Până de puțin timp, ceea ce înțelegeam prin omenire și societate se încadra în niște tipare recognoscibile. Sigur, au existat diferite raporturi între popoare și rase – care, nu de puține ori, s-au fundamentat pe criteriile superior/inferior. Au existat diferențe din punct de vedere al apartenenței la un sex sau altul, cu inechități cauzate atât de aspecte fiziologice, cât și (mai ales) sociale, religioase etc. Omenirea a trecut prin numeroase schimbări politice, economice, sociale – fiecare cu părțile sale bune și rele. Dar, ca principii generale, lucrurile au urmat o matcă destul de clară, cu nuanțe ce alterau nesemnificativ curgerea de ansamblu.
În ultima vreme, ne simțim asaltați de ceea ce, unora, li se pare o formă fără fond, un moft. Problematica acceptării homosexualității ca având aceleași drepturi cu heterosexualitatea a deschis o direcție greu de anticipat: teoria genurilor. Unora li se poate părea o prostie, altora o direcție normală în evoluția societății umane.
Și dacă nu este decât un pas? Un preludiu al unei schimbări care va modifica din temelii tot ceea ce înțelegem acum prin oameni și societate?
Timp de milenii, inechitățile socio-politice au fost alimentate în primul rând de necesitate. O economie avea nevoie de forță de muncă ieftină (sau gratis și dispensabilă) pentru a deveni puternică, avea nevoie de războaie de cucerire pentru a-și reumple visteriile. Uniunea bărbat-femeie, cu cea din urmă cu rol preponderent de prăsilă, era necesară pentru a permite perpetuarea speciei, mai ales în condițiile unei igiene precare, a unui sistem medical ce putea rezolva prea puține, a epidemiilor, foametei și războaielor, ce duceau mortalitatea la cote foarte înalte. Capriciile naturii forțau omul să mănânce orice, alternativa fiind foametea și moartea. Astfel, o serie de factori externi au fost contracarați rapid cu metodele cele mai simple aflate la îndemână: cel aflat într-o poziție privilegiată i-a forțat pe ceilalți să-și accepte rolul de supuși într-un mecanism ce părea să valideze deciziile din motive de necesitate. Și, evident, să nu caute alte variante, mult mai costisitoare, cu rezolvare pe termen lung, ce presupuneau echitate socială.
Vremurile s-au schimbat. Toate revoluțiile ‒ industriale, sociale, economice, politice, religioase, medicale ‒ au modificat radical fața lumii. În societățile dezvoltate, problemele care au creat presiunile amintite anterior nu mai sunt de actualitate. Așa se face că oamenii încep să aibă timp…
…să se prostească, vor spune unii.
…să caute noi provocări, vor spune alții.
Voi prefera să mă concentrez pe a doua variantă pentru că e deschizătoare de noi drumuri, în timp ce prima abordare e conservatoare și, mai devreme sau mai târziu, se va estompa.
Scăpați de provocările ce au dus la discriminările pe bază de sex, rasă, religie, omenirea începe să caute noi provocări. Să se redefinească în noul sistem de referință ‒ cine suntem, ce suntem, în ce credem, ce vrem etc. Relații sociale sunt puse în fața unei revoluții conceptuale. Construcții artificiale, ar spune unii când vine vorba despre teoria genurilor. Dar societatea, așa cum e ea, religiile, sistemele economice, politice, sanitare, educaționale ș.a.m.d. nu sunt tot construcții artificiale?
Problema identității și a modului cum se poate îmbina asta cu mecanismele sociale devine una dintre presiunile actuale și se va transforma într-o provocare importantă în viitorul apropiat.
Sau nu?
Sau va fi doar un prim pas, un preambul al unor schimbări radicale? Pentru că omenirea se află tot mai aproape de o răscruce. De acolo pornesc o serie de drumuri care, la rândul lor, se pot bifurca.
Pe unul dintre drumuri vor porni cei ce se vor baza, preponderent, pe ingineria genetică.
Pe altul, cei ce vor opta pentru simbioza om-mașină.
Pe al treilea, persoanele care vor evada în lumile virtuale.
Pe al patrulea, o posibilă rețea umană, un fel de mega-IA organică (evident că nu e inteligență artificială, dar am folosit conceptul pentru o înțelegere mai ușoară).
Pe al cincilea, Homo Cosmicus.
Și mai pot exista un al șaselea, al șaptelea și cine-știe-câte alte drumuri, dintre care pe unele nici nu ni le putem imagina în ziua de azi, în același fel în care o persoană din anii ’60, de exemplu, nu-și imagina ce va însemna lumea virtuală.
Peste zeci de generații, oamenii porniți pe un drum vor mai avea prea puține în comun cu cei de pe altul. Și, împreună, vor fi departe de strămoșul comun, cel pe care-l numim acum „om”.
Adică noi.
Dar despre aceste drumuri, în articolul viitor.
