Presupunând că am ajunge să facem salturi cu viteza luminii de la un sistem stelar la altul, am putea să ne considerăm, teoretic, nemuritori. Pentru călătorul astral capabil să facă asta vor fi trecut câteva secunde sau minute de călătorie, în timp ce pentru cei rămași pe planetă sau stația spațială vor fi trecut ani. După un sejur de câteva luni – să zicem, într-un concediu primit după cine-știe-ce muncă dusă la bun sfârșit – vilegiaturistul se va întoarce acasă pentru a găsi doar amintirea celor dragi, plecați între timp pe veșnicele plaiuri ale vânătorii. Cam ca în Tinerețe fără bătrânețe.
Sigur, acesta este un scenariu simplist, menit să exploreze „cum ne-am simți dacă?” și să stoarcă o lacrimă nostalgică. În realitate, dacă acel pas tehnologic va fi devenit realitate, mai mult ca sigur că se vor fi găsit destule instrumente pentru ca aceia rămași în urmă să fie acolo și peste decenii, secole, poate chiar milenii.
Cu alte cuvinte, dacă nemurirea va fi vreodată posibilă, e foarte probabil ca ea să îmbrace mai multe forme și să se aplice peste tot. Și, chiar dacă am început articolul cu nemurirea călătoriei cu viteze superluminice – pentru efect, recunosc – știința și tehnologia descrise acolo ne vor fi inaccesibile mult mai multă vreme decât cea care ține de prelungirea vieții prin alte metode.
Literatura și filmul SF s-au jucat adesea cu ideea încărcării conștiinței umane în mediul virtual. Practic, odată reușit acest lucru, posibilitățile post-oamenilor vor fi devenit aproape nelimitate. Iar nemurirea ar fi garantată. Ideea că se poate șterge absolut tot ce ține de o entitate virtuală nu e prea plauzibilă; mereu vor rămâne copii mai mult sau mai puțin complete, referințe încrucișate, indexări, fragmente din care o IA să poată recrea întregul sau aproape-întregul. Totuși, deși e o posibilitate atrăgătoare, vom mai avea încă mult – poate chiar foarte mult – de așteptat până când asta să devină realitate. Asta dacă va fi posibilă vreodată. Cu siguranță vom avea un fel de „proiecții virtuale”, avataruri care ne vor fi fidele într-un procent mai mic sau mai mare pe baza unor algoritmi ce vor avea în spate tone de informații despre preferințele noastre, modul de a gândi și de a acționa. Dar o copiere completă a conștiinței este un proces mult prea complex pentru ceea ce știm și putem la momentul actual. În lipsa unei revoluții în domeniu, nu o văd fezabilă altfel decât în imaginația autorilor de SF.
Mai probabilă ar fi prelungirea vieții dată de dezvoltarea în domeniul ingineriei genetice sau de biotehnologie. Desigur, prelungirea vieții nu e totuna cu nemurirea, dar, dacă s-ar ajunge la sute de ani, deja ar fi tot cam pe-acolo din perspectiva noastră. Literatura SF a prezentat diferite moduri de realizare a acestui deziderat: nanoboți „reparând” continuu ce e de reparat în organism, oameni intrând periodic în „revizie capitală”, membre și organe înlocuite cu altele crescute în ferme, ori chiar corpuri schimbate la intervale regulate de timp (updatate). Sau chiar alternarea momentelor de trezie cu cele în care omul se află în stare de animație suspendată / criogenie. În seria Dayworld, Farmer și-a imaginat cum o asemenea soluție ar ajuta și la combaterea suprapopulării. Desigur, lista de mai sus nu este una exhaustivă, combinația dintre imaginația autorului și plauzibilitatea științifică ducând la rezultate mai mult sau mai puțin fezabile.
Însă dincolo de mirajul prelungirii vieții / nemuririi, apar o serie de aspecte care se vor modifica radical odată cu atingerea acestui deziderat. Este vorba despre probleme sociale, economice, politice, juridice, care vor modela radical fața viitorului.
Și despre care vom vorbi în articolul viitor.
