De-a lungul vremii, mulți autori au fost trimiși la cratiță. Sau la șaibă, după caz. N-a știut nimeni asta până când autorul nu s-a confesat în vreo lucrare autobiografică sau în vreun interviu. Am născocit o serie de întrebări pentru a ni-i apropia mai mult pe cei ce ne încântă cu scrierile lor, pe cei ce ne par cunoscuți de-o viață sau, din contră, complet străini și inaccesibili. Această serie de interviuri se vrea pe jumătate serioasă, întrucât vom încerca să obținem secrete legate de scris, recomandări de lectură, dar și păreri din domeniul culinar ori meșteșugăresc.
Astăzi, l-am luat la țintă pe Dan Doboș.
1. Care a fost primul text împărtășit altcuiva? Ce reacție ați obținut?
Eram în clasa a II-a când am scris prima povestire. Se numea În țara dinților cariați și era despre niște triburi de bacterii care locuiau în două carii ale unor măsele, precum oamenii preistorici în grote. Ele se bombardau, se luptau cu tot felul de arme, adâncind astfel cariile până când omul ajungea să le combată prin două metode: analgezicele care otrăveau bacteriile (atâta minte aveam!) și spălatul pe dinți, care era un fel de potop cu spume. Conflictul s-a terminat prin plombarea cariilor. Am obținut aplauze de la colegii de clasă, de la doamna învățătoare și oarece grimase de la părinții mei, care au presimțit încă de atunci că înclinația mea pentru scris mă va împiedica să ajung medic. Păstrez cu mare drag manuscrisul în sertarul biroului din mansarda unde scriu. De departe însă, cel mai simpatic text împărtășit publicului a fost într-un extemporal (sic!) care ne cerea o autodictare a poeziei Musca la arat. Primele două strofe au fost cele originale, a treia avea doar două versuri ale lui Donici, iar ultima îmi aparținea în totalitate. Păstrasem ritmul, făcusem rima, dar morala poeziei-fabulă a fost cu totul alta. Au chemat-o pe mama la școală, ea mi-a ars preventiv o scatoalcă (fiindcă era clar din start că făcusem eu ceva rău de vreme ce o convocase învățătoarea, dar și fiindcă acesta era modelul de parenting în 1979) și a venit uimită că „doamna” dorise să-i spună personal cât de talentat eram. De atunci, am rămas cu sechele. Nu prea pot scrie poezii. Ador însă să le traduc.
2. Ați fost, vreodată, trimis(ă) la cratiță / șaibă după prezentarea unui text în public?
Așa cum am explicat mai sus, primele mele texte au fost citite în clasă, cenacluri sau concursuri încă de la o vârstă fragedă, la care nu funcționa trimisul la cratiță sau la șaibă. După ce am frecventat „Matineul de proză” de la Casa Sadoveanu și cenaclul „Junimea” de la Casa Pogor, unde am luat chiar și premii naționale la concursuri pentru adulți, ceea ce nu era puțin lucru înainte de 1989, am ajuns la Quasar, prin 1993, iar acolo mi s-a recomandat să mă las de scris. Nu zic cine, persoană importantă…
3. Dacă ați fi ajuns la cratiță, ce preparat credeți că v-ar fi ieșit cel mai bine? (O rețetă, pe scurt, ar fi o bucurie în plus pentru cititori)
Aaaa! Aici e simplu! După cum vedeți, sunt o creatură cu amintiri, vicii și plăceri vechi, predispusă exceselor. Cel mai bine m-aș fi simțit alergând între un ceaun și un grătar, ambele cu lemne. Pe grătar, tot felul de „porcării” adecvate, una musai afumată, iar în ceaun, un gulaș de vită, nu prea iute. Aș da rețete, dar n-am…
4. Dacă ați fi ajuns la șaibă, ce obiect credeți că ar fi putut ieși din mâinile dumneavoastră?
O… șaibă! Păi nu-i de ajuns? Serios însă, cea mai scurtă cale spre distrugerea instantanee a unui lucru este să mă pui pe mine să-l repar sau să-l spăl.
5. Care a fost sfatul legat de scris pe care, după ce l-ați primit, l-ați respectat cu sfințenie?
Nu e tocmai un sfat primit de la cineva, ci mai degrabă rezultatul unor lecturi extinse din zona manualelor de creative writing de peste Ocean. Nu scriu niciodată romane fără un sinopsis bine finisat și fără fișe de personaje și de locații. Asta dacă e să mă refer la beletristică. În privința publicisticii, maestrul meu, Const. Pălăduță, îmi repeta mereu două principii:„Știrea trebuie să fie ca o fustă; dacă e prea lungă, plictisește, dacă e prea scurtă, nu acoperă tot”, și „La editorial, un paragraf trebuie să conțină o singură idee și nu trebuie să fie mai lung decât lățimea coloanei pe care e publicat”. Bun, ultimul amănunt e destul de tehnic. Îl pot lămuri lesne, dar nu cred că aici este locul cel mai potrivit pentru căutat nostalgicii tiparului clasic.
