Top 10 cărți / serii SFF pe care mi le-aș dori traduse (și publicate) în română(timp de citire: 26 minute)

Recunosc: de vreo doi-trei ani nu mai sunt fidel editurilor din România, așa că de prin 2017 încoace am citit, cred, peste 250 de cărți SFFH în engleză. Am fost astfel absorbit într-o lume literară fascinantă, vie și incredibil de activă, spre considerabilul meu entuziasm – întunecat însă de regretul că nu împart această bucurie și cu prietenii mei de pe aici. De gândul că sunt atât de multe povești absolut memorabile de care cititorii români nu au parte, atâția scriitori care „pe afară” au ceva de spus și, mai ales, atâtea personaje și lumi pe care eu (și mii și mii de anglofoni) am ajuns să le iubesc, iar aici nu au primit încă viață.

Tocmai de aceea m-am alăturat echipei Galaxia 42, cu misiunea de-a obține (alături de Darius Hupov și Liviu Surugiu) și traduce (alături de Alex Lamba) povestiri prin care să vă aducem în atenție autori străini, în rubrica noastră de Traduceri – link aici. M-am gândit însă că ar fi o idee bună să fac, din când în când, și pe cercetașul în tărâmul cărților. Prin articole precum acesta, în care o să vă aduc în atenție vouă (și, sper, și editurilor) 10 cărți sau serii care mi-au plăcut foarte mult în engleză, despre care simt cu pasiune că ar merita să fie traduse în română și, la unele dintre ele, încă am speranța că veți avea și voi plăcerea să le citiți cândva.

10. Seria Wolfhound Century de Peter Higgins

Ce? Investigatorul incoruptibil Visarion Lom este chemat din provincie în Mirgorod, capitala unui imperiu totalitar și decadent, epuizat de un război care nu se mai termină și de problemele de pe „frontul de acasă”, provocate de insurgenți socialiști. Lom primește misiunea de a-l scoate la iveală pe cel mai faimos și imposibil de capturat lider terorist – o misiune atât de secretă încât nu-i raportează decât direct șefului serviciului secret. Treptat, descoperă însă că a intrat într-un joc periculos pentru el și apropiații săi și că trebuie să navigheze prin subteranele (la propriu și la figurat) unei metropole corupte, unde lumile interlopă, artistică, revoluționară și a informatorilor se întrepătrund. Pe deasupra, ținta sa, Iosif Kantor, este pur și simplu invincibil datorită conexiunilor ce duc mai sus decât ar trebui (da, Iosif, Visarion(ovici) – indicii despre inspirația din realitate). Orașul este construit peste ceva nebănuit, iar sub acele lumi obscure se ascunde și un conflict mult mai vechi și mai straniu, între inamici greu de înțeles pentru oameni – pe care însă Visarion îi poate percepe. Fiindcă are în frunte o așchie dintr-un înger…

Peter Higgins

De ce? Higgins creează o lume detaliată, incredibil de originală, bizară și complexă, întru totul comparabilă în imaginație și stranietate cu cele ale lui Mieville. Ficțiunea sa te scufundă într-un univers sufocant, profund și întunecat, precum și într-o atmosferă pentru care noir este un cuvânt prea slab, dar cu certitudine un bun punct de pornire.

Mirgorodul este simultan un familiar Sankt Petersburg alternativ, dintr-un pseudo-Imperiu Țarist steampunk, dar și un Babel pe multe straturi, nu toate umane – cu cât înaintează povestea, cu atât se adâncește ea dinspre realism în abisuri tot mai dark fantasy, pe care le-aș compara cu Mitago-ul lui Holdstock alterat de ororile lui Lovecraft.

Unde? La cât de provocatoare intelectual, originală, stranie și imaginativă într-un mod decadent este seria, cred că cea mai bună casă i-ar fi Herg Benet.

