Cyberpunk = “High tech, low life.”
Mike Pondsmith (Cyberpunk 2020)
Dacă pandemia 2020 ne-a făcut pe toți participanți la un teaser mondial pentru SF post-apocaliptic și distopic, iată că sezonul de criză mai-iunie introduce noua modă, anarhia și rebeliunea – pe toată scala, de la rezistență civilă la haos infracțional. Sau, pe limba sefistă, punkereală; și nu de genul optimist precum steampunk sau atompunk, ci versiunea distructiv-întunecată, cyberpunk.
Ce moment mai bun aș putea găsi pentru o scurtă și rapidă listă de recomandări – un fel de îndrumar de călătorie? Și, din moment ce îmi păstrez ideea că cyberpunk este singurul SF unde am fost și noi (aproape) sincronizați temporal și calitativ, mi s-a părut natural ca „treptele” să fie îngemănate: una de la Ei (din ce a fost tradus în România), una de la Noi.
Oricum, acest articol nu este un top sau o prezentare exhaustivă, ci doar un ghid de inițiere în cinci pași. În sensul că perechile sunt structurate drept o scară cu trepte de intensitate crescătoare, după „concentrația” de cyberpunk.
Pasul 1. Aproape cyberpunk (cyber-opera – poarta de intrare)
Cu toate că pare cumva contra-intuitiv, din moment ce space-opera se concentrează pe intrigi galactice de mare anvergură și SF orientat spre exterior (nave reale prin vastul spațiu cosmic), iar cyberpunk exact invers (un singur individ sau grup mic, orientat spre interior și virtual), în prezent poarta evidentă de intrare în subgen o reprezintă SF-ul space-opera cu elemente cyberpunk.
De ce? Nu datorită vreunei hibridizări literare, ci a prezentului real, care sugerează o tot mai accentuată virtualizare a… tot. Implicit, și a unui viitor tehnologic și galactic. Ceea ce a apropiat totuși literar cele două subgenuri a fost „întunecarea” treptată a space-operei moderne și trecerea ei dintr-un registru aproape juvenil spre unul mult mai matur. Iar în vârful SF-ului matur, întunecat și virtualizat așteaptă… cyberpunkul.
Așa că cel mai bun punct de pornire – în traducere – printr-un periplu de inițiere este autorul britanic ALASTAIR REYNOLDS, publicat la noi de editura Nemira (link aici) cu „Spațiul Revelației”, „Amintirea albastră a Pământului” și ”Câinii de diamant”, ca și de editura Trei (link aici), cu alte două din cele 5 cărți ale seriei ”Revelation Space”, mai exact „ORAȘUL ABISULUI” și ”PREFECTUL”.
Tocmai acestea din urmă sunt poarta potrivită prin frontiera neclară dintre hard SF, space opera și cyberpunk, după cum vă puteți da seama din descriere: „Orașul Abisului a cunoscut o utopie de 200 de ani, în care tehnologia a avansat până la un stadiu în care implanturile și nanotehnologia făceau nemurirea viabilă. Apoi a sosit Epidemia Fuziunii….” sau recenziile care le descriu drept „space opera transmutat într-o poveste cu accente baroce și noir, în combinație cu filmul Blade Runner” (Publishers Weekly). Și, zic eu, high tech – low life din belșug, pe un fundal extrem de extins interplanetar, tipic space opera.
Similar, în literatura autohtonă cea mai bună trecere este oferită de ANA-MARIA NEGRILĂ. Autoarea chiar face parte dintre reprezentanții cei mai cunoscuți ai cyberpunk-ului pur cu alte scrieri, dar pentru acest pas de inițiere cel mai potrivit este ciclul său de romane space-opera „STELARIUM” (trilogie apărută la editura Crux: „Regatul sufletelor pierdute”, „Ascensiunea stelară” și „Agenții haosului” – link aici).
Explicația? Ca să-l citez pe Lucian-Dragoș Bogdan în recenzia sa din Gazeta SF (link aici), „lumile virtuale se combină cu biotehnologia, așa încât ajungem să avem personalități virtuale ce se întrupează, luând în stăpânire corpurile altora” (foarte cyberpunk, nu?) – totul pe un fundal tipic space opera de explorare și colonizare a altor planete, într-o „societate imaginară complexă de genul celor din Seria Culturii”, așa cum ne spune Florin Pîtea (n.n. serie SF a lui Iain Banks).
