Fantasy-ul este un gen cu foarte, foarte multe subcategorii, majoritatea dedicate, încă de la suprafață sau doar mai în adâncime, frumosului, poeziei și magiei din lume. Victoriei binelui și a celor buni asupra răului și a monștrilor.
Dar nu tot. Există și cărți fantasy care pot fi la fel de aspre și întunecate precum cele SF, iar dintre acestea, nu puține orbitează în jurul unor personaje familiare lumii fantastice încă dinainte de cuvântul scris: războinicii. Fiarele ”noastre”, pe care le respectăm, dar în același timp ne temem de ele.
Despre astfel de personaje marțiale și lumi răvășite de război o să vă povestesc eu în continuare prin recomandarea a 10 serii dure, nu înainte de a lansa provocarea ca acest top să fie echilibrat de alți autori cu recomandări din fantasy-urile… mai luminoase.
Să scoatem săbiile din teacă și să încordăm arcurile, fiindcă pornim spre…
10. ASOIAF de R.R. Martin. Nu cred că în ziua de azi se mai poate face vreun top fantasy care să nu includă seria ”Gheață și Foc” a lui Moș Martin – și nu doar din cauza succesului global al serialului ”Game of Thrones”, ci pentru că, efectiv, este o operă atât de monumentală și un low fantasy atât de bun încât tot restul genului se raportează, vrea nu vrea, la ea.
îl găsiți la Nemira – link aici
Un război civil de proporții epice, nenumărate personaje perfect credibile și umane (chiar și ticăloșii), în continuă evoluție și involuție, o lume enormă și detaliată, cele mai tari intrigi din istoria genului – lista de calități ar putea continua, dar în vârful lor aș pune faptul că este un foarte rar fantasy sociologic. Concentrate de obicei pe evoluția unui personaj sau grup de personaje (fantasy psihologic), ori pe acțiune, mit sau world-building, romanele și seriile de gen oferă foarte rar o imagine atât de obiectivă, extinsă, complexă și completă ca ASOIAF (în afară de LOTR nu-mi vine în minte vreun concurent apropiat). Totuși, chiar acesta este motivul pentru care în topul meu războinic ASOIAF (”A Song of Ice and Fire”) stă doar pe locul 10: în esența ei nu este doar o serie marțială, ci mai mult una politică.
9. ”The Dagger and the Coin” de Daniel Abraham. O serie considerată critic high fantasy (cu elfi și dragoni adică), dar în opinia mea la fel de low fantasy ca și ASOIAF, pentru că ambele sunt în esență doar ”traduceri” fantastice ale istoriei reale (la ASOIAF Războiul Rozelor din Anglia, la D&C Italia Renascentistă de secol XV și vecinii săi agresivi, precum Franța sau Germania). D&C construiește și ea o lume extinsă, complexă, plină de intrigi politice și răvășită de-un război care înghite regat după regat, tot mai afundat în fanatism, aici nu feudal, ci religios, rasist și naționalist.
îl găsiți la Paladin – link aici
Daniel Abraham alege însă, în mare parte, o perspectivă mult mai puțin utilizată, cea a culiselor financiare din spatele războaielor; iar principalul personaj este Cithrin bel Sarcour, o tânără ucenică dintr-o bancă gen Medici, care printr-un complex de împrejurări ajunge să crească în putere (ca impostoare) și să se trezească în mijlocul unor evenimente îngrozitoare (și în confruntare cu un fel de Führer ajuns în vârful lumii mai degrabă fără voie și, în sine, un personaj în același timp negativ și tragic). De ce atât de jos în top, dacă-i așa bună seria? Pentru că, așa cum spuneam, nu abordează războiul din perspectiva celor care-l luptă, ci în principal tot politic și… bancar.