9. Antologia The Monster’s Corner (editor Christopher Golden)

Ce? Toate narațiunile, fie ele epopei, romane sau povestiri, au în centru un erou. În fantasy, și deseori și în SF, acesta ajunge erou tocmai pentru că luptă cu monștrii și ne apără de antagoniștii malefici – unii dintre ei cu nume și personalitate, ca Lucifer sau Mordred, alții lipsiți de orice caracteristici individuale, în afară de înfățișarea hâdă și ticăloșia de a se opune omenirii. În ochii noștri, niște monstruozități. Dar în ai lor? Din perspectiva inversă, monștrii au și ei individualități, un trecut, scopuri și motivații. Demoni sau goblini, zei întunecați sau extratereștri, creaturi mitologice sau fiare din beznă, bestii acoperite de blană sau în costume elegante de firmă. Toți anti-eroii au anti-poveștile lor, iar această antologie ni le dezvăluie.

De ce? Pentru că, așa cum v-ați dat seama și din descriere, este  păcătoasă, sinistră, obraznică și „mușcă” din valorile și standardele fantasy-ului și SF-ului cuminte. Are curajul să ne ofere o altă perspectivă, cea a băieților răi – uneori ne face să ne îndoim despre ce înseamnă „bine și rău”, alteori doar își asumă că și răul are motivele și, poate, rolul său. Pentru că este o selecție foarte diversă de povestiri în genuri diferite, toate captivante, „pătate” considerabil cu horror și pline de bezne. Pentru că „monstru” poate avea foarte multe sensuri, de la cel cu gheare la criminalul în serie, iar această antologie ni le prezintă pe toate. Și pentru că am descoperit o pleiadă de autori foarte buni, despre care, spre rușinea mea, eu nu auzisem.

Unde? Din păcate, la piața editorială actuală de SFFH (iar aici e vorba de public, nu de edituri, care au încercat), în România nu se mai publică antologii de traduceri. Pe scurt, nu-i văd nicăieri o casă, fiindcă proza scurtă nu vinde (situație valabilă doar în România, în Occident e bine mersi, ba chiar pe un trend ascendent).

Bonus. O povestire foarte bună din antologie, Lacul de Tananarive Due, o puteți citi aici – link spre Helion. O a doua, tot de la o doamnă sudistă, o s-o aveți în curând în G42.

 8. Wormwood de Poppy Z. Brite (colecție de povestiri)

Ce? Într-o rablă care hurducăie pe-o șosea din Carolina de Nord, cu radioul atât de tare că nici nu se mai distinge muzica… în culisele unui carnaval din Georgia… într-un mausoleu din Baton Rouge, sau pe aleile din Calcutta… își trag răsuflarea cei rătăciți, se lipesc unul de altul cei singuratici și pierduți… dar arșița le ia mințile, carnea se descoperă, sângele țâșnește, oasele ies la iveală. Într-o carte la fel tăioasă ca rock-ul indie, Poppy Z. Brite ne țese o plasă de senzualitate, groază și „fruct oprit”…

Poppy Z. Brite

De ce? Cititorii români sunt cât se poate de familiari cu literatura SFFH americană, dar cu o nuanță: în aproape toate cazurile e vorba de autorii „yankei”, din statele nordice, mai apropiate de noi cultural, în clima de afară și în temperamentele dinăuntru. SUA au însă și o vastă lume ascunsă, cea a statelor sudice, mult mai diverse și bogate cultural – mai stranii nouă, dar cu povești mai bizare și mai fascinante. Din calitatea mea de francofil, nu am avut cum să nu fiu total vrăjit de această toridă și apăsătoare colecție de povestiri cu „arome” cajun, fiecare despre lucruri și creaturi fantastice care se ascund la vedere, pe care poate că le întrezărești cu coada ochiului și ai impresia că doar ți s-a părut… până când plătești prețul îndoielii. Autoarea/autorul (revenim mai jos la gen) are idei foarte originale, pe care le împachetează cu pricepere într-o scriitură expresivă și descriptivă (dar nu într-un sens exagerat), în timp ce construiește „fapte” extrem de credibile, care te sorb treptat în vârtejuri de spaimă și oroare. Mi s-a părut foarte comparabil(ă) cu Stephen King, deseori chiar mai eficientă în oferirea de fiori.

