De-a lungul vremii, mulți autori au fost trimiși la cratiță. Sau la șaibă, după caz. N-a știut nimeni asta până când autorul nu s-a confesat în vreo lucrare autobiografică sau în vreun interviu. Am născocit o serie de întrebări pentru a ni-i apropia mai mult pe cei ce ne încântă cu scrierile lor, pe cei ce ne par cunoscuți de-o viață sau, din contră, complet străini și inaccesibili. Această serie de interviuri se vrea pe jumătate serioasă, întrucât vom încerca să obținem secrete legate de scris, recomandări de lectură, dar și păreri din domeniul culinar ori meșteșugăresc.
Astăzi, l-am luat la țintă pe Dănuț Ungureanu.
1. Care a fost primul text împărtășit altcuiva? Ce reacție ați obținut?
Prima poezie (printr-a cincea) a văzut-o mama, care m-a somat să i-o arăt profei de română. M-am ales cu funcția de „poet al clasei” plus obligația de-a furniza la sărbători (23 August, 1 Mai, 24 ianuarie etc.) versuri patriotice. Prima proză mi-a descoperit-o o altă profă, într-un caiet de teme. Era despre o expediție aventuroasă în inima Africii încă neexplorate, dar am primit critici pentru că „am mâzgălit” caietul. Textul de la care a pornit cu adevărat nebunia scrisului, schița „O oră și zece minute”, a fost comis în primul an de facultate. L-am inventat la îndemnul colegului de cămin Cătălin Ionescu, pentru cenaclul pe care-l porniserăm împreună. Cumva, a ajuns în concursul Consfătuirii Naționale de Anticipație, la Iași, și-a primit premiul doi pentru proză fantastică. După asta am luat viteză.
2. Ați fost, vreodată, trimis(ă) la cratiță / șaibă după prezentarea unui text în public?
N-am pățit-o niciodată, în primul rând (părerea mea) fiindcă n-am ieșit în public înainte de-a fi convins că mi-a ieșit cum trebuie. Mi s-a întâmplat însă, nu o dată, să „nu prind loc” prin vreun volum colectiv, revistă, almanah, ori fanzin în care mi-aș fi dorit să fiu prezent. De pildă, la primul Almanah Anticipația din istoria fandomului românesc, am rămas cu buzele umflate. N-am intrat în selecția scurtă (entuziasm național, cantitate uriașă de texte, îți dai seama). Luasem deja un premiu și-n naivitatea mea mi se părea de la sine înțeles că textele premiate or să beneficieze primele de publicare. Dar altele erau jocurile pe vremea aceea și ca să zic așa în niciun caz unele de echipă…
3. Dacă ați fi ajuns la cratiță, ce preparat credeți că v-ar fi ieșit cel mai bine? (O rețetă, pe scurt, ar fi o bucurie în plus pentru cititori)
Îmi place tare mult să gătesc, e unul din mijloacele mele de relaxare, alături de excursii și filme. Folosesc mai ales wok-ul și vasul de lut. Dar, de asemenea, îmi ies binișor grătarele, în orice sezon. Ba mă încumet și la altele. Am fost încântat de-o rețetă pe care am încercat-o recent – vinete la cuptor, cu carne, mozarella și parmezan, cărora le adăugăm, firește, o seamă de condimente, mirodenii, vin alb. Vânăta – regina legumelor, cum îi spun orientalii, dacă n-o stricăm pe prostii, e preferata mea. Alte detalii și eventual o demonstrație live, la un vin roșu, sec (pe care-l dați voi, firește).
4. Dacă ați fi ajuns la șaibă, ce obiect credeți că ar fi putut ieși din mâinile dumneavoastră?
Chiar șaibe de șaibe nu, dar într-un fel, dacă o dăm puțin pe argou, mi-ar fi plăcut să meșteresc inele (li se mai zice și „șaibe” uneori). Sau brățări, din argint de pildă. Să fiu un fel de bijutier amator, care va să zică. Fantezie, fantezie, dar nici în zilele noastre, când totul ți-e la îndemână pe internet, de la materiale și scule de finețe până la know-how și tutoriale, nu m-a părăsit tentația să încerc. Tentațiile și fanteziile sclipesc de ți-e mai mare dragul, în cenușiul cotidian.