8. ”A Land Fit for Heroes” de Richard Morgan. Spre deosebire de seriile anterioare, trilogia lui Morgan, autor care pe mine m-a impresionat cu SF-ul ”Omul Negru”, ALFH chiar este povestită din perspectiva războinicilor. Cel mai important din triada de personaje principale, Ringil Eskiath, este un aristocrat cinic, retras la țară, fost erou de război într-o relație încordată cu cei din jur – este admirat pentru calitățile sale marțiale (de la aptitudinile practice cu sabia la tactică și strategie), dar nu va putea fi vreodată acceptat fiindcă… este gay.
Firește că evenimentele devin tot mai sumbre și lumea trebuie din nou salvată de el și prietenii săi: Archeth, o lesbiană dintr-o altă specie umanoidă (mult mai evoluată tehnic) și Egar Ucigașul de Dragoni, un fel de tătar sictirit și burtos, dar încă excelent lider militar – iar salvarea trebuie făcută în serviciul unui pseudo-sultan crud, viclean și deloc simpatic, dar foarte complex ca personaj.
Și aici avem o lume complexă și bine construită, personaje cu profunzime și lupte din belșug. De ce nu ceva mai sus în top? Nu, nu din cauza scenelor homosexuale explicite care i-au enervat pe unii, ci pentru că am simțit că Morgan a cam jucat aceleași RPG-uri ca și mine, iar questurile din ele le-a cizelat pe hârtie – așa că are niște minusuri la originalitate.
7. ”Compania neagră” de Glen Cook. După mine, prototipul a ce înseamnă military fantasy și o preferată personală, seria urmărește aventurile marțiale ale unei armate de închiriat, gata să lupte pentru oricine plătește, indiferent de moralitatea sa, și alcătuită din mercenari adunați după principiul Legiunii Străine: bărbați fără trecut. Spre deosebire de locul anterior, această serie se remarcă tocmai prin originalitatea lumii: nu numai că universul fantasy prin care luptă și mor anti-eroii mercenari nu este o clonă de nimic, dar nici măcar nu seamănă cu mai nimic (poate cu Frontul de Est din WW2 descris de Sven Hassel).
Tot spre deosebire de seria lui Morgan, aici nu există eroi: toți sunt niște ucigași ticăloși ori cel puțin cinici, care-și riscă viața pentru bani, pentru glorie sau din obișnuință și din lipsă de altceva mai bun. Galeria de anti-eroi este și ea originală și memorabilă, Doamna fiind unul dintre cele mai complexe și captivante personaje feminine din fantasy, cu mult înainte de Cersei Lannister.
De ce doar locul 7 atunci? Fiindcă Glen Cook are personaje, are poveste, are idei, dar habar nu are să scrie. Este probabil în topul cărților fantasy scrise prost, într-o ariditate și anchilozare literară dureroasă, motiv din care și este respinsă de mulți – ca și pentru simplismul său, pe care eu îl consider însă doar o abordare diferită, nu un defect.
Pentru un urmaș auto-asumat de Erikson ca inspirat din Cook, puteți citi seria Malazan, aflată la spectrul opus: atât de complexă încât mie nu-mi place și nu-i găsesc locul în topul meu. Dar mulți au altă părere, așa că o puteți încerca și pe aceea.
6. ”The Vagrant” de Peter Newman. Spre deosebire de ASOIAF, Compania Neagră sau D&C, care urmăresc numeroase personaje printr-o lume extinsă, Rătăcitorul lui Newman este un singur om, iar din lumea post-apocaliptică pe care o străbate printre demoni și fiare bizare, noi percepem doar fâșia traseului său. Într-o abordare mult mai personalizată a acestui iad pogorât peste o planetă ce înainte fusese o dictatură a îngerilor, înțelegem conflictele generale doar prin ochii bărbatului fără nume sau grai, iar mai târziu ai fiicei sale adoptive.