Unde? Fiind o colecție de povestiri, aș zice că și această cărticică are șanse doar infinitezimal mai bune decât o antologie. Dacă totuși i s-ar da o șansă (și chiar o merită!), aș vedea-o la Nemira, pentru că autoarea/autorul este trans („bărbat prins în trup de femeie”) și multe povestiri sunt despre câte un cuplu de tineri bărbați gay, iar Nemira a avut curajul admirabil de a-și asuma public o poziție în nefericitul context al distopicului referendum anti-gay. Având în vedere și feminitatea scrierii (care produce un horror foarte insidios), ca și alteritatea fundalului, o alternativă bună ar putea fi și Herg Benet.

Bonus. Nu, nu avem vreo povestire de Poppy, nici măcar obținută. Dar promit că o să încerc :))

 7. Non-Stop de Brian Aldiss (roman)

Ce? În tribul Greene, curiozitatea nu a fost niciodată încurajată, pentru că nu ajută deloc la supraviețuire. Dimpotrivă, scurtează și mai tare viețile deja foarte precare. Membrii micului grup uman au trăit dintotdeauna înghesuiți în Cabine, mereu în luptă cu jungla hidroponică scăpată de sub control. Unde exact se află ei, Cabinele și jungla… nu se mai știe demult. Ei bine, Roy Complain își propune să afle. Însoțit de preotul-psiholog renegat Marapper (dezinteresat oare?), se avântă în necunoscut, doar pentru a da într-adevăr de pericole total nebănuite, dar și de o cascadă de revelații care le desființează efectiv toată (puțina) știință primitivă pe care o dețin.

Brian Aldiss

De ce? Pentru că, deși a fost scris în 1958 și păstrează o doză bună din exuberanța acelor vremuri, rămâne un roman foarte bun, care a îmbătrânit excelent. De fapt, curge mai degrabă ca un SF clasic din anii 30, în care se explorează și se fac descoperiri uluitoare – însă unul scris bine, de un autor din generația de aur, și nu de entuziaștii, dar naivii scriitori interbelici. Pentru că se simte ca o călătorie în timp, pe repede înainte (în sensul bun), ca și una între genuri: pornește ca un fantasy de tip antic (fiare sălbatice! barbari! junglă! răpiri de – aproape – fecioare!) și sfârșește ca SF (mutanți! lupte cu lasere și dazere! șobolani inteligenți, cu săbii, în care de luptă – ăăă, ce?!?). Da, în stilul Aldiss extins mult mai pe larg în excelenta trilogie Helliconia, dar și mai alert, și mai plin de acțiune.

Unde? Aici locul potrivit este evident: la Paladin, care nu numai că îl publică deja pe Aldiss cu Helliconia, dar și-a asumat și admirabila misiune de a readuce în atenția publicului român și alți autori din (cam) aceeași perioadă de glorie a SF-ului, ca Asimov și Bradbury.

Bonus. Ca să vă formați o idee despre cum scrie Aldiss, aveți în G42 recenzii la Helliconia Primăvara – link aici și la Helliconia Vara  – link aici.

6. Antologia Alien Contact (ed. Marty Halpern)

Ce? Tema primului contact a fost una mereu vie în SF, așa că Marty Halpern a avut ideea să caute cele mai bune povestiri din ultimii 30 de ani pe acest subiect, pe care ni-l prezintă din cele mai variate perspective: de la cea terifiantă sau violentă la cea transcendentă. Iar printre autori o să le găsiți pe Ursula K. Le Guin, Pat Cadigan, Nancy Kress, dar și pe Neil Gaiman, Stephen King, Stephen Baxter, Orson Scott Card și tot așa.

