Partea întunecată a științei contemporane(timp de citire: 14 minute)

Știința, ca orice altă activitate umană, este supusă erorii, manipulării și fraudei, însă totodată știința este și un instrument auto-perfectibil. Asta înseamnă că nu e nici bună și nici rea, însă modul în care este ea folosită poate avea consecințe bune sau rele.

Partea întunecată a științei este cunoscută îndeosebi cercetătorilor, cadrelor universitare și tuturor celor care activează într-un domeniu asociat ei.

În știință dacă nu publici, nu exiști

În momentul de față, o condiție esențială pentru a „debuta în știință” este aceea de a avea articole publicate în reviste de știință sau de a fi cuprins în vreun volum științific (colectiv). Nu se pune problema de a avea volume proprii, pentru că atunci nu mai vorbim de debut, o carte presupunând din start o oarecare experiență, greu de dobândit fără a fi validat mai întâi prin publicarea unor rezultate în volume de conferințe sau reviste științifice. Regula rămâne valabilă apoi pe tot întinsul carierei unui cercetător / om de știință *.

Să le luăm pe rând…

A. Posterele și prezentările publice

Înainte de a putea publica rezultate în reviste sau în cărți științifice, cercetătorii, în devenire sau cei deja consacrați, își prezintă rezultatele parțiale sub forma unor postere sau a unor prezentări orale în cadrul conferințelor și simpozioanelor științifice de profil. Acesta este locul de joacă al oamenilor de știință, unde se pot obține, la cald, critici constructive (echivalentul cenaclurilor din fandomul SF) și unde se pot corecta diversele erori sau se pot îmbunătății anumite aspecte. Atât conținutul prezentărilor cât și al posterelor sunt mai apoi publicate în volume ale conferințelor, care sunt de un real ajutor mai ales celor care sunt la început de drum sau care nu mai reușesc până la urmă să finalizeze studiile începute. E un fel de „măcar am încercat!…”, în știință orice efort contând, inclusiv eșecurile.

Din păcate nu toate conferințele științifice, sau care se doresc a fi științifice, urmăresc cu strictețe acest standard, ignorând secțiunea de postere sau dând acces pe podium prezentărilor „pe relații” și nu după vreo evaluare obiectivă a impactului lor pentru domeniul conferinței.

Pe de altă parte conferințele științifice bune, acelea cu participanți mulți, de peste tot și cu invitați de seamă (personalități marcante, mari experți, laureați ai premiului Nobel, etc.) sunt de obicei scumpe, motiv pentru care dacă ești student sau provii dintr-o țară săracă trebuie să accesezi vreun sistem de burse, care de cele mai multe ori e limitat sau care este selectiv (dacă ai ceva important de prezentat ai mai multe șanse să primești un loc, decât dacă vrei doar să asiști pasiv), pentru a putea plăti taxa de participare. În rest, acesta se plătește fie din bugetul institutelor în care cercetătorii sunt afiliați, fie din proiectele de cercetare pe care le efectuează (dacă au cuprins în buget astfel de activități), fie din sponsorizări ale unor firme private care activează în domeniu (ex. firme de reactivi și consumabile, companii farmaceutice, etc.), fie, adesea, din propriul buzunar.

Cu alte cuvinte… Știința e pe bani!

B. Articolele științifice

Revistele științifice sunt de tot felul, însă țelul oricărui cercetător este acela de a publica în reviste de știință cotate ICI și dacă se poate în cele cu cel mai mare impact în domeniul său de activitate. Odată trecută această etapă unii pot visa la reviste faimoase precum Science sau Nature, lucru care se întâmplă foarte rar dacă nu ai în spate o echipa întreagă de cercetători care să lucreze pentru tine sau pentru aceeași proiect și dacă nu ai ajuns încă la nivel de savant*.

