Trăim, în ultima perioadă, sub spectrul declanșării unui război atomic. Am revenit, cumva, la setările din perioada Războiului Rece, când temerea aceasta era expusă în diverse povestiri, romane, filme, benzi desenate, ba chiar și în muzică. Probabil că, pentru o parte însemnată a populației, acest „război atomic” are semnificația a ceea ce s-a întâmplat la Hiroshima și Nagasaki. Realitatea ar fi, însă, mult mai cruntă. Pe lângă posibilitățile devastatoare ale armamentului actual, tragedia din cele două orașe japoneze ar părea o simplă simulare, un antrenament.
Ce înseamnă pentru viitorul omenirii readucerea pe tapet a acestei amenințări? Este un punct de cotitură, sau va deveni doar o etapă de care încercăm să trecem – în același fel în care, odată cu terminarea Războiului Rece, tensiunea părea să se fi relaxat „de la sine”? Evident, simplific lucrurile aici, pentru că nimeni nu s-a culcat pe o ureche, considerând problema rezolvată. Doar că, probabil, ar fi fost cazul să se facă mai mult. Să se treacă la acțiuni mai ferme, mai decise, să se caute soluții pentru a nu mai putea vreodată un nebun să ajungă cu mâna pe așa-zisul buton roșu. Știu, sunt idealist în cele spuse în fraza anterioară, dar rolul acestei serii de articole tocmai ăsta este: să fim idealiști, să ne imaginăm „cum ar fi dacă”. Pentru că, până la urmă, ăsta este SF-ul.
Așadar, am ajuns din nou în fața unui punct critic. Ca să parafrazez o zicală ieftină, dacă nu îți înveți lecția, viața ți-o va oferi din nou.
Ce se va întâmpla dacă se va declanșa, totuși, un război atomic? Einstein spunea că nu știe cu ce arme se va desfășura Al Treilea Război Mondial, dar, cu siguranță, Al Patrulea se va purta cu bâte și pietre. Îndrăznesc să spun că a fost optimist. La puterea actuală a armamentului de distrugere în masă, dacă lucrurile o iau razna, nu va mai exista un alt război, fie el mondial sau local. Pur și simplu, oamenii și toate speciile de plante și de animale vor fi rase de pe suprafața pământului, iar Terra însăși va deveni o planetă nelocuibilă.
Iar asta ar însemna sfârșitul jocului pentru specia noastră.
Să presupunem, însă, că, deși vorbim despre un scenariu apocaliptic, lucrurile nu s-ar duce chiar înspre cel mai tragic deznodământ posibil. Poate că avem un dram de noroc și reușim, cumva, să mergem mai departe. Care ar fi variantele?
Teoretic, cele mai mari șanse de a supraviețui ar fi în buncăre săpate adânc sub suprafață, dotate cu rezerve de apă și sere unde se pot cultiva plante. Cam ca în seria Silozul a lui Hugh Howey. Sau, ca să facem haz de necaz, în Metro-ul lui Gluhovski.
Ar mai exista și varianta în care un grup de oameni reușește să plece în spațiu, având, de asemenea, la dispoziție sere și apă. Nu ar fi ceva bine pus la punct, ci un fel de „scapă cine poate, cu ce poate”. Mai curând, asta doar ar amâna deznodământul nefast. În lipsa unei infrastructuri orbitale și spațiale, supraviețuirea ar însemna doar o amânare a morții cu un interval relativ scurt de timp.
Sau poate că nivelul de radiații la care s-ar ajunge ar permite supraviețuirea unui număr rezonabil de oameni, plante și animale pe suprafața Terrei. Până la urmă, s-a dovedit că la Cernobîl – deși vorbim cu certitudine despre un dezastru ecologic – viața pare să meargă mai departe. Iar evoluția va găsi întotdeauna o cale de a duce lucrurile mai departe.
Și dacă, totuși, omenirea ar reuși să treacă peste acest moment critic al istoriei sale? Ce se va întâmpla atunci? Va răsufla ușurată și va merge mai departe mai mult sau mai puțin ca până acum, fără a apela la soluții radicale, doar pentru a ajunge din nou la momente când alți nebuni vor da naștere altor crize – din ce în ce mai dificile, ținând cont că tehnologia nu stă pe loc, ci, dimpotrivă, înaintează cu o viteză fantastică?
Sau va decide că e timpul să abordeze altfel viitorul speciei, pentru a mai exista vreunul?
Vă invit, în numerele următoare ale revistei, să explorăm împreună posibilele viitoruri ale omenirii în cazul unui război mondial căruia, cu mult noroc, i-am supraviețui.