De ce? Mie personal mi s-a părut cea mai bună antologie SF pe care am citit-o în viața mea – și citesc SF de 35 de ani, iar proza scurtă și antologiile sunt pasiunea mea în gen. Așa că „cea mai bună” chiar înseamnă ceva (foarte probabil selecția de nume mari chiar a ajutat, deși sunt la fel de bune și cele de la autori necunoscuți pe aici). În afară de 3-4 din 26, toate povestirile mi s-au părut de nota 10 și exact cu trăsăturile pe care le vreau eu în SF: realiste, logice, tangibile, factuale, diverse, originale dar credibile, cu perspective surprinzătoare dar convingătoare, uneori extra-întunecate. Fără vreo urmă de metafore, artă de dragul artei, proză absurdă și onirism sau alte fițe care vlăguiesc SF-ul european. Dacă mai sus o/îl lăudam pe Brite pentru sudismul său literar, această antologie este un apogeu al spiritului yankeu întreprinzător, inovativ și de acțiune. O antologie perfectă pentru ingineri și militari.

Unde? Of. Antologie de proză scurtă SF. Unde aș putea s-o văd? Cândva, la Nemira, dar s-au lăsat de ele, din motive de înțeles (nu se vând). Așa că pe „cea mai bună antologie din viața mea”  nu o prevăd nicăieri… și ideea mă întristează.

Bonus. Una dintre povestirile din ea, Sezonul Mieilor de Molly Gloss, o puteți citi în G42 – link aici. Alta, Hai să vă arăt un truc de Jack Skillingstead, în Helion  – link aici.

5. Seria Caeli Amur de Rjurik Davidson

Ce? Caeli-Amur: o metropolă străveche și măreață, care privește oceanul din vârful costișelor albe; un oraș condus de trei Case care se înfruntă în războaie secrete, cu atentate și lovituri la bursă; o urbe care ascunde misterele și tehnologia decrepită a Celor Vechi. Dar lucrurile încep să se schimbe. Minotaurii vin în oraș pentru tradiționalul Festival Solar. Mignonii, dar hiper-activii Oameni-Noi își aduc artefactele și invențiile din Noul Continent. Locuitorii deșertului vin dinspre Nord, transformați hidos de efectele apelor toxice. În zona industrială izbucnesc greve, strivite sângeros de magicienii Caselor. În catacombe, insurgenții dezbat calea de urmat pentru înlăturarea opresorilor. Terorism? Activism? Vreo modalitate de a fura secretele taumaturgice ale aristocraților, sau de a ajunge pe fundul mării, unde se ascunde un oraș scufundat?

Casele Techni, Arboria și Marina nu stau însă nici ele cu mâinile încrucișate în fața rebeliunilor. Pentru a-și păstra puterea recurg la spionaj și asasinate, dar trezesc și ființe care ar fi fost mai bine să fie lăsate să doarmă, în letargia lor din beznă…

Rjurik Davidson

De ce? Există un autor care m-a fascinat cu imaginația sa bolnavă și nemărginită, China Mieville, și altul prin combinația de SF cu scriitură artistică, respectiv de construire a unei saga fantasy pe un fundal scifi, Gene Wolfe. Cei doi au în comun și edificarea unor lumi incredibil de complexe, detaliate și cu profunzime și istorie, de care nu te poți sătura. Rjurik Davidson, fără a fi chiar egal cu niciunul dintre ei, reușește să combine toate aceste calități și să creeze și el o lume cu trecut și viitor, cu mitologie și tehnologie proprii, cu nuanțe și șarm, cu poezie și întunecimi și cu un nivel de detaliere convingător. De altfel, este frecvent comparat cu Mieville, deși mie personal mi se pare mai aproape de Wolfe cu Soarele Nou. Nu mai spun că, pe lângă minotaurii deloc deosebiți sau oameni-amfibieni foarte similari cu cei din Bas-Lag, Davidson inventează și creaturi mult mai originale și fascinante, ca misterioșii Eloterni prinși între viață și moarte, ambigui moral și cel puțin dătători de fiori. Despre care se spune că se înfruptă nu doar din averea orașului, ci și din cetățenii săi…

