De-a lungul vremii, mulți autori au fost trimiși la cratiță. Sau la șaibă, după caz. N-a știut nimeni asta până când autorul nu s-a confesat în vreo lucrare autobiografică sau în vreun interviu. Am născocit o serie de întrebări pentru a ni-i apropia mai mult pe cei ce ne încântă cu scrierile lor, pe cei ce ne par cunoscuți de-o viață sau, din contră, complet străini și inaccesibili. Această serie de interviuri se vrea pe jumătate serioasă, întrucât vom încerca să obținem secrete legate de scris, recomandări de lectură, dar și păreri din domeniul culinar ori meșteșugăresc.
Astăzi, am luat-o la țintă pe Doina Roman.
1. Care a fost primul text împărtășit altcuiva? Ce reacție ați obținut?
Țin minte că în clasa a X-a, când studiam romanul lui Călinescu, „Enigma Otiliei”, care se încheie cu un epilog și cu replica lui Costache Giurgiuveanu: „nu, nu stă nimeni aici, nu cunosc”, am rescris în maniera mea acel epilog și l-am arătat profesorului de limbă română. De atunci, am fost trimisă la olimpiadele de limbă română, ceea ce nu pot spune că mi-a fost pe plac. Uram să fiu pusă să învăț mai mult. O făceam de bună voie, dar asta mi s-a părut un fel de pedeapsă.
2. Ați fost, vreodată, trimisă la cratiță / șaibă după prezentarea unui text în public?
Nu, niciodată! Dar am să vă povestesc altceva:
Trimisul la cratiță este una dintre amintirile mele din copilărie. Era sfârșitul lui mai, începutul lui iunie, un an secetos, pământul era crăpat, nu adia nicio boare de vânt, vremea era fără milă pentru omul sărac care trebuia să muncească pe arșiță. Bunica mea, femeie aprigă, ținea toată gospodăria, așa că ne-a luat pe sus, cu noaptea în cap, să ne ducă pe mine și fratele meu mai mare la prășit de porumb. Ea ducea hârlețele pe umăr ca pe niște nuiele de salcie și călca apăsat pe brazdă, de-ai fi zis că merge la plimbare pe o potecă de munte. Când m-am văzut cu sapa în mână și ea mi-a arătat capătul rândului, am avut un șoc. Și acum mai visez câmpul acela, care mi se părea fără sfârșit, și peste care aerul fierbinte dansa tremurând și amestecând liniile hotarelor cu orizontul, cu verdele porumbului și cu oamenii care prășeau tăcuți. Doar loviturile se auzeau ritmic, mușcând din pământul cenușiu, iar în urma lor se ridica un nor firav de praf. Am strâns coada sapei cu toată puterea și am început să lovesc în ogor cu hotărâre, de parcă voiam să țâșnească de undeva apa, de parcă voiam să dovedesc că nu mi-e frică de unealta aceea odioasă, grea și mai înaltă decât mine. Într-o jumătate de oră, aveam palmele pline de bășici și îmi dăduseră lacrimile. Mă opream des și căutam o batistă să-mi bandajez mâinile. Bunică-mea m-a văzut, dar nu s-a oprit. Dar bunicul a venit la mine, s-a uitat la mâinile mele și a strigat: „Marioara, trimite-o pe asta mică acasă, la cratiță, să facă de mâncare, că nu-i bună la sapă, strică porumbul, a tăiat jumătate din cuiburi.” Așa am ajuns la cratiță și toată vara am gătit pentru familie. Mai târziu mi-am dat seama că bunicul a vrut să mă ocrotească, că prășitul nu e ca gătitul, cum nici iarna nu-i ca vara, și că orice șut la cratiță, câteodată, este cel mai bun. Am făcut din gătit o pasiune și o artă. Am gătit în viața mea pentru o tabără întreagă, aproximativ 50 de voluntari speologi, pentru petreceri cu colegii și am organizat zeci de evenimente. Parol!
3. Dacă ați fi ajuns la cratiță, ce preparat credeți că v-ar fi ieșit cel mai bine? (O rețetă, pe scurt, ar fi o bucurie în plus pentru cititori)
Cu plăcere! Iată o rețetă din copilăria mea, se numește „Fasolica bobulei”:
Ingrediente:
- 1 cuib de fasole lată cu păstăi galbene în care s-au format bobuleii, asigură-te că păstăile sunt crude și nu au ațe.
- 2 dovlecei proaspeți, când îi rupi de pe vrej, să pârâie.
- 2-3 roșii coapte, tot din grădină, cele mai mari și cele mai coapte, mari cât pumnul unui bărbat
- 3-4 fire de ceapă verde, tânără fără fuscă, dacă are, tai doar capățâna albă și din mijloc scoți firul de fuscă
- Câteva fire de usturoi verde
- Pătrunjel proaspăt
- Mărar proaspăt
- Ulei de floarea-soarelui
- Sare și piper după gust
Instrucțiuni:
- Taie dovleceii în cuburi, toacă ceapa, usturoiul și pune-le deoparte.
- Într-o cratiță mare, adaugă ulei de floarea-soarelui și încinge-l. Adaugă ceapa și usturoiul tocat și călește-le puțin până devin moi.
- Adaugă cuburile de dovlecei și continuă să călești până se înmoaie și ei.
- Adaugă fasolea și o cană de apă. Acoperă cratița cu un capac și lasă să fiarbă la foc mic până fasolea este gătită și bobuleii sunt moi.
- Adaugă cuburile de roșii, fără pieliță, și lasă-le să fiarbă încă o dată în clocot mic.
- Adaugă pătrunjelul și mărarul proaspete și ajustează gustul cu sare și piper, după preferință. După ce s-au îmbinat aromele, poți servi fasolica bobulei caldă alături de pâine proaspătă sau ca garnitură pentru alte preparate.
