De-a lungul vremii, mulți autori au fost trimiși la cratiță. Sau la șaibă, după caz. N-a știut nimeni asta până când autorul nu s-a confesat în vreo lucrare autobiografică sau în vreun interviu. Am născocit o serie de întrebări pentru a ni-i apropia mai mult pe cei ce ne încântă cu scrierile lor, pe cei ce ne par cunoscuți de-o viață sau, din contră, complet străini și inaccesibili. Această serie de interviuri se vrea pe jumătate serioasă, întrucât vom încerca să obținem secrete legate de scris, recomandări de lectură, dar și păreri din domeniul culinar ori meșteșugăresc.
Astăzi, am luat-o la țintă pe Monica Ramirez.
1. Care a fost primul text împărtășit altcuiva? Ce reacție ați obținut?
Scriam foarte multe compuneri în școală, aveam un profesor de limba și literatura română care ne asasina cu compunerile. Am terminat Liceul de artă George Enescu – Secția coregrafie și omul era de părere că balerinele trebuie neapărat să știe să scrie. Habar n-am de ce, dar probabil știa el ceva. Citeam cu voce tare în fața clasei și reacțiile erau tipice adolescenților: bășcălie la greu ori visare cu ochii deschiși. Dar țin minte că eram totuși printre favorite, parcă era o idee mai liniște în clasă atunci când îmi citeam creațiile. Sigur că în timp mi-a intrat în cap treaba cu scrisul, mai ales că și proful m-a îndemnat să mă gândesc serios la asta mai târziu în viață. Au trecut mulți ani până mi-am făcut curaj și-am început cu Seria Alina Marinescu, o poveste bazată pe fapte reale pe care am copt-o în cap în tot acel timp.
Când am decis că e momentul s-o scriu, locuiam în America. Am mers la școala de scris pentru că mi s-a părut important să învăț mult mai bine cu ce se mănâncă arta scrisului, după care m-am apucat de treabă. Un an mai târziu m-am ales cu un manuscris gigantic pe care ulterior l-am despărțit în cinci volume. Volumul șase a apărut mult mai târziu. Însă acel manuscris gigantic inițial a fost citit într-o noapte de un vecin editor, care mi-a bătut a doua zi la ușă cu un contract de publicare în mână. Reacția a fost neașteptat de favorabilă și mi-a oferit acel imbold necesar pentru a continua să scriu. Au trecut cincisprezece ani de atunci și încă nu m-am oprit.
2. Ați fost, vreodată, trimis(ă) la cratiță / șaibă după prezentarea unui text în public?
Nu! Niciodată. Probabil sunt prea blondă și probabil e foarte bine, pentru că în mod sigur aș fi scos pistolul. Inside joke pentru cunoscători… 🙂
Cu toate astea, la noi în casă se gătește ca la popotă. Vorbim aici despre 4 bucate copii, deci aproape jumătate de echipă de fotbal, plus Orlando, iubirea vieții mele și viking uriaș în același timp. Uite așa am deschis popota Ramirez, dar am ajutoare de nădejde. Plus că și Orlando gătește, așa că nu mă plâng prea tare.
3. Dacă ați fi ajuns la cratiță, ce preparat credeți că v-ar fi ieșit cel mai bine? (O rețetă, pe scurt, ar fi o bucurie în plus pentru cititori)
Fac un chili con carne ceva de vis! Teoretic ar fi rețeta clasică, doar că n-am gătit niciodată după rețetă. Mereu adaug chestii după cum îmi vine, schimb proporțiile, fac după capul meu. Și mereu ochiometric, fără să măsor ori să cântăresc. Îmi place să folosesc mirodenii, să mă joc, să improvizez și la final iese o nebunie. Jur! Poliția rețetelor să nu strâmbe din nas.
4. Dacă ați fi ajuns la șaibă, ce obiect credeți că ar fi putut ieși din mâinile dumneavoastră?
Un pistol, n-am nici cel mai mic dubiu.
5. Care a fost sfatul legat de scris pe care, după ce l-ați primit, l-ați respectat cu sfințenie?
Show, don’t tell. Din punctul meu de vedere, renunțarea la folosirea în mod obsesiv a vocii naratorului reprezintă începutul scrierii cinematografice, o treabă extrem de apreciată de cititori.
6. Cartea pe care ați reciti-o fără să vă plictisiți niciodată este:
În general mă plictisesc destul de repede, așa că n-aș putea citi o carte la infinit. Însă recunosc că în copilărie am citit Toate Pânzele sus! de câteva zeci de ori. Și-am mai recitit-o încă o dată pe la patruzeci de ani. În rest, nu prea recitesc cărți, am prea multe noutăți pe listă, probabil nici n-o să apuc să le citesc pe toate.