ICI este un standard de asigurare a calității în știință. Conform custozilor săi „ICI Journal Master List este o bază de date internațională de indexare a revistelor științifice în cadrul căreia periodicele trimise sunt evaluate de aproape 20 de ani. Condiția pentru indexare este evaluarea multidimensională pozitivă care se bazează pe mai mult de 100 de criterii. Procesul de evaluare este gratuit și este disponibil pentru fiecare revistă înregistrată în baza de date ICI World of Journals. Periodicele care îndeplinesc atât criteriile formale, cât și condițiile de indexare inițiale obțin un indice ICV (Index Copernicus Value) valabil pe un an, care reflectă nivelul de dezvoltare a jurnalului și impactul acestuia asupra lumii științei”.

Există două mari tipuri de reviste în care se pot publica articolele științifice :

1. Reviste cu acces deschis (open access), ceea ce înseamnă că accesul la articolele publicate este neîngrădit, ele putând fi găsite cu ușurință gratuit pe internet, însă publicarea articolelor în aceste reviste se realizează contra cost, iar sumele nu sunt deloc mici.
2. Reviste tradiționale, ceea ce înseamnă că articolele sunt publicate gratuit, însă revistele dețin drepturile de autor ale articolelor și de obicei accesul la articole se face contra unei sume de bani, per articol, sau per număr al revistei.

În aparență, ambele variante sunt de fapt mecanisme financiare de asigurare a funcționarii unei reviste, întrucât orice activitate de publicare serioasă necesită timp și bani. Spun în aparență, pentru că unele reviste își asigură doar existența, iar altele fac tot posibilul să obțină profit din activitatea pe care o desfășoară…

Oricare ar fi modalitatea de publicare revistele științifice folosesc un sistem de evaluare colegială (peer review), prin care cern articolele valoroase de cele mai puțin valoroase și le selectează pe cele care merită a fi publicate…

Procesul se desfășoară în felul următor (cu mici variante de la o revistă la alta):

• După finalizarea unui studiu, rezultatele sunt pregătite pentru publicare într-un limbaj adecvat mediului științific.
• Autorul principal trimite draft-ul de articol la o singură revistă conform cerințelor de editare menționate în ghidul de publicare al revistei. Doar după refuzul primei reviste se poate adresa unei alte reviste;
• Un editor preia articolul și-l evaluează din punct de vedere atât al editării cât și al subiectului abordat;
• Dacă subiectul abordat nu este de interes pentru revistă/domeniu, autorul va primi o scrisoare de la editor în care i se explică pe scurt motivul refuzului publicării articolului;
• Dacă subiectul abordat este de interes, editorul selectează minim doi referenți. Referenții sunt de obicei cercetători de seamă din domeniul de studiu al articolul, cu o viziune de ansamblu asupra sa, care la rândul lor au publicat în multe reviste științifice, care știu foarte bine cerințele unui articol științific și care sub anonimat își vor da cu părerea asupra calității articolului propus spre publicare. În funcție de revistă, referenților li se îngăduie, sau nu, să cunoască cine sunt autorii articolului, însă autorii nu vor știi niciodată cine le-a evaluat articolul;
• Referenții propun, sau nu, articolul spre publicare și aduc, sau nu, comentarii menite să îmbunătățească calitatea sa;
• Autorul primește comentariile referenților și trece la modificarea articolului, în acord cu acestea, sau aduce completări menite să lămurească vreo nedumerire a reverendului/reverenzilor sau vreo situație de fapt;
• Referenții evaluează din nou versiunea îmbunătățită a articolului și propun, sau nu, articolul spre publicare, ori cer alte modificări, și tot așa până când ambele tabere cad de acord asupra versiunii finale;
• Dacă un referent propune spre publicare și celălalt nu, editorul intervine și poate refuza articolul, ori poate caută un al treilea referent și apoi publică sau respinge articolul în funcție de părerea dominantă.

Per ansamblu, sistemul peer review asigură o înaltă rigoare științifică a rezultatelor publicate în astfel de reviste. Însă, sunt și situații în care acest sistem nu-și face treaba și ajung să fie publicate tot felul de prostii, unele articole bune nu ajung să fie publicate sau ajung să fie publicate rezultate fraudate ori aceleași date în mai multe reviste sub diferite titluri.