- Secretul la această mâncare este soiul de fasole lată galbenă, tânără și cu boabele formate. Are un gust rafinat pentru vegetarieni și nu numai.
4. Dacă ați fi ajuns la șaibă, ce obiect credeți că ar fi putut ieși din mâinile dumneavoastră?
Cu șaiba e mai greu, nu m-a trimis nimeni acolo, însă am făcut în liceu un an de practică într-o rafinărie care avea un atelier mecanic, plin de șaibe, piulițe, șublere, clești, etc. Acolo, oamenii făceau „ciubucuri”, adică tot ce aveau nevoie pe acasă; evident că nu ăsta era scopul atelierelor. Dacă mă gândesc bine, în afară de „ciubucuri”, n-aș fi făcut nici eu altceva. M-am integrat perfect ș-am făcut numai prostii, am folosit o mașină de gravat mecanic, pentru că mi s-a părut mai interesantă și mi-am făcut o plăcuță pe care scria „Director”. Mi s-a părut o mare faptă de vitejie ș-am păstrat plăcuța mulți ani, până m-am plictisit.
Deci, ca să-ți răspund la întrebare totuși, dacă ajungeam la șaibă, cred că aș fi făcut o cratiță super faină, din inox, cu mânere late, cu capac, cu supapă și cu fund dublu, și aș fi numit-o „Babana”!
Am una acasă, dar nu e făcută la Rafinăria Unu, însă așa se cheamă: Babana.
5. Care a fost sfatul legat de scris pe care, după ce l-ați primit, l-ați respectat cu sfințenie?
Fii tu, fii sinceră! Asta este sfatul pe care l-am primit. Asta fac atunci când scriu, o parte din mine este mereu desfăcută, disecată, și expusă în scrisul meu.
6. Cartea pe care ați reciti-o fără să vă plictisiți niciodată este:
Ideea e că nu recitesc cărțile care mi-au plăcut decât rareori. M-am trezit totuși că recitesc proza lui Eminescu sau cărți pe care le-am citit de mult și nu-mi mai aduceam aminte mare lucru din ele. Recitesc povești pentru copii, îmi plac pentru ca îmi readuc nostalgia și puritatea aceea din copilărie.
Fiecare recitire poate dezvălui detalii noi și subtilități pe care poate nu le-am observat înainte.
7. Filmul pe care l-ați revedea fără să vă plictisiți niciodată este:
Nu există un asemenea film în preferințele mele, dar dacă dau peste unul pe care l-am văzut și mi-a plăcut, îl revăd și gata! E fain când știi ce se întâmplă și ai din nou aceleași emoții, si speri de fiecare dată să se schimbe finalul… e o boală veche la mine!
În fond este o modalitate minunată de a retrăi acele emoții și de a mă conecta din nou cu poveștile și personajele care mi-au captat atenția. Acea dorință de a spera că finalul s-ar putea schimba este o reacție umană obișnuită, iar plăcerea de a revedea un film drag îmi oferă oportunitatea de a explora din nou acele momente speciale, de a adăuga adâncime experienței, de a prinde dealii sau nuanțe noi.
8. Despre ultima mea carte:
Aș putea să-i citez pe Cosmin Perța, pe A. G. Secară, pe Oliviu Crâznic, pe Voicu Bugariu sau pe Adelina Pop, care rezumă volumul în câteva cuvinte: „este o proiecție emoțională a inimaginabilului” însă ce pot să vă spun este că sunt foarte mândră de „Fata cea mică a timpului”. Am scris-o ca și când Timpul ar putea să fie tatăl meu și eu aș putea să trăiesc mai multe vieți din grația lui, ceea ce în fundul sufletului își doresc personajele mele. Timpul este aici un părinte pe care nimeni nu-l cunoaște. Dar îi vom cunoaște copiii.
Darul existenței mele este, printre altele, scrisul. Pe când cititorii trăiesc mii de vieți pentru a muri o singură dată, eu mă sfârșesc de mii de ori pentru a trăi o formă finală a universului creat de mine.
Pot să spun că am creat până acum cinci universuri originale și logice, iar cel din „Fata cea mică a timpului” este unul dintre cele mai interesante.
9. Părerea Teodorei despre cel mai recent volum:
Unul dintre motivele care mă fac să citesc și/sau să apreciez o carte, indiferent de gen, e credibilitatea. Chiar dacă autorul născocește lumi complet străine de realitate, populate de ființe nemaiîntâlnite, chiar dacă își bazează narațiunea pe principii științifice elementare, trebuie să scrie de așa natură încât să nu-mi pun nicio întrebare, să nu mă întorc la fragmentele abia citite ca să-mi imaginez ce-a vrut să transmită textul respectiv.
Unul dintre meritele Doinei Roman e naturalețea cu care prezintă lumile imaginare, fără prea multe explicații, urmând ca cititorul să se familiarizeze cu ele, încet-încet, prin descrieri multiple, presărate de-a lungul narațiunii.
Ar mai fi cursivitatea, ritmul constant, precum și găsirea unui limbaj unic fiecărui personaj, caracteristic speciei căreia îi aparține.
„Fata cea mică a timpului” poate părea o poveste pentru oameni mari, un episod al luptei dintre bine și rău, un elogiu adus omului care, din dorința de a ști cât mai multe, sacrificând timp și resurse materiale, se vede prins într-un conflict dintre două puteri supranaturale.
De asemenea, poate fi un semnal de alarmă tras vizavi de lupta individului pentru putere, de capacitatea de a pune în balanță sentimentele și ambiția, dar și un manifest pentru speranță, pentru a aprecia posibilitatea alegerii unor noi începuturi.