5. Care a fost sfatul legat de scris pe care, după ce l-ați primit, l-ați respectat cu sfințenie?
Când dorința de-a mă apuca serios de treabă începuse să devină irezistibilă, am avut șansa nesperată de-a mă îmbogăți cu doi mentori, pe care-i idolatrizam: Alexandru Ungureanu și Mihail Grămescu. Iar ei, la rândul lor, mă cam simpatizau. De la dânșii am învățat că e musai să fiu sincer în tot ce scriu, adică să mă exprim pe mine, cel ce sunt, nu un avatar, cel pe care aș vrea să-l perceapă alții. Și că trebuie să vorbesc liber despre trăirile, ori frământările mele, despre ce-mi place, ori nu-mi place, cu adevărat, fără prefăcătorii și prețiozități. Urmându-le sfatul, am dezvoltat eu însumi un principiu, pe care m-am străduit să-l urmez: „E bine să te întrebi în permanență ce vrei să scrii, la urma urmei. Ceea ce se cere, în permanență, ori măcar din când în când ceea ce-ți place și-ți face bine?”
6. Cartea pe care ați reciti-o fără să vă plictisiți niciodată este:
Asta-i întrebarea cu răspuns imposibil. Pot mai degrabă să încropesc o listă de autori pe care nu mă satur niciodată să-i reiau. Să le zic clasici? Să le zic „bătrâni”? Graham Greene, Marguerite Yourcenar, Ray Bradbury, Cordwainer Smith, Molière, H. G. Wells, Agatha Cristie, Cezar Petrescu, Mihail Zoscenko, frații Strugațki, Erwin Wickert, Mihail Grămescu, Ilf și Petrov, Karel Čapek, Liviu Rebreanu, Umberto Eco și încă cel puțin cincizeci. Aș reciti cărțile oricăruia din ei, de oricâte ori, fără să mă plictisesc. O carte bună este unul din acele caleidoscoape care, de fiecare dată când privești înăuntrul lor, îți dezvăluie o altă imagine fascinantă.
7. Filmul pe care l-ați revedea fără să vă plictisiți niciodată este:
„Ben Hur”, de departe, varianta din ’59, cu Charlton Heston. Emoție, cadre geniale, scenariu impecabil, actori nemuritori și-o muzică de-a dreptul mistică. Unsprezece Oscaruri, egalat abia vreo patru decenii mai târziu, de „Titanic”.
Am o slăbiciune pentru filmele vechi, pentru capodopere. Sunt delicatese care-mi îmbogățesc viața, mă remontează. Riscând să par vreun maniac, por mărturisi că un film văzut de cincisprezece ori, nu-i ceva neobișnuit la mine. Știu replici, găsesc mereu ceva minunat într-o scenă, ador muzica (John Williams, de pildă, partenerul de cursă lungă al lui Spielberg). Lista mea scurtă mai cuprinde „Big country”, „Lawrence of Arabia”, „Sinigin’ in the rain”, „A.I.”. Lista extinsă n-ar încăpea aici.
8. Două-trei vorbe despre cel mai recent volum:
„Trei într-o rablă”? Păi, să cităm de pe coperta patru:
Un roman despre anul de cumpănă 1990. Cronica uimitoarei zăpăceli naționale. Primele salve ale tunurilor politice. O mărturie a incredibilelor mineriade. Oameni obișnuiți, captivi ai neobișnuitului. Poate fi țara un Rolls Royce care pornește la prima cheie, sau rămâne o rablă pe care o peticești cu sârme și bandă adezivă, după principiul „merge și-așa”?
Am trăit anul ăla, atât de important pentru noi, ca nație și ca indivizi, alături de familie și prieteni, la o vârstă tocmai bună ca să-l percepem cum se cuvine, să colecționăm speranțe, iluzii. Și, firește, am zbârcit-o din start. Dar m-am străduit să alcătuiesc această apocrifă, subiectivă, ,„îndulcind” pe cât posibil umorile, decepțiile, cu mierea unui strop de haz.
9. Părerea Teodorei despre cel mai recent volum:
Pentru cei ce au trăit acele vremuri, romanul e o aducere aminte a tuturor speranțelor, iluziilor și planurilor de viitor de la final de ’89, început de ani ’90. Pentru că personajele au vârste diferite și vin din medii diverse, e greu să nu ne identificăm cu vreunul dintre ele, ori să recunoaștem, în atitudinile și replicile lor, persoane apropiate.
Pentru cei ce au auzit doar povești despre momentul Revoluției și înlăturarea regimului comunist, ar trebui să fie o colecție de lecții de viață, un îndemn de a folosi mai întâi mintea, apoi vorbele, de a alege cu grijă mentorii, analizând educația acestora, propriile motive de a iniția o acțiune, consecințele acesteia pe termen lung.
Autorul acordă și de această dată o mare atenție personajelor, creându-le identități distincte, cu calități și defecte, le plasează în locuri mai mult sau puțin cunoscute cititorului, le lansează provocări. Și, tot așa cum ne-a obișnuit, Dănuț Ungureanu strecoară mici povestioare romantice, unele vesele, unele triste, ca-n viață.