Pasul 2. Cyberpunkărim, dar nu ne luăm prea în serios (cyber-lite – punkăreala cu față umană)
După ce ne-am familiarizat nițel, prin intermediul space-opera, cu forma externă, tehnologică, a cyberpunkului, evidentul pas următor este descoperirea tropilor interni, a scheletului esențial: bande de infractori, violență și viteză, intrigi alerte și contra-cronometru pe viață și pe moarte, boși periculoși și răsturnări de situație bazate pe „lovituri” cu substrat hackeresc, motociclete și, în general, șmecheri mai mult sau mai puțin simpatici (low-life-ul din definiție) care supraviețuiesc prin viclenie în viitoruri în dezagregare. Totuși, ca să nu speriem, începem cu varianta light, cyberpunkul accesibil începătorilor.
Pentru tineret și adulți grăbiți, o idee excelentă în acest sens este „SNOW CRASH” al jucăuș-americanului NEAL STEPHENSON (editura Corint, link aici). În acest pasionant și foarte distractiv roman despre „Hiro Protagonist, care livrează pizza pentru CosaNostra Pizza Inc., însă în Metavers e prinț războinic” avem parte de un mix asumat auto-ironic de ludic și macho în exces, în care Stephenson face combinații bizare de șabloane SF: pitbulli îmbunătățiți pe cale chirurgicală cu piese cibernetice, o motocicletă cu ataș dotată cu bombă nucleară, zei antici care afectează internetul secolului XXI și tot așa.
La Neal Stephenson, faimos pentru abordarea oblică a SF-ului, toate elementele fragmentate, exagerate, parodiate, accelerate și haotice se asamblează foarte bine într-o lume și poveste convingătoare, dar mai ales incredibil de pasionantă – care cu certitudine va reuși să distreze și cititorii care nu sunt cyberpunkiști hardcore.
Echivalentul la noi ar fi FLORIN PÎTEA (de altfel specialistul român critic în cyberpunk, pe care îl tratează serios în cartea ”Art Wasn’t Quite Crime”), bine-cunoscut pentru mai multe scrieri cyberpunk (mai ales proză scurtă, din care are colecții ca „Necropolis” și „An/organic”) și, mai recent, steampunk. În acest pas al ghidului însă, el se regăsește pentru romanul (post–cyberpunk, dar să nu ne afundăm în nuanțe) „GANGLAND” (editura Tracus Arte, link aici pe blogul autorului) – greu de găsit un nume mai potrivit pentru un gen dedicat low-life-ului, nu?
Ce-i drept, romanul nu este unul parodic, precum ”Snow Crash”, dar este cyber-lite prin temă și formă, ambele foarte bine gândite pentru a atrage tineretul care preferă YA. Drept subiect, romanul urmărește aventurile a trei adolescenți rebeli pentru (după cum ne spune chiar autorul, pe site-ul său http://tesatorul.blogspot.com/) salvgardarea societății (și nu subminarea ei, cum preferă cititorii mai maturi).
Ca formă se bazează pe capitole scurte și alerte – după cum recenza Alexandru Lamba în Gazeta SF (link aici) „consecințele concrete ale acțiunilor în cyberspațiu(…) decurg intuitiv din text”, iar ”cititorul nu este în niciun punct obosit, dimpotrivă, lectura este pe cât de plăcută pe atât de relaxantă.” Ce metode mai bune de a atrage publicul încă neînrăit în punkereală?
Pasul 3. Un cyberpunk negru dublu, fără frișcă, vă rog (cyber-noir – vine policierul și-mi ia tot Transferul)
Odată trecuți de zonele de frontieră și de cele bătute de briza caldă a umorului sau YA-ului, intrăm în sfârșit în cyber-favelele rău famate, întunecate și nerecomandate minorilor. Unde, după cum știți, se intră doar cu poliția…
Mai serios vorbind, o bună parte a SF-ului în general are cel puțin câteva elemente de policier, cele două literaturi minore fiind evident înrudite (de obicei intriga ambelor este, în esență, rezolvarea unui mister cu mijloace logice și/sau științifice). Totuși, probabil nici un alt subgen scifi nu este mai apropiat de polar-uri, din moment ce acelea sunt literatura detectivilor și polițiștilor, iar cyberpunk al lumii mai mult sau mai puțin fățiș interlope – adică cealaltă față a monedei. Pe deasupra, atmosferic este deseori un noir, punct comun cu o mare parte a polar-urilor.