Unde? Australianul cu prenume de viking are un stil liric și original (aproape bizar), care-i va fermeca pe cititorii mai sofisticați, dar va dezamăgi publicul mainstream de fantasy prin ritmul voit inegal al scriiturii, personajele deformate moral și firele narative lăsate dezlegate. Cartea pare cumva nefinisată (ca un manifest artistic) și are și numeroase doze de filosofie (filosofii-asasini sunt o meserie în Caeli-Amur), astfel că o văd doar la Herg Benet, unde editorii au și înclinații mai sinucigașe comercial, doar de dragul artei.

Bonus. Puteți citi povestirea Crepuscul în Caeli-Amur, din același univers narativ,  în G42 – link aici.

4. Seria The Vagrant de Peter Newman

Ce? Bărbatul nu are alt nume decât Rătăcitorul. Nu are prieteni și nu vorbește. Străbate singur pustietățile unei lumi răvășite de războiul cel de pe urmă, fără nimic altceva decât o raniță, o sabie și un prunc. Merge spre Cetatea de Aur, ultimul bastion al omenirii, pentru a le oferi arma care ar putea sfârși conflictul. Sabia-i plânge, întristată de stricăciunea care se scurge între lumi prin breșa care a frânt un imperiu etern și tânjind să lupte cu demoni.

În cerurile de deasupra Cetății de Aur, în palatul din nori, Cei Șapte revin la viață. Numai că ei sunt departe, iar drumul până acolo e plin de monștri și diavoli…

Peter Newman

De ce? Proza lui Newman este poetică, melancolică și deprimantă – dar nu și lentă sau blândă, ci suprapusă unei intrigi pline de acțiune, viclenii, bătălii și răsturnări de situații, alianțe și loialități. Lumea este foarte originală, cu unii dintre cei mai bizari, stranii, fascinanți și memorabili antagoniști (pe care nu poți să nu-i admiri) și reușește să prezinte, cu mult curaj aș putea spune, ambele perspective ale unui conflict genocidar, de tip Holocaust. Mi-au plăcut mai puțin nuanțele de YA și evidentele înclinații creștine ale autorului (ceea ce nu-l face să scrie o lume în alb – îngerii – și negru – demonii, dimpotrivă), dar i le-am iertat pentru că ele sunt inteligent inserate într-o poveste matură, realistă și complexă. Și pentru că le folosește pentru a integra cu succes o serie de mesaje de îndemn la toleranță, precum și doze bune de umor (un personaj absolut simpatic este o capră drăcoasă…). Mi-a plăcut foarte mult și evoluția fluentă și credibilă a trilogiei între genuri: prima carte e complet fantasy, a doua science-fantasy, a treia pur SF, ceea ce conturează o ofertă completă, pentru gusturi multiple, în același univers literar unitar.

Unde? Ca urmare a dozei (mari) de YA, a faptului că 2 cărți din 3 au personaj principal o adolescentă, a ofertei ceva mai ușurele și mai mainstream a narațiunii, derulate însă într-o lume foarte originală, o văd 100% în colecția Armada de la Nemira, cu potențialul de a atrage și publicul tânăr, vizat de ei, și cel experimentat, crescut de fostul Nautilus. Ca alternativă, nu i-ar sta rău nici în palmaresul Herg Benet.

Bonus. Rătăcitorul face parte din topul nostru 10 de războinici fantasy, pe care îl puteți citi aici – link.

3. Seria Shadow Campaigns de Django Wexler

Ce? O lume epic fantasy zguduită de bubuiturile muschetelor și zdrăngănitul floretelor, dar în care luptele care contează cu adevărat se duc în culise, împotriva unor vrăji subtile și sinistre….