6. Cartea pe care ați reciti-o fără să vă plictisiți niciodată este:
Împăratul-zeu al Dunei (GodEmperor of Dune). Să mă explic începând cu titlul! Doar comparând traducerea excepțională a lui Ion Doru Brana cu originalul ne dăm seama cât de versatil și mozaicat e textul. Pentru Herbert, e vorba de un Zeu-împărat, pentru traducător, de un Împărat-zeu. De fapt, avem de-a face cu un Akhenaton idealizat sau cu un Horus reinventat. În rest, ideile politico-filozofice, meditația asupra unei omeniri conduse de o conștiință neumană dar profund atașată de umanitate, materialitatea timpului istoric, critica acerbă a existențialismului epocii („Cum poți atinge ceva, dacă nu te poți atinge pe tine?”) sunt elemente care pot fi înțelese diferit în funcție de momentul lecturii, chiar dacă revizitarea textului se petrece după perioade scurte.
7. Filmul pe care l-ați revedea fără să vă plictisiți niciodată este:
Ei, aici avem o problemă! Fiindcă adeseori îmi pun filme pe care le știu pe dinafară, doar ca să-mi țin ocupat creierul reptilian, în timp ce visez la ale mele. E vorba de filme și seriale din francize precum Star Wars sau Game of Thrones, dar și Friends,The Big Bang Theory, ori B.D.-urile cinematografiei românești. Dacă e să mă refer însă la două filme pe care le găsesc mereu surprinzătoare, ele sunt Forrest Gump și Cloud Atlas. Măcar și pentru faptul că ultimul e regizat de frații (surorile?) Watchowski, cei vinovați și de seria Matrix, una pe care aș privi-o mereu, doar-doar voi înțelege filozofia din cel de-al treilea film.
8. Două-trei vorbe despre cel mai recent volum: Eu 2.0.
E construit pe aceeași structură intertextuală de povestiri ca și Cloud Atlas. Na, că-s 14 vorbe…
Părerea Teodorei despre cel mai recent volum
Eu 2.0. e una dintre cărțile mele de suflet, nu numai datorită temei alese, ci și pentru că am avut onoarea și bucuria de a o savura înainte de a fi tipărită. Pe de altă parte, la aproape un an de la apariție, am scris o recomandare în Gazeta SF, text care a fost preluat ca variantă la competențele de limbă română pentru bacalaureat. Ironia sorții a făcut ca fiica autorului să dea bacul atunci, însă soarta nu s-a jucat chiar atât de mult cu noi încât să extragă acest subiect. Chiar dacă săptămâna trecută am recitit volumul, las mai jos finalul recomandării scris atunci la cald, imediat după prima lectură.
Volumul poate fi o declarație de dragoste pentru Cassandra, o femeie specială, dar și o scrisoare către oamenii ce vrem să fim peste zeci sau sute de ani. E o incursiune abilă și delicată în suflet și minte, o descriere amănunțită a unui viitor guvernat de tehnologie și reguli stricte. Nu pot încheia înainte de a recomanda volumul tuturor categoriilor de cititori. Cei fascinați de SF vor regăsi stilul domnului Dan Doboș din romanele anterioare, vor fi încântați de noile viziuni asupra unui posibil viitor. Se vor delecta cu descrieri amănunțite ale noii ordini mondiale, ale tehnicilor menite să salveze vieți. Pasionații de mainstream sau romance vor descoperi că, indiferent cât timp ar trece peste ei, fondul sufletesc al oamenilor va rămâne neschimbat: vor avea nevoie de încredere și iubire.
Cartea se poate comanda aici.
Titlu: eu 2.0
Autor: Dan Doboș
Editura Media-Tech
Colecția: SciFiScop
Ilustrația copertei: Ionuț Bănuță
Gen: beletristică
Subgen: science fiction
Anul apariției: 2015
Număr de pagini: 214
ISBN: 978-973-8364-34-9
Șapte povești SF de dragoste, o singură femeie, un univers – DemNet.
Cea mai recentă carte scrisă de Dan Doboș este o împletire a șapte povești de dragoste, care descriu din perspective diferite iubirea pentru Cassandra, un personaj feminin urmărit de-a lungul existenței sale. Presărate cu teme de meditație, care nu-și pierd niciodată actualitatea, dar și cu scurte predicții pe termen mediu, povestirile sunt construite păstrând o anectodică solidă, din dorința a oferi cititorului o experiență mai îndelungată, de a oferi ceva de care să își aducă aminte. Tocmai de aceea, textura pe care o formează povestirile se completează abia în final, după lectura tuturor povestirilor. Cartea este de asemenea și o incursiune într-un univers familiar cititorilor romanului DemNet și își păstrează dorința de a anticipa evoluția omenirii în secolul următor. În volum sunt pomenite prima încercare de colonizare a planetei Marte, liniile de transport suborbital, începutul construirii Inelului sau rețeaua medicală NanoSan.
Povestirea care dă numele volumului, eu 2.0, este descrierea tulburătoare a transformărilor pe care le suferă conștiința unui scriitor dincolo de moarte, precum și încercarea sa de a-și recompune iubirea care i-a definit existența pământeană.
Cele șapte povestiri care formează cuprinsul cărții sunt: eu 2.0; Ultimul marțian; Corsetul Julietei; Orbilanier 12 C; Fata cu batic galben; Banca de sub ulm; Zahanaua Șapte stele. Șapte povestiri sau șapte feluri de a o iubi pe Cassandra.