De aceea, o dulce (amară?) capcană pentru publicul de polițiste o poate constitui cyberpunk-ul noir ca atmosferă și personaj principal. Zone cenușii pe scala bine-rău? Bifate la ambele. Protagoniști cu defecte serioase și povești tragice, adeseori auto-distructivi? Bifați la ambele. Corupție și degradare sistemică, așa că personajul principal e nevoit să încalce legea pentru a supraviețui? Bifat la ambele. Și tot așa.
Dovada popularității noir-ului este prezența sa considerabilă și în cinematografie și televiziune – unde de altfel și găsim ca serial de succes ecranizarea următorului exemplu: RICHARD MORGAN cu trilogia sa Takeshi Kovacs, mai cunoscută sub numele primului roman din serie, „CARBON MODIFICAT” (editura Tritonic și apoi editura Paladin, link aici).
O serie foarte cyberpunk în ideea de bază (oamenii își stochează amintirile și personalitatea pe un implant, iar transferul acestor date permite, cel puțin celor bogați, un fel de nemurire prin utilizarea de clone și schimbarea corpului, ca și călătoria rapidă între planete, prin transferul digital al conștiinței), dar și cât se poate de policier, din moment ce Kovacs este angajat de unul dintre cei mai bogați oameni de pe Pământ pentru a-i investiga aparenta sinucidere. Anchetă ce conduce, firește, la complicații și descoperiri foarte periculoase. Despre atmosfera noir nu mai vorbesc, mai că o percepi vizual și în romane, d-apoi în serial.
Că tot veni vorba de transfer, recomandarea dintre autorii contemporani drept autor de cyberpunk și/sau policier este probabil cea mai simplă și evidentă dintre toți pașii ghidului: MICHAEL HAULICĂ. El construiește, în romanul modular ”TRANSFER” (editura Millenium, link aici spre Cartepedia, din care se remarcă mai ales nuveleta „O hucă în minunatul Inand”), un univers cyberpunk complex și multifațetat, la prima vedere opac și dur ca un diamant negru (noir?).
De fapt, cu cât cititorul înaintează ca un detectiv prin povestirile aparent independente din carte, cu atât descoperă treptat, precum indiciile dintr-o anchetă (comparație deloc întâmplătoare, din moment ce punctul focal este asasinarea misterioasă a unui blogger) fragmente dintr-o lume întunecată și descurajantă pentru individul tot mai singuratic și desprins de societate (da, exact ca protagoniștii din literatura hard-boiled detective).
Și aici avem parte de transfer digital de minți în corpuri (dar într-un sens mai degrabă de prostituție), de limbaj dur, mistere și situații puternic tensionate, așa că, dacă v-a plăcut Morgan (pe care suspectez că ni l-a adus chiar Haulică în română, apropo), o să vă placă și „Transfer” – însă, printr-o intertextualitate sugerată și inserată discret, scriitorul român adaugă și un strat literar suplimentar, dedicat mai degrabă căutării poeticului și esteticului într-un ocean de trivialitate.
Pentru cititorii români mai puțin fani de Joyce sau Proust, cărora espresso-ul Haulică pentru avansați s-ar putea să li se pară cam tare, avem alternativa a l’americano (poate chiar inspirată din „Transfer”? așa se simte uneori la fundal) – și ea cumva asemănătoare unui celebru serial TV. „Dosarele X”. Nu neapărat în sensul că apar cine știe ce conspirații extraterestre, ci în cel al unor anchete de cazuri diferite, derulate de o echipă ea+el (agenții cypol Dana, om sintetic, și Oliver, om natural), pe deasupra și scrisă la două mâini: TEODORA MATEI și LUCIAN-DRAGOȘ BOGDAN.
