Se opri nedumerită cu paharul de apă în mână. Nu mai știa câte linguri de cafea pusese în filtru. Era normal să fie răvășită după criza de dimineață, dar trebuia să-și revină. Și, oricum, nu era o tragedie dacă băutura ieșea prea tare, doar slabă să nu fi fost, că n-ar fi ajutat-o.
Mălina vărsă la chiuvetă paharul și merse spre bufetul stacojiu unde căută din priviri zahărul. Nu-l găsi, dar nici nu se miră prea tare. Locuia de prea puțin timp acolo, avusese abia cinci zile ca să cunoască rânduiala lucrurilor.
Deschise sertarul rabatabil al bufetului. Printre plicuri și sticluțe de arome, borcane cu condimente și o râșniță manuală pentru piper, găsi cutia cu zahăr. Stăpâna casei trebuie să fi fost o gopodină. De fapt, nu știa sigur dacă existase o doamnă în casă sau chiar el își pregătea mâncarea, însă i-ar fi plăcut a doua variantă. Aruncă un ochi deasupra bufetului și constată că locul cutiei era sus, alături de alte două recipiente, probabil cu sare, respectiv orez.
Mă rog, ea așa folosea setul de borcănașe colorate dăruit de mama ei și-i plăcea să vadă că el le utiliza în același mod.
Se întrebă ce gust aveau prăjiturile lui.
Înlăturând capacul, Mălina găsi o linguriță de plastic înfiptă în zahărul tos ce umplea trei sferturi din recipient. O scoase și zâmbi văzând că e curată. Fostul ei iubit avea prostul obicei să bage lingurița udă de cafea în zahăr și să lase apoi, tacâmul aruncat pe masă sau în chiuvetă. El se scuza mereu că ar fi fost grăbit, dar ea nu-și amintea să fi spălat vreodată lingurița sau să așeze zahărul înapoi pe raftul său.
În același sertar, ea observă câteva CD-uri. Le scoase și se uită la fiecare dintre ele, cu un surâs fin. Majoritatea erau de muzică clasică, preferata ei. Se întrebă dacă ar fi fost vreo imprudență să asculte puțin Vivaldi, în surdină. Avea nevoie de un strop de relaxare, cât să se mai adune un pic.
Despărțirea de Virgil o lăsase goală pe interior. Nu știa ce trebuia să facă și nici de unde să înceapă. Dar acolo era bine, avea liniștea pe care o necesita ca să-și pună ordine în gânduri. Nu știa nici cât avea să stea în casa lui, fiindcă totul depindea de el.
Apăsă play și lăsă sonorul aproape de minim, fredonând Primăvara. Apoi, se întoarse la masă, unde își turnă cafea într-o cană portocalie, puse zahăr și amestecă. Oftă adânc, apoi se răsuci spre bufet ca să asculte muzica.
Dar în clipa aceea, îngheță. În cadrul ușii deschise a bucătăriei era un bărbat înalt, brunet, cu ochi albaștri care o privea curios. Nu voia să priceapă ce se întâmpla. Era apartamentul lui, într-adevăr, dar el nu avea ce să caute atunci, acolo…
Își eliberă aerul din plămâni. Ochii i se măriră în orbite și respirația i se înteți. Simți cum picioarele i se înmuiau.
– Oh, nu… Iertare, n-am vrut să te sperii! spuse repede bărbatul.
Făcu doi pași spre ea, apoi se opri stânjenit.
– Dacă vrei să plec, plec, nicio supărare…
Ea reuși să-și domolească suflarea. Își umezi buzele înainte de a vorbi.
– De când stai acolo… în prag?
El zâmbi ca un copil care făcuse o șotie.
– De câteva minute. Să nu crezi că te spionez, nu asta a fost intenția mea. De fapt, nu am avut nicio intenție, adăugă el săltând din umeri.
Părea la fel de uimit ca și ea de această întâlnire.
– Dacă-mi permiți, trebuie să-ți fac o mărturisire.
Ea încuviință. O cuprinse un soi de amețeală. Dar el continuă, spre uimirea ei:
– Ești foarte frumoasă. Eram sigur că o persoană cu o voce atât de plăcută trebuie să aibă și un chip frumos. Și uite că nu m-am înșelat!