Căpitanul Marcus d’Ivoire lâncezea într-o garnizoană colonială îndepărtată, atunci când fanaticii religiei locale au masacrat autoritățile vordaniene și s-a trezit ultima redută a civilizației, împreună cu o adunătură de soldați pe care nu i-au vrut alte unități, despărțiți de speranța supraviețuirii de un întreg deșert potopit de hoarde de zeloți și triburi de nomazi, conduse de un lider misterios, capabil să fie prezent în mai multe locuri deodată.

Winter Ihernglass a pretins că e bărbat și s-a înrolat în armată pentru a fugi de trecut; tot ce-și dorește e să treacă nebăgată în seamă – numai că se remarcă în luptă prin dârzenie și inteligență, așa că se trezește avansată rapid în grade tot mai înalte și înconjurată de oameni tot mai fideli.

Ultima speranță disperată, pentru ei toți, este să fie salvați de straniul și aparent nebunul colonel Janus bet Vhalnich, trimis de Ducele de pe Urmă în vâltoarea rebeliunii, oficial pentru a-l recupera pe monarhul marionetă local, dar în realitate pentru a-l înlătura din grațiile regelui. Și, cu voia Domnului, pentru a muri, pentru că cineva din anturajul său este agentul Ducelui și ascunde secrete demonice. Cu toate că Vhalnich dovedește că e capabil să câștige bătălii miraculos, ofițerii săi încep treptat să-l suspecteze că de fapt are alte ținte, în tărâmuri supranaturale…

Django Wexler

De ce? Wexler creează o lume foarte credibilă și bine legată, cu aluzii evidente la cea reală din perioada napoleoniană (deloc abordată de fantasy pe la noi, inclusiv în traduceri, cu excepția excelentului Jonathan Strange & Mr. Norrel de Susanna Clarke) – mai exact din campania lui Bonaparte în Egipt și războaiele coloniale franceze în Algeria, plus o aromă evidentă de Dumas (Ducele de pe Urmă este un Richelieu care complotează împotriva regelui, deși aici totul e ceva mai complicat). Acțiunea, de toate felurile, de la bătălii la dueluri magice, bubuie continuu, personajele principale sunt excelent conturate (inclusiv Winter, singurul personaj feminin care m-a convins într-o ipostază militară), scriitura alertă, răsturnările de situație surprinzătoare, iar sistemul magic bazat pe o premisă care m-a convins și încântat.

Prima carte este mai degrabă un amestec de military fantasy cu aventuri stil Indiana Jones, dar următoarele echilibrează mult mai bine acțiunile marțiale cu intrigile de curte și magia, seria devenind tot mai captivantă cu fiecare volum. Oricum, și în bătălii autorul dovedește foarte buna sa cunoaștere a tacticilor erei, dar și un talent literar de a le descrie credibil, pe care l-am mai regăsit doar la Joe Abercrombie.

Unde? Din calitatea sa de serie mainstream (nimic prea experimental sau meta-text pe aici, doar entertainment) și a genului de scriitură și personaje, ca și a faptului că este o serie de întindere (5 cărți deocamdată)  Shadow Campaigns s-ar potrivi cel mai bine și evident în oferta Nemira. Problema este că ei s-au ars deja cu military fantasy (Cronicile Malazan) și probabil sunt mai reticenți, dar îi asigur că Wexler scrie accesibil, nu ca Erikson (care nici mie nu mi-a plăcut absolut deloc, de altfel).

Bonus. O povestire din universul narativ al seriei, Blestematul Pocăit, o puteți citi în G42 – link aici.