Cyber-noir policierul lor, seria „OMUL FLUTURE”, este o trilogie (editura Tritonic: ”Omul fluture”, „Maya”, „Sindromul Charlotte” – link aici) mai mediu-accesibilă, care abordează tot teme psihologice precum singurătatea, depresia și alienarea, dar într-un viitor conectat cu virtualul într-un mod mai selectiv și cumva pe dos față de Inand (aici „scufundarea” în Rețea e mai degrabă de bon-ton și eșuarea în realitate o nereușită socială).
O nuanță de noutate este conturarea unor clase pe criterii mai degrabă tehnocratice decât plutocratice sau bazate strict pe violență, ca în cyberpunkul mai clasic – deși și aici infracționalitatea intră destul de rapid și brutal în scenă. Intriga este complexă (derulată pe mai multe linii narative) și plină de suspans și mister (evident, fără a rata întrebarea esențială a subgenului: care este realitatea „reală”?), iar personajele variate și uneori neașteptate în SF (de la scriitori la hoți de identități).
Pasul 4. Cyberpunk fix în doza recomandată de medic (cyber-clasicii, unitatea standard de măsură)
La Rio de Janeiro, după ce treci de favele, ajungi destul de sus pentru a admira Cristo Redentor – monumentul Mântuitorului, al celui care ne-a adus Cuvântul. Ei bine, a venit timpul și în ghidul nostru de călătorie să ne prezentăm omagiile Tăticului întregului subgen, omul care a revoluționat SF-ul atunci când i-a întors telescopul pe dos și nu s-a mai uitat cu el în sus, către stele, ci în jos, spre lumea care simultan există și nu există – cea virtuală. Vorbesc, firește, despre WILLIAM GIBSON (un inadaptat social și un rebel – punk – real, dacă îi citiți biografia plină de experimente și… droguri) cu romanul „NEUROMANTUL” (editura Paladin, link aici, extinderea povestirii ”Burning Chrome”), fără de care cyberpunk nu ar fi existat sau, cel puțin, ar fi arătat foarte diferit.
El a rafinat acolo aproape toți tropii obligatorii ai genului (nihilism, viitor anti-utopic, anti-eroii ca personaje principale, mutarea acțiunii principale în ciberspațiu, conectarea directă creier-computer, urbanizarea excesivă și degradantă, hackerul urmărit de foști parteneri interlopi, societatea în dezagregare, lipsa liberului arbitru al personajelor manipulate de „pești mai mari”, asianismul și tot așa), el a imaginat realitatea virtuală încă din 1984, el a adus în prim-plan minorități marginalizate și, până atunci, ignorate în general de literatură.
Mai are rost să descriu și romanul în sine? Nu, nu cred că există cineva care a ajuns până aici cu cititul articolului și nu îl știe foarte bine, așa că o să trec direct la literatura autohtonă.
Unde nu are nimeni vreo îndoială că scriitorul perceput de decenii drept standardul cyberpunk românesc este SEBASTIAN CORN. El a devenit unul dintre principalii exponenți ai valului nouăzecist (predominant cyberpunk) încă din 1995, din volumul colectiv (și manifest) „Motocentauri pe Acoperișul Lumii”, iar apoi a insistat cu mai multe cărți atât în subgen (ca „Cel mai înalt turn din Baabylon” sau „Skipper de Interzonă”), cât și în zone învecinate, gen steampunk („2484 Quirinal Ave.”).
Recomandarea evidentă ca standard cyberpunk este „ADRENERGIC!” (editura Millenium, link aici spre Goodreads), simultan foarte Philip K. Dicksian și Gibsonian atât prin premise și fundal (corporații, lume interlopă, entități digitale, conspirații, implanturi, nano și biotehnologie, net – aici „reticulosistem”, întrebări existențiale asupra realității multistratificate, interfațarea directă neurologic-informatic și tot așa), cât și prin gestionarea intrigii și ritmului narativ – dar deloc mai puțin original.