Articole retrase

Spuneam la începutul articolului că știința este un instrument auto-perfectibil, motiv pentru care atunci când se descoperă că într-un articol s-au strecurat erori importante sau datele sunt fraudate, acestea sunt retrase. Discuția este mai amplă – dacă erorile sunt mici, ele sunt corectate și publicate în scrisori ale editorilor sau în articole de completare/modificare a articolelor inițiale.

Rata de retragere este relativ mică însă nu trebuie minimalizat impactul unor astfel de articole asupra societății, un bun exemplu în acest sens fiind articolul responsabil indirect de moartea a numeroși copii, publicat de Andrew Wakefield (UK, 1998), intitulat „Vaccine-caused diseases”, articol retras din motive de fraudă, dar care este încă intens folosit de propaganda antivaccinistă.

Articole retrase în perioada 1985–2013 după țara de origine (Carafoli – adaptare după Frankfurter 2014), numărul total de articole științifice publicate fiind de peste 2 milioane pe an.

Considerente financiare

Ce se întâmplă când referenții aleși de editor sunt mai slab pregătiți decât autorii și resping articolul pentru că nu pot înțelege caracterul inovator al metodelor propuse în articol? Sau… De cele mai multe ori referenții nu sunt plătiți pentru activitatea lor și atunci cum găsești experții dornici de muncă de voluntariat în numele științei?

Ce se întâmplă, în cazul revistelor care permit ca referentul să știe cine a scris articolul propus spre publicare, atunci când editorul alege din greșeală un referent cu care autorul are ceva de împărțit? Morala științifică i-ar cere referentului să evalueze rezultatele și nu omul sau oamenii din spatele lor, sau să nu accepte propunerea editorului știind că nu poate fi obiectiv. Să nu uităm însă că și cercetătorii sunt înainte de toate oameni, cu ambiții și orgoliu și acest lucru ar putea avea impact asupra procesului de evaluare și publicare a unei lucrări științifice.

Cât de motivate sunt revistele open access să refuze publicarea unor articole, știut fiind faptul că aceasta înseamnă și o pierdere financiară? Cât de motivat este un editor să găsească referenți buni în domeniu știind că aceștia ar putea refuza un articol care de altfel ar aduce bani revistei (cum spuneam taxele de publicare sunt destul de mari și sunt de obicei acoperite din fondurile proiectelor de cercetare sau din fondurile unor firme care au un interes financiar să susțină anumite descoperiri științifice)?

Lăsând la o parte neajunsurile sistemului peer review mai trebuie încă o dată menționat faptul că știința e pe bani… Iar revistele din Occident dețin monopolul.

Autorul nu câștigă financiar din această „afacere” și nici referentul. Primul primește câteva exemplare din propriul articol și dreptul de al distribui gratuit în format draft (fără antetul sau însemnele revistei). Al doilea primește doar un mulțumesc și cam atât.

Sunt o mulțime de voci care susțin că articolele științifice ar trebui să fie gratuite… Piața e dominată de revistele tradiționale caracterizate prin inaccesibilitatea articolelor pe care le publică. Dacă fiecare cercetător și-ar cumpăra toate articolele de care ar avea nevoie atunci o condiție esențială ca să poți face cercetare este aceea de a fi mai întâi bogat.

Și ce fac aceștia, de obicei?… Contactează autorii articolelor și le cer acestora copii gratuite ale articolelor (în care datele dacă nu sunt actualizate de autor, după trecerea prin sistemul peer review, nu sunt identice cu cele publicate…; apoi, uneori le primesc alteori nu, uneori le primesc prea târziu, etc.) sau apelează la căi mai puțin ortodoxe….

Begley și Ellis subliniau în 2012 vina colectivă – „… pentru a obține finanțare, posturi, promovări, este important să ai un registru însemnat de publicații, iar revistele, referenții, comitetele de finanțare doresc rezultate simple, clare, povești perfecte. De unde și tentația puternică de a nu include date suspecte (imperfecte) și deci manipularea lor”.

