De-a lungul vremii, mulți autori au fost trimiși la cratiță. Sau la șaibă, după caz. N-a știut nimeni asta până când autorul nu s-a confesat în vreo lucrare autobiografică sau în vreun interviu. Am născocit o serie de întrebări pentru a ni-i apropia mai mult pe cei ce ne încântă cu scrierile lor, pe cei ce ne par cunoscuți de-o viață sau, din contră, complet străini și inaccesibili. Această serie de interviuri se vrea pe jumătate serioasă, întrucât vom încerca să obținem secrete legate de scris, recomandări de lectură, dar și păreri din domeniul culinar ori meșteșugăresc.
Astăzi, am luat-o la țintă pe Cristina Nemerovschi.
Care a fost primul text împărtășit altcuiva? Ce reacție ați obținut?
Primul de care îmi amintesc cu exactitate a fost un fragment din romanul meu de debut, Sânge satanic, pe care l-am trimis ca propunere de publicare la revista EgoPHobia. A fost citit de către scriitorul Ștefan Bolea și prima lui reacție a fost convingerea că este scris de un bărbat, ceea ce pentru mine a fost un compliment, ținînd cont că naratorul (personajul principal) era de sex masculin… o dovadă că proza îmi ieșise credibilă. Pe Ștefan îl admiram foarte tare pentru poeziile sale, așa că reacția lui entuziasmată (care s-a transformat și într-o prefață a aceluiași roman) m-a bucurat și m-a încurajat pe termen lung.
Probabil că primul text ever pe care l-am arătat cuiva o fi fost altul, scris pe la 12-13 ani, dar nu aș reuși să-mi aduc aminte detaliile. Cred că le citeau în general profesorii de română, iar reacțiile lor erau pozitive. Țin minte că tot ce scriam în adolescență ascundeam cu grijă de mama, în special jurnalele.
Ați fost, vreodată, trimis(ă) la cratiță / șaibă după prezentarea unui text în public?
Nu :)), probabil și pentru că nu păream genul care ar urma un astfel de sfat.
Dacă ați fi ajuns la cratiță, ce preparat credeți că v-ar fi ieșit cel mai bine? (O rețetă, pe scurt, ar fi o bucurie în plus pentru cititori)
Ajung cam zilnic la cratiță cu mare bucurie, nu cred în delimitarea clasică între femeie de carieră/femeie căreia îi place în bucătărie, cred că se pot face ambele cu pasiune. Sigur, ideal ar fi să le faci în momentul în care ai chef de fiecare din ele în parte, să nu fie forțat și obligatoriu și cam asta este ceea ce încerc și eu. Am învățat să gătesc de la soțul meu – la 19 ani, când ne-am cunoscut, nu știam nici să pornesc aragazul. În zilele când nu am chef să gătesc sau sunt ocupată, gătește el (dacă are chef), comandăm sau ieșim în oraș.
O rețetă foarte simplă și gustoasă pe care o fac cu drag este cea de cartofi franțuzești – cred că eu o simplific un pic, s-ar chema cartofi la cuptor gratinați cu cașcaval sau cam așa ceva. E la îndemâna oricui: tai cartofii în felii mai grosuțe, îi fierbi vreo 15 minute, apoi îi pui într-un vas termorezistent, pui un strat de cartofi, unul de cașcaval sau mozzarella, faci câte straturi îți place, mai pui și niște unt (e libertate totală cu ingredientele, se pot adăuga smântână sau ouă fierte, după gustul celui care se va delecta cu preparatul). Lași să stea în cuptor până arată apetisant. Se consumă cu bucurie (și ideal cu o plimbare pe jos după, fiindcă este destul de sățios).
Dacă ați fi ajuns la șaibă, ce obiect credeți că ar fi putut ieși din mâinile dumneavoastră?
N-aș putea spune că știu exact ce se face la șaibă :)), dar mi-ar plăcea să devin cândva o bătrânică boemă care face bijuterii, deci probabil că genul ăsta de obiecte.
Care a fost sfatul legat de scris pe care, după ce l-ați primit, l-ați respectat cu sfințenie?
Nu prea cred în sfaturi, convingerea mea este că întotdeauna trebuie să trăiești cum simți, iar scrisul, la fel, făcând parte din viață… trebuie luat așa cum vine, fără a-l forța, fără a te chinui să-l duci într-o direcție anume ca să (îți) demonstrezi ceva. Nu îmi place să scriu controlat, vreau să curgă tot subconștientul pe foaie ca să am ce psihanaliza mai târziu:). Probabil că un îndemn asemănător cu un sfat este cel citit într-un interviu cu Palahniuk, care spunea că este bine să scrii acea carte pe care ți-ar plăcea să o citești. După principiul ăsta m-am ghidat când am scris ‘’Sânge satanic’’, mi se părea că nu exista pe piață genul ăla și eu una mi-aș fi dorit tare să-l citesc. Apoi, și pe celelalte, într-o mai mică sau mai mare măsură.
Cartea pe care ați reciti-o fără să vă plictisiți niciodată este:
nymphette_dark99 și cred că De veghe în lanul de secară, deși nu am mai încercat în ultimii ani.
Filmul pe care l-ați revedea fără să vă plictisiți niciodată este:
Velvet Goldmine.
Două-trei vorbe despre cel mai recent volum:
Cel mai recent (care săracul are deja vreo trei ani și jumătate…) este Cronicile fetei lup, un spin off la trilogia Ultima vrăjitoare din Transilvania. Are în prim-plan un personaj îndrăgit de cititori încă din trilogie, adolescenta Nori, care acum trece prin propriile ei peripeții în încercarea de a înțelege cât mai mult din lume.
„Ce iese din amestecul de rău cu bun se cheamă om, și poate că tocmai această combinație îl face atractiv, fascinant. Demn de a-l observa, a te îndrăgosti de el, a-l plânge după ce dispare.”
Părerea Teodorei despre cel mai recent volum:
Am cunoscut-o pe Cristina Nemerovschi într-o vineri, 13 (cum altfel?!), în 2013 (!) într-un club bucureștean din apropierea Universității din București, la lansarea volumului nymphette_dark99. La momentul acela, proza ei m-a șocat și impresionat, în același timp, pentru că, dincolo de limbajul frust și tema incomodă, pentru unii, aleasă pentru a trage un semnal de alarmă în ce privește prioritățile și modul de integrare în societate a adolescenților, cartea era foarte serioasă. Primul volum, Ceața, din seria Cronicile fetei lup schimbă perspectiva Ultimei vrăjitoare din Transilvania, oferind-o cititorilor pe cea a lui Nori, nepoata celebrei vrăjitoare Aneke. Personajele par a fi prea multe și păstrătoare de prea multe secrete, însă autoarea găsește modalitatea de a le aduce, pe rând, în amintirile tinerei, ajutând cititorul să le găsească rolul în viața acesteia.
Relatarea la prezent, la persoana întâi, justifică flash-back-urile tinerei, strecurate printre întâmplările curente. Văzută prin ochii fetei-lup, lumea aceea fantastică, suprapusă peste cea reală, e descrisă cu naturalețe, convingând lectorul că pădurile transilvane pot ascunde multe taine, și că oameni cu puteri speciale considerați morți de sute de ani, se pot plimba printre noi. Cartea are toate atuurile unui young adult clasic, are cursivitate, claritate. Poate că asta a fost intenția autoarei, însă, la final, dorința e, pe de o parte, de a citi continuarea poveștii, pe de altă parte – de a ne familiariza cu seria anterioară, pentru a avea sub ochi toate piesele puzzle-ului.