Totuși, Newman reușește performanța de a face absolut fascinant un univers fantastic prin care un personaj care nu spune niciodată vreun cuvânt trece precum vârful unei săbii, despicând status-quo-ul de-abia așezat după apocalipsă în cele mai stranii forme feudale. Nu întâmplător am folosit această metaforă, deoarece Rătăcitorul este un spadasin excepțional (mult timp nu știm de ce), cu un scop fix și excepțional în viață (din nou, mult timp nu știm ce), care prin traseul său (inițiatic pentru cititor) deranjează și răstoarnă o serie de ierarhii, monștri, tirani și credințe.
O serie care evoluează treptat, dar credibil, de la fantasy pur către military scifi, ”The Vagrant” m-a captivat și prin complexitatea morală (cine o fi bun și rău într-o lume condusă de demoni și îngeri? Nu-i așa simplu cum pare, uneori chiar pe dos) și prin niște anti-eroi (villains) absolut fascinanți și… cam empatizabili. Nu mai vorbesc de imaginația debordantă în a crea ființe fantastice originale și memorabile (plus o capră drăcoasă și simpatică).
De ce nu în top 5? Fiindcă are și o doză bună de YA, iar Rătăcitorul e mai degrabă un fost, decât un actual războinic.
5. ”Ucigașul de Regi” de Patrick Rothfuss. Nu pot să vă explic în cuvinte cât de senzațională este această serie (deocamdată 2/3 scrise), pentru că nu am capacitatea magică a lui Rothfuss de a crea un hibrid de proză cu poezie depășit liric doar de Gene Wolfe. În acest bildungsroman fantastic, dar perfect credibil, despre un orfan ajuns la Universitate pentru a învăța magie, călătorim alături de Kvothe nu doar printr-o lume bine construită, ci și prin viața sa de la cerșetor muritor de foame (la propriu), până la bard, poet, magician și spadasin celebru, iar apoi înapoi la un simplu hangiu rămas fără puteri.
Mai fascinant însă, călătorim alături de el prin traumele, anxietățile, suișurile și coborâșurile minții și sufletului unui anti-erou cu multe defecte, a unui ”punk” în eternă confruntare și cu societatea, dar mai ales cu propriile-i trăiri, puteri și slăbiciuni. Un fantasy al efortului și voinței, nu al miracolelor și nașterii cu semn în frunte; al învățării lente, cu greșeli și triumfuri, de meșteșuguri perfect (pseudo)științifice (învățăm alături de el o grămadă de magie – de fapt pseudo-fizică); un fantasy al artei, muzicii și poeziei, al iubirii dificil de exprimat și al urii mult prea ușor de manifestat într-o lume a șantajului, furtului, violului, intrigilor, rasismului și corupției.
O lume în care (anti)eroul se oțelește și supraviețuiește, dar nu fără sacrificii și înfrângeri. De ce doar pe locul 5, dacă este atât de senzațională? Fiindcă nu este deloc un fantasy despre vreun război, nici măcar vreun personaj războinic: Kvothe o fi el spadasin celebru, dar în esență este un artist și vrăjitor. Atunci de ce apare în top? Deoarece atunci când spun războinic mă gândesc la samuraii din realitate, iar ei, dacă vă amintiți, erau luptătorii supremi pe câmpul de bătălie, dar și poeți, artiști instrumentali, pictori, filozofi… un războinic adevărat este mult mai complex (și complet) decât militarul din el.
îl găsiți la Rao, dar nu recomand, fiindcă este prost tradus
4. ”Shadow Campaigns” de Django Wexler. Un flintlock fantasy, gen încă inexistent pe piața românească (l-aș rezuma drept fantasy în perioada napoleoniană), seria lui Wexler funcționează pe mai multe paliere: primul, cel mai vizibil și mai extins, este 100% militar, al doilea magic (o magie destul de introvertită, chiar în sens propriu – vine din interiorul personajelor), al treilea politic (și bine realizat ca intrigi de stat și religioase, cu un pseudo-Richelieu excelent în persoana Ducelui de pe Urmă – prezent și în acest număr al revistei – link aici).