Ca să înțelegeți cât de clasic-cyberpunk este, vă citez direct o parte din descriere, preluată de pe blogul lui Florin Pîtea: „Pe la jumătatea secolului al XXII-lea, în oraşul South Sabrata, directorii unei corporaţii se confruntă cu dificultăţi cauzate de entităţi artificiale microscopice, turboskellii. Aceste micro-organisme inteligente ajută structurile organice ale oraşului să funcţioneze, însă încalcă adesea contractele pe care le-au încheiat cu oamenii şi construiesc spaţii virtuale neautorizate, ceea ce îngreunează funcţionarea sistemelor. Unul dintre directori, Tamerlan Banks, le oferă turboskellilor versiunea virtuală a întregului Pământ, în schimbul sprijinului lor pentru discreditarea unui director rival, Hugh Secada.”
Pasul 5: Și cyber, și obraznic pe deasupra, maică! (cyber-rebelii – golănia salvează anarhia)
Poate fi ceva mai cyberpunk decât Gibson însuși ori echivalentul său autohton, Corn? Nu, nu o să intru în finețuri critice precum pre sau post-cyberpunk, dar tot o să răspund: DA. Nu pe partea de cyber, care evoluează odată cu vremurile (deseori chiar în urma lor, „Neuromantul” e deja depășit tehnologic și nu-i singurul) și este mai degrabă fundal, ci pe adevăratul suflet care dă esența genului, dincolo de numeroșii tropi deja enumerați: partea de punk.
Rebeliunea. Golăneala. Anarhia. Individualismul și libertatea cu orice preț, în orice lume, reală sau virtuală. Rockul. Obrăznicia față de societate și boșii care o domină, din birouri de corporații sau din subterane de mafioți. Supraviețuirea prin voință și ingeniozitate, singur împotriva tuturor și/sau ca minoritar înconjurat de o majoritate ostilă sau doar îndobitocită. În fond, nesupunerea cronică, manifestată prin dorința (la autor) și acțiunea (la personaje) de a sparge, sfărâma sau măcar ciobi ordinea socială nedreaptă și osificată în degradare.
Dintre traduceri, cel mai bun exemplu mi se pare alertul și ultra-violentul roman „FATA MODIFICATĂ” de PAOLO BACIGALUPI (editura Nemira, link aici). În formă este mai degrabă o corcitură (post-cyberpunk cu biopunk și o doză întunecată de apocaliptic și multe altele): „Într-o Thailandă a viitorului luptând împotriva molimelor genetice şi a creşterii nivelului oceanului, elementele cele mai importante ale vieţii sunt caloriile necesare pentru supravieţuire. În mijlocul luptei pentru impunerea propriei viziuni asupra lumii dintre atotputernicele corporaţii alimentare, conducătorii incorecţi şi armatele imorale de apărători ai mediului, o fată “neobişnuită” (care ar putea reprezenta următorul pas în evoluţia omenirii) se luptă, la rându-i, pentru dreptul de a-şi trăi viaţa aşa cum are chef.” (sursa sinopsisului: recenzia lui Jason Stanford în „Fantastica” – link aici).
Ca nucleu punk, însă, nu cred că puteți găsi o esență mai concentrată de „fuck you all!” și de alienare de clasă + rebeliune individuală împotriva unei societăți opresive (și tot colonialiste, în fond) pe mai multe niveluri. Și nu doar la „fata modificată” în sine, androidul (aparent?) docil despre care nu intru în detalii fiindcă oferă twistul esențial al cărții, ci și la Hock Seng, un refugiat chinez din Malaezia, fugar după un pogrom etnic și ajuns un supraviețuitor umil și călcat în picioare, după ce fusese afacerist de succes. Un individ spulberat de societate… care însă are voința, inteligența și toate motivele să plătească la schimb cu aceeași monedă – și care ascunde perfect politicos în el o furie uriașă și distructivă.
O societate în plină degenerare morală (inclusiv involuție biologică la Bacigalupi), un individ oprimat și aparent fără nicio putere (sau mai mulți, cel puțin doi aici), dar cu potențial exploziv de resentimente – esența conceptului social de punk, în opinia mea, dincolo de sensul literar (de respingere a convențiilor narative).
Esență care în literatura autohtonă a fost întrupată cel mai bine de DĂNUȚ UNGUREANU cu „AȘTEPTÂND ÎN GHERMANA” (editura Nemira, link aici), încă din 1993. Ce-i drept că Yablonski, personajul principal, nu este la suprafață un punk în sine, ci tocmai opusul (un om al legii), și vrea să îndrepte societatea, nu s-o distrugă (hardboiled detective noir 100%). Dar are în el, la un nivel spectaculos, furia despre care vorbeam mai sus, mânia și resentimentele față de o societate pe care o percepe ca nedreaptă și închegată în forme greșite.
