Scurt interviu cu Tovarășul, de Tovarășul, sub glorioasa supraveghere a Tovarășului(timp de citire: 3 minute)

În acest horror-scifi, avem parte de o scurtă, dar elocventă scenetă din viitorul ideal al comunismului, cel în care toți sunt alături de Partid și Tovarășu’, în trup, minte și suflet, tot timpul, pentru totdeauna…

Reporterul își desface mantaua, întinde aripile peste peretele lateral și se prinde bine sub țevile de gaze. Carcera nu are ferestre sau neoane, așa că își aprinde benzile bioluminescente. Îl vor obosi, dar bezna devine o penumbra verzuie, cu umbre mișcătoare. Ceva mai bună pentru filmat.

Deținutul se foiește într-un colt. Nenumăratele sale mâini și picioare zgârie pardoseala, în încercarea de a se întoarce și ascunde, însă îi alunecă în van peste planșele de sticlă transparentă.

Reporterul își deschide toți ochii și întreabă:

— E-adevărat că ai făcut parte dintr-un grup care, din cauza izolării, nu a beneficiat de norocoasa îndrumare a mărețului și gloriosului nostru conducător? Că trăiați…

Ezită. Gardianul se lasă în jos dinspre tavan și dă dintr-un cap. Pupilele îi strălucesc, pline de glorie:

— Individual. Da, un concept înfiorător, o rămășiță a trecutului burghez, dar trebuie s-o recunoaștem. Erau indivizi.

Deținutul tot nu zice nimic. Reporterul încearcă să nu privească înspre gardian și continuă:

— Cât de îngrozitor era traiul într-o celulă socială nestructurată, din afara Partidului?

— O familie, mormăie deținutul.

Gardianul întinde o gheară lungă și-l pipăie cu blândețe.

— O rămășiță burgheză.

Ochii încă îi sclipesc. Deținutul se înghesuie și mai tare în colț.

— Așa-i, trăiam ca indivizi, într-o celulă socială nestructurată, fără îndrumare sau glorie. A fost groaznic. Eram orbi, dar acum ni s-au deschis ochii.

Reporterul așteaptă. Deținutul simte că trebuie să continue:

— Eram nefolositori în afara Partidului, însă de-acum o să avem…

I se pune un nod în gât. E atins iarăși, delicat, de gheara gardianului.

— … un scop.

Reporterul filmează cu toate camerele din ochi, dar nu mai întreabă nimic. Pupilele gardianului se întunecă și trupul i se înmoaie. Sute de steluțe strălucitoare se aprind peste aripile reporterului.

— Cât de frumoasă este, minunată chiar, șoptește el, remodelarea lumii întru glorie? Unirea tuturor în Partid și munca sub glorioasa îndrumare a Tovarășului?

Deținutul nu mai știe răspunsul la o întrebare atât de abstractă. Nici gardianul. Ochii reporterului sclipesc tot mai tare.

— Nu exista unanimitate în acea… trădătoare celulă socială. Erau doar cioburi, doar niște insecte fără alt scop decât supraviețuirea. Nicio urmă de artă în așa ceva.

Gheara gardianului se înfige în deținut, care suspină. Mâinile lui multe se prind de gleznele nenumăratelor picioare, într-un gest inutil de spaimă. Cade. Reporterul oftează și rămâne fără strălucire.

Pentru o vreme, nu mai mișcă niciunul.

În cele din urmă, gheara scotocește prin interiorul deținutului, găsește ceva și apasă un comutator.

Deținutul se îndreaptă. Dacă ar fi avut ochi, i-ar fi sclipit, dar este reeducat drept miner. Ochii ar fi risipiți pe unul ca el.

— Chip-urile astea de import nu funcționează niciodată la fel de bine precum produsele noastre, vii și glorioase.

Se întoarce înspre reporter. Gheara-i rămâne pe loc, așa că rana se despică și mai tare.

— Cât am trăit ca gloată, ne-a fost frică, ne-a lipsit îndrumarea și frumosul. Dar acum suntem una cu Partidul. Am fost salvați! Toate brațele noastre inutile au fost reunite și vor munci întru gloria paradisului proletar.

Reporterul dă din cap, a încuviințare. Gardianul desface lent și mai multe gheare și spune:

— S-a terminat cu celulele sociale trădătoare din munți. De azi nu mai există decât Partidul.

I se aprind ochii. Deținutul se încovoaie și scâncește.

Reporterul oprește filmarea.