Mașinile. Roboții. Androizii. IA-urile.
În funcție de perioada istorică (o istorie recentă, totuși), câte una dintre cele de mai sus s-a considerat că va aduce sfârșitul omenirii. Întâi s-a zis că, prin tehnologizare, munca umană va fi înlocuită cu cea a mașinăriilor, iar noi vom rămâne pe drumuri ‒ serviți de aceste slugi credincioase, într-o utopie naivă, ori, dimpotrivă, sortiți a muri de foame din cauză că nu vom mai putea câștiga banii traiului zilnic. S-a dovedit că lucrurile nu stăteau așa de simplu. Nici în așa-zisele paradise socialiste oamenii nu erau ținuți pe palme, huzurind într-un dolce far niente, dar nici capitalismul n-a tăiat în carne vie. Dimpotrivă, dezvoltarea economică fiind strâns legată de o societate consumeristă, a fost nevoie ca omul de rând să ajungă la un nivel de trai nici prea-prea, nici foarte-foarte, dar suficient cât să-și permită să cumpere ce se produce într-un ritm tot mai accelerat.
S-a trecut apoi la roboții care, fiind antropomorfizați, s-a considerat că, mai devreme sau mai târziu, vor ajunge să se revolte împotriva asupritorilor stăpâni din carne și oase (uneori doar pentru a-și dobândi propria libertate, alteori pentru a elimina o specie pe care, în înțelepciunea lor mecanică, ar ajunge s-o considere distructivă). Isaac Asimov a fost unul dintre susținătorii taberei optimiste, susținând că roboții sunt „băieții buni” și vor ajuta omenirea, în loc să-i devină dușman. Cele trei-plus-unu-egal-patru legi ale roboticii enunțate de el au devenit un fel de litanie când vine vorba despre relația om-robot. Însă concepția lui a fost mai curând o excepție în marea masă a celor care avertizau cu privire la pericol.
O variațiune pe tema roboților au constituit-o androizii. În Visează androizii oi electrice?, Philip K. Dick a ridicat foarte frumos problematica elementelor care ne permit să ne definim umanitatea (la fel cum făcuse Asimov, legat de roboți, în Omul bicentenar) Ce ne face oameni? Unde trasăm granița dintre om și o plăsmuire a sa care ajunge să-i semene până aproape la identificare? Scena din finalul filmului Blade Runner, cu Roy Batty în postură hristică salvându-l pe Rick Deckard, ținând apoi un discurs memorabil, apoi eliberând porumbelul alb, conține o multitudine de elemente ce ridică întrebări profunde.
Cum era de așteptat, elementele individuale (mașini, roboți, androizi) au fost abandonate odată cu apariția conceptului de Inteligență Artificială, o entitate ubicuă, omniscientă, evolutivă, capabilă să depășească (singură, ori ca parte a unei rețele de IA-uri) tot ceea ce poate realiza, la nivel mental, omenirea. Teama față de revolta creației a revenit, mai puternică, deoarece recuzita cotidiană se schimbă continuu, creând impresia că devenim tot mai mult captivi într-o pânză de păianjen ‒ rețele de socializare, rețele medicale, financiare, politice etc., totul menit să ne ajute, dar controlându-ne din ce în ce mai mult, cu fiecare zi care trece. Este spaima pierderii libertății personale, a individualismului ‒ uitând că supraviețuirea și succesul omenirii, ca specie, nu s-a datorat elementelor izolate, ci, dimpotrivă, „turmei”, cooperării sociale. Pe vremuri, asta însemna conformarea la codurile stricte ale unor comunități ‒ care, cu cât se extindeau la grupuri mai mari, asigurau supremația în fața celorlalte. Da, se va spune, dar acelea erau reguli sociale și legale create de om pentru om. Acum vorbim despre posibile reguli create de entități străine nouă, artificiale (chiar dacă, la origine, ar fi tot de proveniență umană). Ne temem, așadar, că o inteligență de acest fel ar putea ajunge la concluzia emisă și mai sus că noi, ca specie, suntem periculoși sau inutili și trebuie să fim eliminați.
Pe de o parte, asta se întâmplă din cauza antropomorfizării. Considerăm că o IA, pornind de la bazele unei programări umane, ar ajunge să evolueze pe aceleași principii de supraviețuire a celui mai puternic. De multe ori, asta e pus pe seama faptului că ele nu au sentimente, că gândesc „rece”, fără să luăm în calcul că noi definim acel „la rece” tocmai prin felul cum suntem construiți (instincte, emoții, trăiri etc.). Nu putem ști ce va fi în mintea unei entități ce va evolua străin de tiparele noastre de gândire și acțiune ‒ iar dacă nu va fi străin de acestea, înseamnă că vom fi reușit să le impregnăm cu instincte, emoții și o serie de sentimente care, deocamdată, nici nouă nu ne sunt familiare, încă bâjbâim când vine vorba să le explicăm, darămite să le „programăm” în altă entitate.
Toate cele de mai sus. însă, privesc tehnologia ca fiind ceva exterior omenirii, omenescului. Însă, iată, tot felul de gadgeturi și-au făcut loc în viața noastră: proteze bionice, stimulatoare cardiace, căști virtuale, aparate care le permit orbilor să vadă (rudimentar, deocamdată), ori celor paralizați să comande mental anumite procese, avem exoschelete pentru persoanele vârstnice, cipuri implantate sub piele și lista poate continua. Nu este deloc hazardat să considerăm că simbioza om-mașină va deveni ceva tot mai normal, în primă fază pentru ajutorarea celor care nu se pot descurca fără acest sprijin, apoi pentru augmentarea unor caracteristici necesare anumitor meserii, ori doar pentru modă, sau pentru a veni în sprijinul hobby-urilor (memorie capabilă să rețină biblioteci întregi de cărți, precizie milimetrică a chirurgului, imersare în lumea virtuală fără necesitatea unui accesoriu extern etc.), ca să nu mai spunem de imensul ajutor adus de nanoboți capabili să circule prin trupul nostru și să „repare” ce e de reparat, beneficiind de update-uri continue, pe măsură ce știința medicală evoluează.
Nu vom mai avea omul în luptă cu mașina, ci simbioza om-mașină (un fel de „dacă nu-l poți învinge, alătură-i-te). Care, da, e un lucru ce stârnește temeri ‒ pentru că puterea de care vor beneficia unii oameni datorită modificărilor tehnologice le va permite să devină cu adevărat zei față de alte segmente ale populației. cu riscul apariției unor societăți dictatoriale, ori a unor războaie între grupuri de „super-eroi”.
Câtă vreme se va rămâne la om și mașină, nu cred că avem a ne teme de cea din urmă (decât dacă e programată intenționat pentru distrugere). Când vom ajunge la simbioză (căci aici nu vorbim despre „dacă”, ci despre o certitudine) lucrurile vor fi mai complicate. Să sperăm doar că, până atunci, vom fi dobândit înțelepciunea necesară pentru ca umanismul să fie predominant în noi, ca specie,, nu latura cealaltă.