7. Filmul pe care l-ați revedea fără să vă plictisiți niciodată este:
La filme altfel stau lucrurile. Sunt două, de fapt, fără nicio legătură între ele. Homeland și Game of Thrones.
8. Două-trei vorbe despre cel mai recent volum:
Anul trecut am lansat două cărți la Gaudeamus: Darknet 3, al treilea volum al seriei Emma Moss și Night. O să vorbesc despre Night, pentru că a devenit foarte specială pentru mine. M-am apucat s-o scriu mai mult în joacă, însă s-a transformat rapid într-o joacă foarte serioasă și-a ieșit ceva de care sunt extrem de mândră. În plus, motto-ul cărții a devenit cumva un fel de modus operandi pentru mine ca scriitor după acest ultim târg de carte alături de o editură: când o ușă se închide, imaginează-ți alta.
Night MacMoon este un personaj fascinant, s-a născut și-a murit cu peste un secol în urmă în fermecătorul Crescent City, orășelul învăluit în ceața densă a coastei nordice californiene unde arborii de sequoia pot atinge infinitul. Nimeni nu-și mai amintește ceva despre viața și visele ei, însă ea n-a uitat nimic și nici n-are de gând să plece prea curând. Capabilă să manipuleze materia, Night încă locuiește la domeniul Turner și rătăcește prin Portul Crescent, zăbovind pe stâncile farului Battery Point cu privirea pierdută la întinderea azurie a oceanului rece în care și-a pierdut viața. Existența ei alternează între realitate și viața de apoi, trecutul și prezentul împletindu-se în țesătura magică a unei iubiri misterioase generatoare de trădări și blesteme, speranțe și secrete distrugătoare cu consecințe inevitabile atât pentru cei vii, cât și pentru cei morți. Când domeniul este scos la vânzare după moartea ultimului descendent Turner, Night se confruntă cu un Eliminator crud și calculat care intenționează s-o spulbere, fiind astfel nevoită să pornească un război de uzură împotriva celor vii și uneori împotriva celor morți. Până la urmă, ce este o nălucă, dacă nu o șoaptă îndepărtată căreia nu-i acordăm importanță decât atunci când este deja prea târziu?
Imediat după Gaudeamus am încheiat colaborarea cu editura la care am publicat în ultimii cinci ani. Nu dintr-un moft și, evident, că nu de bine. Ambele cărți, precum și restul titlurilor semnate de mine au fost republicate la BookForge, o platformă nou-nouță pentru autori independenți pe care o coordonez de la începutul anului. La început m-au cucerit cu numele și sloganul cel puțin geniale după părerea mea, BookForge – Făurim cărți, precum și cu roboțeii simpatici care ne sunt mascote, apoi m-au convins prin entuziasmul cu care s-a ridicat totul de la zero. Sunt foarte încântată de ce-am construit acolo și de toate planurile pentru viitor, prevăd doar lucruri bune. Sper să creștem frumos și să-mi rămână casă pentru totdeauna. Sincer, m-am săturat să tot construiesc timp de ani de zile pe ici pe colo, după care să fiu forțată să plec, mereu profund nemulțumită de cum decurge în general colaborarea cu o editură. Vreau mai mult și cred cu tărie că se poate. Așa că stați cu ochii pe BookForge, făurim cărți și vă pregătim nenumărate surprize plăcute!
9. Părerea Teodorei despre cel mai recent volum:
Night MacMoon e o irlandeză încăpățânată care-și apără proprietatea. Povestea ar fi ca multe altele scrise de-a lungul timpului, numai că protagonista e, de fapt, o stafie, iar de casa în care-și face veacul o leagă o poveste de dragoste interzisă, blamată de societate, din urmă cu un secol. Ce aduce nou Monica Ramirez este nu doar trecerea de la planul prezent la unul trecut, schimbând ritmul în funcție de momentul acțiunii, ci modul în care acea entitate devine un personaj credibil, cu propria voință și propriile gânduri. Dacă tinerețea și-a petrecut-o într-un ritm oarecum monoton, nevoită fiind să se întrețină singură de la o vârstă fragedă, veșnicia i se adaptează la ritmul trepidant al fiecărui an care trece. Are, printre oameni, simpatii și antipatii, știe cum să comunice cu ei, cum să li se arate sau să păstreze discreția.
