Numărul precedent al revistei Galaxia 42 a apărut pe 23 februarie, pe timp de pace. Cine s-ar fi gândit că a doua zi avea să înceapă un război?
Nici bine nu ne-am relaxat după încetarea stării de alertă datorată virusului COVID19, că istoria, de parcă ar vrea să recupereze acum perioada de relativ calm din ultimele decenii, ne trântește o agresiune morbidă, pusă în scenă cu brutalitate și incompetență de Rusia împotriva Ucrainei. Început fără niciun motiv, înafara celor din mintea bolnavă a lui Putin, atacul din 24 februarie 2022 a zdruncinat lumea, iar transformarea războiului fulger preconizat de marele strateg de la Moscova într-un act terorist îndreptat strict împotriva populației civile a Ucrainei și a infrastructurii acesteia a scârbit opinia publică și a umplut de rușine și penibil armata rusă.
Aparent incapabilă să câștige confruntări militare majore și să cucerească orașe, armata rusă se mulțumește să distrugă fără discernământ obiective civile, sperând că astfel va demoraliza populația și că armata Ucrainei, împovărată de atât de multă suferință pe care nu o poate opri, se va preda, împreună cu clasa politică.
De cealaltă parte, armata Ucrainei, bine înarmată și antrenată de americani și europeni, luptă cu o eficiență pe care nu ar fi bănuit-o nimeni înainte de confruntare. Ne amintim că niciun analist nu-i dădea vreo șansă în „eventualitatea” unui război. Bine, aceiași analiști nu-i prea dădeau șanse războiului să apară, deoarece Rusia nu avea nimic de câștigat, spuneau ei.
Ei bine, războiul a început, armata rusă s-a acoperit deja de penibil, clasa politică a Ucrainei s-a dovedit foarte competentă în discurs, armata Ucrainei a făcut minuni. Iar Rusia, chiar dacă ar fi avut ceva de câștigat dacă i-ar fi ieșit războiul-fulger, cu siguranță nu a câștigat nimic. Dimpotrivă, a pierdut enorm, și uman, și material, și ca imagine.
Și iată-ne aici. Cu Ucraina parțial distrusă, cu armata rusă în mare parte blocată datorită problemelor logistice, cu China care joacă la două capete, dar încă reticentă în a ajuta militar Rusia, cu Belarusul care ar interveni de partea Rusiei, dar poate mai târziu, cu comunitatea internațională care a impus sancțiuni economice fără precedent Rusiei, cu ruși care protestează anemic pe străzi și cu NATO care se ferește să intervină fățiș în conflict, de partea Ucrainei, de frica unui război atomic, dar îi furnizează acesteia armament scump.
Stai, am spus „Război atomic”? Păi… nu am spus eu, eu doar am repetat amenințarea pe care Putin a aruncat-o de mai multe ori. Ea face parte integrantă din „narativele Moscovei”, ca să folosesc un termen la modă. Bine, prin discursurile oficialilor de la Moscova cuvântul „război” nu există, nici măcar faptul că Rusia a atacat în mod direct, mârșav și fără declarație de război un stat suveran nu e admis. Rusia desfășoară o „operațiune militară specială” și atât, ea nu atacă ținte civile. Evident, ceea ce vedem noi e cu totul altceva.
Și astfel ajungem la principalele două probleme pe care le ridică faptul că o superputere nucleară a ajuns pe mâna unor oameni cu grave probleme de percepție a realității: 1. Câte concesiuni ar trebui ca restul lumii să le facă doar pentru că ei și-au manifestat disponibilitatea de a folosi armele nucleare, soarta propriei lor țări fiindu-le indiferentă; 2. Atâta vreme cât ei oricum trăiesc în propria lor lume, unde oricine e agresor (sau cel puțin „neprietenos”) înafară de ei înșiși, cât de importantă mai e realitatea obiectivă în ecuație?
În cazul nostru concret, logica pe care o tot auzim e că NATO nu poate interveni militar în Ucraina, respectiv nu poate impune „no fly zone” deasupra teritoriului ucrainean deoarece asta ar duce la o confruntare directă între trupele NATO și cele ale Rusiei, iar asta, mai departe, ar conduce la al treilea război mondial, care va fi, fără îndoială, purtat cu arme nucleare. Deci pierzania ne așteaptă dacă picior de militar NATO calcă solul Ucrainei și trage acolo cu pușca.