În acest top se regăsește pentru nivelul militar: cel puțin 3 sferturi din prima carte ar putea fi rezumat drept ”marș – bătălie – marș – bătălie și tot așa”, ceea ce, firește, a entuziasmat militaristul din mine, cu atât mai mult cu cât se inspiră din spectaculoasa campanie a lui Napoleon în Egipt. Pe deasupra, bătăliile sunt excelent descrise și foarte corecte din punct de vedere tactic (doar lui Abercrombie îi mai ies la fel de bine – nu și tactic), iar personajele prinse în ele sunt memorabile și foarte empatizabile. De altfel, cred că aici am găsit singurul personaj feminin perfect credibil într-un rol military (deci nu doar un bărbat cu nume feminin, ca la mulți autori), pe ”impostoarea” Winter Ihernglass, orfana care urcă treptat în ierarhia militară prin propriile merite marțiale, descoperite treptat în vâltoarea focului.
O serie alertă, complexă și captivantă, care încadrează corect milităria în complexul mai larg al politicii de stat și al fanatismului religios, ”Shadow Campaigns” se găsește pe un foarte onorabil loc 4 doar fiindcă urmează trei războinici absolut inegalabili, imposibil de depășit vreodată în… mă rog, războinicia lor.
3. ”Prima Lege” de Joe Abercrombie. În trilogia originală (nu recomand și urmările), Abercrombie a pus pe hârtie ceea ce televizual găsești în Vikings și Last Kingdom, iar ca gaming în Skyrim: o lume dură, plină de războinici mânioși imediat gata să sară la bătaie, cu ambiții prea mari și lipsă de scrupule, cu oportunități pentru cine e destul de nemilos pentru a le prinde, dar și cu prietenie, onoare și iubire.
O serie excepțional de captivantă și plină de adrenalină, un grim fantasy cu mult sânge, dar și cu personaje vii, dintre care cel mai memorabil este și un prototip al războinicului cu șoc post-traumatic: Logen Nouă Degete. Un barbar celebru pentru crizele sale sângeroase de ”beserk” și pentru accesele violente de furie, dar care încearcă, mai degrabă fără succes, să renunțe la calea războiului și să devină mai ”zen”. Și care este extrem de simpatic nu atât în victoriile sale, cât mai ales în înfrângeri.
îl găsiți la Nemira – link aici
Spre deosebire de Martin, cu lumea sa văzută prin ochii aristocrației, ”Prima Lege” este o saga a omului de rând, privită din perspectiva unor anti-eroi ”de joasă speță”, inadaptați sau respinși de societate, percepuți de cei din jur ca inferiori din motive etnice, rasiale ori sociale. Tot diferit, chiar față de majoritatea cărților din top, narațiunea lui Abercrombie se ia doar parțial în serios, într-o abordare cinematografică à la Tarantino prin care preia clișee fantasy și le sucește în perspective noi, captivante și deseori amuzante (își asumă lipsa de originalitate și-i iese).
De ce doar pe 3? Fiindcă are mai mulți războinici printre personaje, dar și vrăjitori, inchizitori și alte categorii fascinante, însă nu neapărat marțiale.
2. ”Wiedzmin” / ”Witcher” de Andrzej Sapkowski. Crescut, antrenat și alterat pentru lupta cu monștrii, albinosul Geralt din Rivia este ucigașul perfect, o inegalabilă mașină de luptă cu sabia, vrăjile, leacurile și descântecele. Dar și mult mai multe: pentru unii, un monstru brutal și imoral el însuși, pentru alții (mai bine zis altele), un seducător cu mare succes la aristocrate, vrăjitoare și țărăncuțe laolaltă; și, nu în ultimul rând, un prieten de încredere pentru puținii care reușesc să-i câștige tovărășia, indiferent că-s barzi, dwarfi sau vampiri.
