Rețelele de socializare s-au dovedit o găselniță foarte ingenioasă. Dacă un guvern ne-ar fi cerut să oferim de bunăvoie informațiile privind ce am făcut, ce / cu cine / unde facem, ce planuri avem, ce gândim, care ne sunt preferințele – aproape sigur că ne-am fi revoltat. Am fi protestat vehement împotriva lui, considerând că ne-ar fi fost încălcate drepturile, libertatea și că s-ar fi pus bazele unui viitor regim totalitar, opresiv.
A fost mai simplu să ni se ofere perspectiva unui „loc de joacă” pentru a ne determina să trecem peste temeri și să dăm singuri din casă. Da, există excepțiile celor care „nu se află acolo” (lucru spus pe un ton superior), dar, la modul cum se țes legăturile pe potecile internetului, în curând va deveni adevărată sintagma cu „cine nu e acolo nu există”. În sensul că persoana respectivă va fi incapabilă să se angreneze în societatea viitorului, ale cărei mecanisme vor fi eminamente vituale.
În momentul de față, suntem prinși într-o rețea de aplicații, cu câte un profil în fiecare – dar cu legături între ele, ce permit ca lucrurile postate / făcute în una să se reflecte și în celelalte. Iar când murim, ele rămân în aer, o împietrire în timp a ceea ce am fost / făcut, cândva. Sigur, conturile respective pot fi închise, dar rareori se preocupă cineva de asta. Și, astfel, bucăți din noi rămân împrăștiate pe câmpurile interneților, pentru cât va fi să supravețuiască lumile acestea.
Și-atunci vine scriitorul din mine și se-ntreabă: cum ar fi dacă, vreodată, mici aplicații / programe / IA-uri vor fi puse să adune laolaltă bucățelele rămase de pe urma fiecăruia dintre noi, într-un simulacru de arheologie virtuală?
Sigur, sună amuzant, dar se nasc două întrebări. Prima: va mai fi posibil așa ceva? Cu siguranță că platformele și aplicațiile viitorului vor diferi radical de cele prezente, vor fi mult mai complexe, nuanțate, iar preistoria greoaie a ceea ce facem acum va fi, probabil, incompatibilă cu paradisul virtual de acolo. A doua: la ce și cui i-ar folosi năstrușnica idee?
La prima întrebare răspunsul poate sta în faptul că, indiferent cât și cum va avea loc acea evoluție, unele elemente de bază vor rămâne, prin urmare se va putea crea o punte de legătură pentru a „coborî în hrubele unde trăiesc, prăfuite, stafiile trecutului”. La a doua, într-adevăr, e mai greu de răspuns. Deși, privind la tendința actuală de uniformizare și de aliniere la un tip de retorică sau alta, de a atrage masele virtuale să meargă după fenta unuia sau altuia, ne putem imagina un viitor în care individualitatea noastră (cu tot ce ține de ea, de la idei personale la dezbateri de pe poziții antagonice) să reprezinte ceva exotic, o ciudățenie ce va atrage fascinația oamenilor (entităților?) viitorului – ori, cine știe? soluția pentru a dinamita un sistem totalitar, ce controlează (aproape) tot.
Cine va fi Indiana Jones al viitorului și informațiile risipite pe internet ale cărora dintre noi ar putea deveni elementele din care să se construiască Regatul Craniilor de Cristal Virtuale?