Numai că NATO ajută la vedere Ucraina cu arme, iar militari cu experiență din țările NATO merg acolo pentru a-i ajuta pe ucraineni, doar că în nume propriu. Desigur, eu găsesc perfect justificat moral să ajuți Ucraina în acest moment, nu doar primind refugiați, ci și mai ales militar. Ucraina se apără în fața unei agresiuni purtate de o grupare teroristă, e perfect normal ca orice stat condus de oameni care posedă o oarecare conduită morală să-și dorească să le sară în ajutor. Unde mai pui că nimeni din Europa de est nu e sigur că țara lui nu urmează pe lista lui Putin
Însă aici lucrurile devin al naibii de complicate, iar „linia roșie” de demarcație dintre ce e admisibil să faci pentru a ajuta Ucraina și ce se consideră atac direct contra Rusiei e foarte șerpuitoare. Aparent, să trimiți rachete anti-tanc și anti-aeriene e OK, dar să trimiți avioane nu. Să lași militari experimentați să-i ajute pe ucraineni în război e OK, să trimiți militari în serviciu activ nu. O lume întreagă își pune acum speranțele în negocierile de pace. Dar ce încredere poți avea în „garanțiile de securitate” pe care un stat ca Rusia le dă altui stat? Au mai dat ei și când Ucraina s-a dezarmat nuclear, recunoscându-i, sub semnătură, integritatea teritorială. Și știm cu toții ce s-a întâmplat apoi.
Având în vedere că Rusia oricum își fabrică propria realitate, e atât de important pentru NATO să păstreze acea linie roșie? Până la urmă, ea pare trasată arbitrar de Rusia. Și, la fel de bine, poate fi și modificată, nu-i așa? Dacă se trezește Putin și zice că a trimite orice tip de ajutor militar Ucrainei e atac direct asupra existenței Rusiei, și deci se „pedepsește” cu atac nuclear? Dar dacă nu mai acceptă mărețul conducător ca țările din jur să trimită nici ajutoare umanitare? Dacă decide că vrea ca țările NATO să convingă Ucraina să capituleze, că altfel dă nucleara?
Unde s-ar opri toleranța NATO la amenințările Rusiei? Și unde e hotarul dintre propriul adevăr inventat de Rusia și cel pe care-l vede restul lumii când vine vorba de justificarea atacului nuclear?
Sincer, nu am un răspuns la aceste întrebări.
Un lucru în schimb e clar: zecile de ani de dezinformări, de infiltrări de agenți în partidele politice europene, de răspândit de știri false și de propagandă rusă nu și-au atins scopul. A fost un efort de construcție enorm și costisitor, o lucrare minuțioasă pe care Rusia a finanțat-o cu bani grei… și căreia acum i-a dat cu piciorul, printr-un act brutal și odios. A crezut că acea construcție e destul de solidă, din moment ce a ținut când a invadat Crimea? Iată că s-a năruit când s-a sprijinit cu amândouă picioarele pe ea.
Dacă până acum câteva luni majoritatea oamenilor din Europa nu aveau niciun fel de fobii legate de Rusia, ei bine, acum întregul continent e rusofob. Și cum ar putea fi altfel, când Rusia se comportă ca cea mai mare organizație teroristă a lumii? Eu sper ca omenii să depășească mai puternici și mai uniți ca niciodată această criză, ca dictatorii lumii ăsteia să-și piardă puterea și să fie judecați pentru crimele lor. Dar mă tem că e doar o dorință naivă.
Pentru ruși, propria țară a (re)devenit o distopie clasică, mai rea decât cea sovietică. Pentru ucraineni, orașele au devenit scene postapocaliptice. Pentru noi, restul lumii, viitorul e incert. Spectrul posibilităților imediate nu a fost niciodată atât de larg. De la o revigorare a spiritului uman, odată scăpat de amenințarea extincției, la o nouă cortină de fier, sau chiar la o distrugere universală, violentă, anul 2022 pare să dea plauzibilitate oricărui scenariu SF.