Apoi, la Ungureanu punk-ul nu este limitat la individ, ci s-a infiltrat subversiv în întreaga societate: rebeliunea de golani este a unor întregi segmente sociale, a unor contraculturi – ceea ce crește „golăneala” provocatoare a romanului, prin multiplicare. Nu întâmplător țin minte și acum, după aproape 20 de ani de când am citit-o, concertele „de hardiști” – pentru că rockul a fost și rămâne echivalentul muzical al cyberpunkului (de altfel punk au fost întâi rockerii, nu scriitorii).
Spiritul rebel din „Ghermana” este atât de viu și exacerbat încât deja a erodat și subminat acolo societatea opresivă, prin nenumărate forme de exprimare. De la rock, sexualitate și droguri la comunicare „codată” (nesupunere prin dezvoltare de argouri proprii unor minorități, independente de limba suprastructurii). De altfel, în acest plan punkăreala s-a extins și la autor, care este de-a dreptul obraznic în limbajul folosit și a șocat nu puțini cititori…
În fond, dincolo de fundalul cyber&noir și de personajele anti-eroi underground, rolul cyberpunkului și al cărților recomandate aici este fix acesta: să fie iconoclaste.
Să spargă convențiile și „icoanele”, ca să putem întrezări posibilitățile alternative, de „culoarea unui ecran de televizor reglat pe un canal fără emisie” („Neuromantul”, traducere Mihai-Dan Pavelescu)…
6 comentarii
Ai luat-o de la coadă spre cap, cum ar veni… În materie de cyberpunk, e recomandat să o iei bătrînește, de la începuturi: cu antologia lui Bruce Sterling care a inițiat curentul, MIRRORSHADES (tradusă la Millennium în 2008 de Bogdan Gheorghiu, cu un titlu sec: CYBERPUNK). Pentru doritori, mai am cîteva exemplare puse deoparte.
Da, este o antologie excelentă, pe care o recomand cu entuziasm fanilor genului. Articolul nu l-am luat cronologic sau valoric, ci de la începători cyberpunk spre avansați (cititorii, nu autorii). Antologia ar fi probabil deja pe la pasul 4, clasici ȘI avansați, dar poate și 2… sau 3… de aceea am preferat să menționez autori individuali, întrucât într-o antologie variază abordările și mi-era greu să vorbesc la obiect despre fiecare. Revenind, este o antologie care mi-a plăcut foarte mult și chiar merită citită!
In anul 1994 in revista Jurnalul S.F. numarul 53 a aparut o povestire pur cyberpunk numita „Omul cu o mie de chipuri Megasenzorial” scrisa de un autor român, citita in 1992 in cadrul cenaclului…
Vă mulțumesc pentru precizarea cât se poate de interesantă, dar nu-mi dau seama cu ce parte a articolului are legătură, din moment ce el nu este o istorie a subgenului, vreo prezentare a tuturor autorilor români și nici nu face referire nicăieri la povestiri ori cenacluri, ci exclusiv la romane. Unde ar trebui completare? Care dintre autorii enumerați a scris-o?
Și de ce „…”? Mai simțeați nevoia să adăugați încă ceva?
Am vrut sa spun ca prezentarea, bine facuta dealtfel si pe care am citit-o cu placere, lasa impresia ca cyberpunk-ul a fost scris in Romania doar de autorii prezentati. Si nu zic eu lucrul acesta.
Sunt convins ca este imposibil ca cineva, cand compune un astfel de articol, sa citeasca absolut tot. Nu poti sa-i pomenesti pe toti si atunci, uite, apare cate un ranit in orgoliu care, băşicat tot, la ora 1 din noapte, scrie comentarii…
Niciun articol nu-i poate pomeni pe toți, este nevoie (și se scriu) întregi cărți în acest scop. Un articol este obligat la o selecție drastică, mai ales unul cu un rol pur de prezentare minimală, nu cu scop critic sau academic. Mulțumesc pentru clarificare!