Pe lângă autori care comit fraude, există și în rândul organizatorilor sau editurilor care publică reviste și cărți științifice tot felul de escroci. Am folder-ul spam din căsuța de poșta electronică plin de invitații la tot felul de evenimente obscure, ai căror organizatori mi-au luat datele de contact din articolele publicate și care mă invită la conferințe și simpozioane cu nume bombastice și invitați dubioși din Asia poate-poate pic în plasa lor și plătesc în avans vreo taxă de participare sau chiar mă duc până în… India, de exemplu, la vreo conferință a localnicilor… Unde știința e mai mult decât absentă… E de fapt un simulacru… O fraudă. Acest lucru este valabil și pentru articole în reviste necunoscute sau edituri care promit publicarea în volume colective fictive (evident contra cost).

Referitor la căile mai puțin ortodoxe, trebuie menționată eroina cercetătorilor din țările sărace, pe numele ei Alexandra Elbakyan, în vârstă de 32 ani, născută în Kazahstan, cercetătoare în bioinginerie, specializată și în IT, care… s-a săturat să tot fie un cercetător sărac fără acces la literatura de specialitate. Ea este cea care a creat Sci-Hub – primul website pirat din lume care oferă acces în masă publicului la zeci de milioane de lucrări de cercetare.

Acest Robin Hood științific al zilelor noastre afirmă că „în acest moment, cea mai largă distribuție posibilă a lucrărilor de cercetare, precum și a altor surse științifice sau educaționale, este restricționată artificial de legile drepturilor de autor. Astfel de legi încetinesc în mod eficient dezvoltarea științei în societatea umană. Proiectul Sci-Hub, care se desfășoară începând cu 5 septembrie 2011, contestă statu quo-ul. În acest moment, Sci-Hub oferă acces la sute de mii de lucrări de cercetare în fiecare zi, ocolind în mod eficient orice filtre de plată și restricții”.

Cu alte cuvinte, Alexandra Elbakyan face web-scraping pe site-urile revistelor de știință, de unde a reușit să sustragă până în momentul scrierii acestui articol peste 83,680,954 articole. Iar cei care vor să susțină eforturile ei, pot începe prin a se înscrie în Partidul Piraților (nu, nu este o glumă, este chiar îndemnul Alexandrei).

C. Cărțile științifice

La cărți treaba e mai puțin dinamică în comparație cu publicarea de articole, dar e la fel de tristă. O carte de știință cuprinzătoare se face în ani de zile, de către colective mari de oameni de știință și în anumite domenii, datorită avansului galopant al descoperirilor, atunci când ajung să fie publicate sunt deja depășite. Cărțile științifice se vând în tiraje mici, publicul țintă fiind tot mediul academic, ceea ce face ca piața de carte să fie invadată mai degrabă de cărți cu opinii științifice și nu de cărți de știință tradiționale – trecute printr-un sistem de peer review (care trebuie făcut pe capitole sau pe întreg volumul în funcție de tipul cărții: compediu, tratat, emiterea unor teorii, etc.). Din nefericire, publicul larg nu face vreo diferență între cele două categorii de cărți, motiv pentru care unii cititor iau de bune bazaconiile publicate în unele cărți de opinii științifice și le consideră drept veritabile date științifice dând apă la moară pseudo-științei.

Mai sunt și alte aspecte întunecate ale științei, însă despre acestea cu altă ocazie.

* Notă explicativă: din punctul meu de vedere există un sistem ierarhic între termenii prezentați aici: cercetător este inferior unui om de știință, iar omul de știință este inferior unui savant. Diferența dintre cele trei etape constă în cantitatea de cunoștințe acumulate despre un domeniu de la micro la macro și de impactul pe care îl are acea persoana asupra lui.

Referințe

• Index Copernicus International
• Why Sci-Hub is illegal, and what you can do about it
• Sci-Hub and Alexandra basic information
• Carafoli, E. Scientific misconduct: the dark side of science. Rend. Fis. Acc. Lincei 26, 369–382 (2015). https://doi.org/10.1007/s12210-015-0415-4
• Making the Choice: Open Access vs. Traditional Journals