Marea aventură cosmică, savurată în cărțile, filmele și benzile desenate SF, se petrece dincolo de granițele sistemului nostru solar. Un fel de western spațial, cu coloniști încolonați la bordul navelor cu coviltir din celule fotoelectrice, porniți să cucerească noi planete, unde să se stabilească și să se-nmulțească. Firește, călătoria nu e ușoară, se mai strică o navă, mai apar niște creaturi indigene rele și războinice, care se opun progresului și propășirii rasei umane, mai atacă niscaiva pirați dornici de căpătuire, mai intervine cowboy-ul solitar care s-a săturat să pască vitele și s-a transformat în pistolar cu raze laser în dotare.
Pornind de la ideea de bază, au apărut tot felul de scenarii. Unele socialiste, cu rasa umană propovăduind egalitatea și construirea societății multilateral dezvoltate precum pe Pământ, așa și în ceruri. Sau cele democratice, cu omul căutând să-și apere drepturile și să-i ajute pe alții să le fie respectate. Ori cele fataliste, în care nu suntem decât o pradă pentru psihozele și temerile ce ne bântuie visele.
Indiferent de scenariu, ideea de bază e aceeași: am plecat din sistemul solar și am pășit tot mai departe prin univers. Toate bune și frumoase, dar există o problemă extrem de importantă: cum? „Simplu!” răspund creatorii de SF: călătorie cu viteze apropiate de cea a luminii, ori chiar superluminice, salturi, hiperspațiu, găuri de vierme și tot felul de alte bazaconii. O sumedenie de variante.
Atâta doar că niciuna nu e mai mult decât gândire pozitivă.
Mai corect, sunt găselnițe pentru a putea spune că am ajuns dintr-un loc al universului în altul într-un interval de timp comparabil unui zbor cu avionul din Europa în America. Sau, la autorii mai scrupuloși, o călătorie care nu durează ore, ci zile sau luni. Dar cam atât. Cu siguranță, eroul trebuie să se întoarcă acasă și să petreacă sărbătorile (care or fi alea) alături de cei dragi.
Din păcate, realitatea e mai puțin frumoasă. La momentul actual, călătoria pe distanțe mari ar presupune nave generaționale. Desigur, putem spera la tipuri noi de propulsie care să ne permită să ne deplasăm cu viteze semnificativ mai mari decât cele actuale, dar, chiar și așa, tot se va ajunge ca, la destinație, să avem de-a face cu stră-stră-strănepoții celor plecați de pe Terra. Varianta aceasta ridică niște probleme: nava trebuie să fie suficient de bine construită încât să reziste la un zbor atât de îndelungat; există riscul ca descendenții să nu se mai simtă legați de scopul inițial al strămoșilor lor și, prin urmare, misiunea navei să fie deturnată; se mai poate întâmpla ca viețile desfășurate în totalitate la bordul unei nave, nu pe o planetă, să modifice radical psihicul (și fizicul) uman de-a lungul generațiilor, astfel încât ideea de a trăi pe o planetă să nu mai fie un deziderat, ci o pedeapsă.
Literatura SF a găsit și pentru asta o soluție: criogenia. O tehnologie care încă e departe de ceea ce ne-am dori să fie, dar nu știm ce va reuși știința să facă peste câteva decenii. Așa că am putea presupune că ar perfecționa soluția, ori ar găsi una similară. Asta ar însemna că oamenii care pleacă de pe Pământ ar fi cei ajunși la destinație. Doar că, în situația asta, nava ar trebui să funcționeze și mai bine decât în primul caz, deoarece n-ar mai exista un echipaj care să intervină și să repare eventualele avarii. În fine, aici sunt un pic cârcotaș, pentru că se poate presupune că nava ar fi condusă de o IA ce are la dispoziție sumedenie de terminale (roboți) capabile să asigure mentenanța.
O altă variantă ar fi cea în care oamenii ajung să-și prelungească viețile suficient de mult (sute de ani), încât sosirea la destinație să survină înaintea decesului. Relativ plauzibil, doar că rămâne un semn de întrebare legat de cum va modifica (aproape-)nemurirea percepția noastră asupra a tot ceea ce facem. Să presupunem că am fi conectați, în majoritatea timpului, la lumi virtuale, părăsindu-le doar când e nevoie să reparăm ceva, apoi să revenim la acele realități?
Unele dintre variantele de mai sus aduc cu ele problema hrănirii echipajului. Evident, sunt enorm de multe chestiuni de rezolvat pentru o asemenea aventură, dar hrana e legată de spațiu pentru cultivare/creștere, depozitare etc. Adică ar adăuga, posibil semnificativ, la dimensiunile navei.
Modelul s-ar putea simplifica dacă am trimite în călătorie embrioni umani. Ar fi nevoie de un spațiu mult mai mic, nava ar avea dimensiuni reduse și, implicit, problemele care ar putea apărea în timpul zborului ar fi mai ușor de gestionat. Desigur, ar fi nevoie ca, la destinație, să se treacă de la stadiul de embrion la cel de copil, care să fie protejat și educat până devine capabil să se descurce singur. Și se pune, evident, întrebarea: „Cine se va ocupa de asta?” Ar putea o inteligență artificială să fie pusă răspunzătoare de această sarcină? Ar fi capabilă să se achite de ea (în sensul în care considerăm noi că ar trebui să se achite)?
Fiind genul de optimist care crede că IA-urile vor reprezenta deschizătorii noilor drumuri ale viitorului omenirii, aș avea încredere în asta.
Sunt variantele de mai sus singurele posibile? Firește că nu. Mai mult, cred că șansele să apelăm vreodată la ele sunt destul de mici. Mai curând, presupun că orice va ajunge dincolo de granițele sistemului solar, prin orice metode vor fi fost folosite în viitor (probabil tehnologii pe care acum nici nu ni le imaginăm, ori doar facem primii pași, cătinel, pe drumul dezvoltării lor) nu va mai putea fi numit „om” conform accepțiunii noastre actuale.