El se amuză. Ea îl privi uimită, nu și l-ar închipuit așa de copilăros, de deschis, mai ales că era undeva între adolescent și bărbat tânăr.
– Îmi auzeai vocea?…
– Și cafeaua miroase apetisant. Mai că aș vrea să gust și eu, zâmbi el.
– Păi… Nu-i veni nimic clar în minte să răspundă, deci se opri. Nu trebuie să pleci, doar e casa ta.
– Ah, da! pufni el prefăcându-se surprins. Ai dreptate. Deci, pot să mai rămân?
Mălina încuviință și-și simți ochii umezindu-se.
Se așeză pe un taburet și-i făcu semn să vină lângă ea. El se apropie, cu aceeași stânjeneală.
– Și, totuși, cum de ești aici?…
El tăcu. Mălina știa că nu întrebarea ei îi risipise buna-dispoziție.
– Nu voi sta mult…
Nu era o scuză. Un amestec de frustrare și furie se citea în vorbele sale. Era tânăr, prea tânăr ca să se limiteze la ce i se oferea atunci.
Ea își mușcă buzele și-și trase nasul ca un copil. Ar fi vrut să-l îmbrățișeze. Sufletele rănite se pot vindeca împreună.
– Spune-mi despre tine. El o privi sceptic. Te rog.
– Vrei să rămâi cu o amintire drăguță, nu? Știi deja tot e nevoie de știut. Și acum nici nu mai contează.
– Eu… Te înțeleg că ești supărat și vrei să găsești un vinovat…
– Nu dau vina pe nimeni. Bine, dacă tot e un soi de one life time meeting, să ne cunoaștem cum se cade. Lucian Popa, zise și-i întinse mâna.
Ea ezită. Ridică o mână într-o imitație stânjenitoare de salut. Bărbatul încuviință. Își încrucișă brațele pe piept și se rezemă de chiuvetă.
– Mălina Moldoveanu.
– Da, i-am auzit pe colegii tăi numindu-te astfel. Probabil vrei să afli cum s-a întâmplat, continuă după o pauză. Nu e nimic super mega extra, să știi. Un banal accident de motor cum ai văzut prin filme, ai citit prin cărți și altele de genul. Sunt în anul trei… Eram în anul trei, de fapt, la Facultatea de Arte și Design; cred că ai văzut deja caietele mele cu desene de pe biroul din dormitor. Ce să zic? M-am grăbit, am pierdut controlul motocicletei și aia a fost. Puteam să văd, să aud, dar nu și să comunic. Îți mulțumesc pentru săptămâna aceasta, spuse el cu zâmbet vag, a fost plăcut să te știu lângă mine. Oricum, îmi pare rău că încheiem în felul acesta…
Mălina tăcu. Orice ar fi spus era de prisos. El avusese dreptate, nimic nu mai conta acum.
– Cu plăcere, răspunse într-un târziu.
– Tu? Te-ai despărțit de tipul acela…
– Da. Asta e. N-am noroc la bărbați.
Un timp tăcură amândoi privind pe geam. Începuse să ningă cu fulgi mici.
– Trebuie să plec, spuse Lucian, cu o urmă de regret.
– Da, și eu, tresări femeia. Să mă întorc la treburi.
El ieși în hol. Ea se ridică, puse cana goală în chiuvetă și ieși după el. Se opri o clipă în fața lui, îl privi cu drag și-i zâmbi. După asta, intră în dormitor.
Suspină ușor, uitându-se spre patul lui, apoi își scoase mobilul din buzunarul halatului alb ca să-și apeleze colegii de la fundația pentru îngrijiri la domiciliu. Pe urmă, începu să-și strângă aparatele de care nu mai avea nevoie de atunci.
Se așeză pe un fotoliu, așteptând. Colegii ei aveau să vină curând.
Oftă, gândindu-se că trebuia să se plece acasă. Șederea ei acolo depinsese de viața lui, iar el nu mai era.
I se părea ciudat că-i vorbise, dar o bucura că se întâmplase asta. Lucian fusese un băiat bun, poate că s-ar fi înțeles de minune, dacă l-ar fi cunoscut înainte de accident.
Dar, cum îi spusese și lui, ea nu avea noroc la bărbați.
1 comentariu
Un text excelent pe o idee f veche. Buna „reciclarea” 🙂