În articolul precedent am analizat scenariul mutării omenirii sub pământ ca urmare a unei conflagrații mondiale în care bombele nucleare au făcut suprafața nelocuibilă. N-ar fi ceva de dorit, dar ar putea constitui o variantă, odată cu rezolvarea unor probleme tehnice și cu găsirea unor soluții pentru a contracara numeroasele probleme psihice rezultate în urma traiului izolat, departe de lumina binefăcătoare a soarelui.
Ar mai exista, însă, o alternativă: în loc să ne adăpostim sub pământ, s-o facem sub ape. Mările și oceanele Terrei acoperă o suprafață mai mare decât uscatul. Adică peste 70%. Prin urmare loc ar fi. Mai mult, dacă în cazul retragerii în subteran am avea o problemă destul de mare când vine vorba despre hrană (care trebuie depozitată din timp în cantități mari și suplimentată ulterior prin intermediul unor sere hidroponice), sub apă am avea soluții mai atractive: să vânăm animale marine și, respectiv, să amenajăm zone unde să le creștem pentru consum. La fel, am putea construi „sere” pentru plantele din adâncuri, ceea ce n-ar reduce din spațiul de locuit, cum ar fi cazul serelor hidroponice ale adăposturilor subterane.
Apa ar fi, de asemenea, mult mai ușor de obținut. Ar fi nevoie doar de dispozitive de desalinizare și de spații de stocare a ei, dar asta n-ar constitui o problemă. Nici oxigenul – fie obținut de la plante, fie prin electroliză (doar suntem în apă, nu?). Dar…
Aici vine marele „dar” al orașelor subacvatice. Nu putem merge foarte adânc cu ele. La fiecare 10 metri adâncime, presiunea crește cam cu o atmosferă. Așa că, pentru a rămâne în viață, am putea coborî cu orașele până la maxim 300 de metri, deși ar fi recomandat chiar mai puțin. Presiunea crescută ne-ar afecta plămânii, vasele de sânge ș.a.m.d. La presiune mare, oxigenul devine toxic pentru om, iar azotul ajunge să provoace narcoză.
Prin urmare, cu cât coborâm mai jos, e nevoie de structuri capabile să păstreze în interior o presiune normală pentru om, în condițiile în care presiunea exterioară crește, cum am zis, cu o atmosferă la fiecare zece metri coborâți. Și să ne rugăm să nu apară vreo problemă tehnică. Bine, asta ne-ar fi fatală și la 300, 200, 100 de metri adâncime, deoarece corpul omenesc e capabil să suporte presiunile doar până pe la treizeci și ceva de metri. Și nu, nu putem înota repede-repede spre suprafață, pentru că apar probleme de decompresie și lucrurile vor merge din rău în mai rău.
Așa că acest sistem de presurizare e unul cheie pentru întreaga întreprindere. Lucru valabil și în spațiul cosmic, ori pentru presupuse colonii selenare sau marțiene, așa că să zicem că ne descurcăm să ne facem treaba bine.
Mai avem nevoie ca orașul nostru să aibă un sistem bine pus la punct de izolare a compartimentelor sale în cazul în care apare o fisură undeva. Iar locuitorii să fie extrem de atent instruiți ce să facă în caz de alarmă. Pentru că nu merge cu „lasă, ce atâta tevatură?”, nici cu „scapă cine poate”. Astea sunt scenarii clasice pentru dezastru, iar într-o structură precum cea imaginată este ultimul lucru pe care ni-l dorim.
În ceea ce privește energia pentru toate necesitățile orașului, aceasta s-ar putea obține profitând de diferența de temperatură dintre suprafață și adâncurile oceanului.
Cu reziduurile se rezolvă mai ușor decât sub pământ. Cel puțin în primă fază, ele se pot elibera în ocean. Da, este neecologic și, pe termen lung (odată cu dezvoltarea comunităților), va reprezenta o problemă tot mai presantă, pentru care va trebui găsită o soluție. Dar ne-ar oferi un pic de timp până să o punem pe lista cu urgențe.
În schimb, lipsa soarelui va duce la aceeași carență de vitamina D, ceea ce se traduce prin depresii. Dacă partea tehnică, deși constituie o provocare serioasă, poate fi pusă la punct, cea psihică va reprezenta o nucă tare, indiferent dacă vorbim despre mutarea vieții sub pământ, sub ape, ori în spațiu.
Așadar, am putea supraviețui în lumea subacvatică? Teoretic, da. Și există deja proiecte de așezări de acest gen. O putem face pe termen lung într-un regim auto-sustenabil? Adică să mutăm acolo civilizația umană, așa cum o cunoaștem? Din nou, teoretic, da. Practica, însă, necesită o planificare extrem de serioasă și, mai curând, ar fi de așteptat să vedem că apar întâi așezări subacvatice în paralel cu cele actuale, de la suprafață. Dacă ulterior acelei perioade vom avea parte de un accident nuclear, abia atunci am face pasul decisiv, retrăgându-ne în ceea ce am construit deja și am pus la punct. Altfel, s-ar putea să fie e o frumoasă poveste SF și cam atât.