2. Blindsight de Peter Watts (roman din seria Firefall)

Ce? Au trecut două luni de când un miliard de obiecte de origine necunoscută s-au strâns în jurul Terrei și au ars dintr-o dată, cu efecte devastatoare. A urmat doar liniște… până când o sondă spațială străveche a prins niște șoapte strecurate dinspre o cometă îndepărtată. Cineva vorbește acolo – dar nu cu noi. Pe cine ar fi bine să trimitem în misiunea de întâmpinare a unor extratereștri care nici nu ne vor prin preajmă? O lingvistă cu personalități multiple, un biolog atât de încărcat de implanturi încât nu-și mai simte propria carne, o războinică pacifistă, fost soldat, un bărbat care și-a pierdut jumătate de minte în copilărie și i-a fost înlocuită cu inteligență artificială… și un vampir readus la viață de paleogenetică. Ce face omenirea? Îi trimite spre marginile Sistemului Solar, cu speranța că bizara colecție de monștri va fi capabilă să ne salveze lumea, dar și cu teama că poate ei sunt mai stranii chiar și decât ființele peste care vor da acolo. Numai că nimeni nu bănuiește ce îi așteaptă de fapt…

Peter Watts

De ce? Pentru mine, Blindsight este unul dintre cele mai bune romane SF pe care le-am citit vreodată – foarte probabil în topul meu 3 dintre mii (nu exagerez, mii) de cărți de gen citite. Ar putea fi comparată cu Rendez-vous cu Rama în combinație cu Alien, doar că totul merge mult, mult mai prost decât acolo (da, mai prost decât în Alien); este însă și un Numele Trandafirului (cartea mea preferată dintre toate genurile posibile), în sensul că deghizează o grămadă de filosofie și etică în forma unei excelente intrigi de mister și detectivism noir. Plus o grămadă de idei foarte originale, credibile și coerente științific despre cum ar putea decurge evoluția ființelor umane, oarecum similar cu lumile și omenirile imaginate de Alastair Reynolds. La rețeta aceasta aparent cam intelectualistă, Watts mai adaugă întunecime cât încape, acțiune intensă, explorare pasionantă, răsturnări de spionaj complet impredictibile, o scriitură perfect controlată (fără divagările și descrierile lui Reynolds), ca și o multitudine de concepte și elemente științifice (nu mă repet degeaba, Watts e cercetător științific de meserie) din biologie, fizică, sociologie și psihologie. Ca rezultat, îi iese combinația supremă de hard scifi ȘI soft scifi, o aventură incredibil de captivantă și înfiorătoare, pe viață și pe moarte pentru întreaga umanitate, precum și o atmosferă rece, nemiloasă și deprimantă – ca spațiul cosmic, unde se petrece.

Unde? Ținând cont de faptul că cea mai apropiată comparație este Alastair Reynolds (care pe lângă Watts pare optimist), publicat la Nemira, acolo ar fi și locul lui Watts – deși nu știu cât s-ar potrivi cu Armada, fiind un Nautilus 100%. Pe de altă parte, ar merge foarte bine și la Paladin, ca partener de „dans macabru” al seriei The Expanse (și sigur ar avea succes la publicul acelei serii).

Bonus. Puteți citi în G42 un interviu cu Peter Watts – link aici, o povestire military scifi, Malak – link aici și mai urmează încă una, foarte curând (nu din universul Firefall, însă).

1. Seriile Soarelui Lung și Soarelui Scurt de Gene Wolfe (părțile 2 și 3 din Ciclul Solar)

Ce? În tetralogia Soarelui Lung, tânărul Silk, motivat de inspirația divină, se confruntă cu un ghem de intrigi sângeroase și revoluții, în lupta pentru eliberarea orașul Viron din ghearele și comploturile unui grup misterios și bine ascuns. Celelalte orașe-stat din enorma astronavă generațională, cunoscută de locuitorii săi drept Whorl, se implică și ele în conflict – dar de ambele părți încep să apară și misterioșii zei, o familie disfuncțională  de ființe cu super-puteri, capabile să preia pe oricine în stăpânire, oricând.