îl găsiți la Nemira – link aici
”Lupul Alb” călătorește singuratic printr-o lume bogată mitologic și absolut originală față de restul genului (dominat de imagistica nordică), plimbându-ne odată cu el printr-un fundal est-european foarte familiar și nouă, românilor – un univers narativ inspirat de basmele slave și de amestecătura intolerantă și agresivă de popoare și culturi specifice acestei părți a lumii. Aparent, Geralt luptă cu bestii fantastice – dar în realitate luptă cu rasismul, xenofobia, dogmatismul religios și ignoranța, iar nu de puține ori monstrul vânat dovedește mai multe calități umane decât angajatorii, indiferent că-s nobili sau țărani.
Aventurile lui Geralt sunt nu doar numeroase, dar și variate și surprinzătoare, tratate de autor printr-o captivantă combinație de acțiune, mitologie, umor și psihologie. De ce atât de sus în top dacă ”Lupul Alb” este un vânător și niciodată soldat (deși i se propune adesea)? Nu pentru că fundalul pare să fie tot timpul vreun război sau altul (inamicii fiind cu toții cam la fel de buni și răi în egală măsură), ci pentru că, așa cum spuneam de la început, Geralt este o mașină de ucis, creat și format doar pentru luptă – nu este un ostaș, ce-i drept, dar este o armă cu un singur scop. Să extermine, fără vreo rată de eșec.
1. ”Raven’s Shadow” / ”Umbra Corbului” de Anthony Ryan. O fi Geralt cel mai tare personaj fantasy scris vreodată (după gusturile mele), dar există o și mai perfectă întrupare a războinicului: Vaelin Al Sorna, Ucigașul Speranței, prototipul marțial perfect, sau, după cum scrie încă de pe copertă, ”Born for battle, bred for war” (”Născut pentru luptă, instruit pentru război”). De fapt, acel ”bred” în engleză, incomplet traductibil în limba noastră mult mai pașnică, este esența poveștii sale: are nu doar sensul de instruit, ci mai degrabă pe cel folosit cu referire la câinii de luptă – unde înseamnă și crescut, și dresat, și antrenat și ”trăit” pentru a ucide.
Exact ca Vaelin, cedat de tatăl său Celui de-al Șaselea Ordin încă de la zece ani, pentru a trece printr-o ucigătoare școală de soldați (inspirată de pregătirea copiilor spartani ca antrenament și asemănătoare cu Hitlerjugend ca îndoctrinare) și a deveni (supraviețuitorii, în fiecare an tot mai puțini, dar și mai excepționali), un fel de teutoni/cruciați/ieniceri dedicați uciderii inamicilor credinței. Cel puțin în aparență, pentru că uneori sunt folosiți în scopuri politice în numele regelui și devin, mai degrabă, un fel de Waffen SS.
Ei bine, nu cred că am mai citit vreodată o carte care să surprindă atât de bine ”dresarea” minții militare, camaraderia care se dezvoltă treptat între oameni care inițial nici nu se simpatizau, dar luptând împreună devin ”frați”, traumele provocate de duritatea cazonă, dilemele și suferințele morale de a lupta pentru ”ce trebuie”, chiar și atunci când pare mai degrabă (și probabil este) de partea răului – și, mai ales, cum se simte să crești într-un regim totalitar/fundamentalist, spălat pe creier și fără altă valoare decât unealtă. Mai bine zis armă, bună doar pentru ucis oameni nevinovați și apoi de aruncat la groapa de gunoi a istoriei.
Cum se simte să ajungi să-ți urăști familia, să-ți pui la îndoială credința, să nu poți avea încredere în nimeni. Să fii cel mai bun la ceva care deja te lasă indiferent – crima, individual sau în masă. Să lupți alături de niște oameni buni, care sunt în același timp o întruchipare a răului.
Mi-e greu să explic fără spoilere cât de înălțătoare, marțială și absolut captivantă este această serie. Și cât de întunecat poate fi Vaelin ca personaj, rămânând totuși empatizabil și perfect credibil ca om. Un adevărat avatar al războiului – soldatul perfect, definiția supremă a războinicului.