În trilogia Soarelui Scurt, Horn, cronicarul epopeii lui Silk în seria anterioară, trece la nararea propriei sale vieți, grele, de pe planeta Blue, pe care au debarcat cei de pe Whorl. Pentru că problemele îi copleșesc pe coloniști, Horn se hotărăște să plece în căutarea lui Silk, devenit o figură legendară, un profet mitic, pentru a-i cere salvarea.

Horn scrie despre amintirile sale de pe nava spațială, despre aventurile pe mările periculoase de pe Blue, dar și prin junglele planetei pereche, Green, infestate cu inhumi, straniile creaturi reptiliene, inteligente și însetate de sânge uman. Ambele planete au fost însă locuite (sau doar vizitate) cândva și de Vecini, extratereștri și mai diferiți de oameni decât vampirii capabili să se deghizeze în coloniști (atât de bine că uneori uită și ei că nu-s oameni). Scrie însă și amintirile războinicului Rajan, care a ajuns tiranul Nessusului de pe planeta originară, Urth, apoi a murit și a trecut în alt trup… și totuși cine ne vorbește? Silk? Horn? Rajan? Sunt ei persoane diferite? Sunt reale poveștile lor? Îi joacă memoria feste, ori poate ne minte pentru a ascunde ceva?

Gene Wolfe

De ce? Gene Wolfe este, pur și simplu, altceva. În primul rând ca scriitură: să spun că proza sa este (în engleză) și poezie, ar fi prea puțin. Este simultan literatură, muzică, artă vizuală… este o experiență fabuloasă și de neuitat, neegalată vreodată de niciun alt scriitor, fie el SFF ori mainstream (din păcate, e și practic intraductibilă ca ansamblu estetic).

Pe deasupra, și fondul este excepțional (iar el este traductibil): personaje unice și pe care nu le uiți vreodată în viață (pe Severian din seria Soarelui Nou nu l-am uitat la peste un deceniu de când l-am citit), povești enorme, efectiv enorme (12 cărți!), cu lumi și intrigi de o complexitate excepțională, cu o adâncime și finețe a detaliului care te seduc și te absorb, cu o senzație de melancolie inexorabilă, cu istorii profunde și credibile… scrierile sale sunt efectiv niște lumi. Nu descrieri de lumi sau extrase de lumi, ca în SFF în general, ci efectiv lumi întregi. Pe deasupra, Wolfe este celebru pentru conceptul de „unreliable narrator” (naratorul în care nu poți avea încredere), ceea ce adaugă un strat suplimentar de reflecție pentru cititor, dar și o doză de veridicitate, similară cronicilor din realitate.

Cred că cel mai comparabil i-ar fi Aldiss cu seria Helliconia, care este tot un science fantasy (doar că pe dos, acolo SF-ul monitorizează fantasy-ul, aici fantasy-ul supraviețuiește, degenerat, peste resturile SF-ului erodat), însă acolo unde Aldiss are valențe de Shakespeare și Beowulf, Wolfe este un Homer și un Tolkien întrupați în Byron. Wolfe este de departe autorul de SFF cel mai apropiat de artă în sensurile ei literar și vizual și nu degeaba este considerat unul dintre „marii” imemoriali ai acestui gen. Pare pompos, dar credeți-mă: aceasta este și scara prozei sale –  monumentală.

Unde? Nu încape îndoială: la Paladin. Nu doar că ei îl publică deja (cu altă serie, mai YA, Ciclul Solar fiind alternativa matură), dar această editură și-a asumat, vizibil, și rolul readucerii în actualitatea românească a clasicilor (precum Asimov, Bradbury, Heinlein, Vonnegut), dintre care face parte și Wolfe, chiar dacă el a scris mai târziu decât generația de aur.

Bonus. Prima parte a Ciclului Solar, tetralogia Soarelui Nou, a apărut deja în română, la Editura Leda, și încă se mai găsește de cumpărat. Merită citită, deși nu  este cea mai bună din ciclu.

***