— Tu n-ai nici o treabă, i-am spus lui Alex. Nu trebuie să inventezi nimic.
A zâmbit.
— Da, mă, aşa e. Sunt şi avantaje dacă nu ai prietenă.
— Lasă, că n-o să mă ȋntrebe Diana ce am făcut ȋn fiecare zi. Îi spun că am fost la tine, da?
— Da, stai liniştit.
Ne ȋntorceam la Cluj din Oradea, eu mă ȋntâlnisem cu Mihaela, tipa de la conferinţa de psihologie, iar Alex se văzuse cu Oana. Fiecare se văzuse cu cineva.
Trenul s-a oprit ȋntr-o gară luminată slab de un singur felinar, aşa că n-am reuşit să vedem numele staţiei. Nu ştiu de ce, dar m-am gândit la Diana.
— Ai idee unde suntem?
— Habar n-am, a zis Alex.
— Gara e destul de mare, cred că-i o staţie importantă, deci o să stăm aici o vreme. Numai că n-o recunosc. Tu vezi numele gării pe undeva?
— Nu.
Trecusem de Aleşd. M-am uitat pe geam ȋn cealaltă parte, ȋnsă am zărit doar o pădure.
— Şi nu e nimeni pe peron, vezi? am spus.
— La ora asta?
Alex a ȋnghiţit ȋn sec şi a continuat:
— Hai să luăm ceva de băut.
— Lasă că mă duc eu, i-am zis
Ştiam că merg mult mai repede ca el. Alex se mişcă destul de greu. Când am coborât din tren am văzut că treceau trei linii pe acolo şi noi eram pe cea din mijloc. Am alergat spre peron, fiindcă mi-era şi mie sete, şi mă temeam să nu plece trenul. Gara, pe care acum o vedeam de aproape, era ȋntr-adevăr pustie. M-am gândit din nou la ce o să-i spun Dianei când se ȋntoarce ȋn ţară. Un chioşc era deschis, am cerut o sticlă de apă plată la doi litri.
— Trei lei, a zis femeia.
Atunci am văzut-o mai bine pe vânzătoare şi am tresărit — semăna cu Diana. Ochii albaştri, gura mică, aceleaşi trăsături fine. I-am dat banii, am luat sticla, am deschis-o, am băut o gură de apă, mi s-a părut uşor acidulată deşi trebuia să fie plată, dar am ştiut că nu mai am timp să citesc eticheta lipită pe plastic şi m-am ȋndreptat spre tren. Deşi purtam doar un tricou subţire şi era răcoare, mi se făcuse cald.
Un angajat CFR din celălalt capăt al peronului a semnalizat plecarea. Trenul a pornit, am fugit ca să-l prind, dar chiar atunci a apărut din celălalt sens un tren de marfă pe prima linie şi mi-a tăiat calea. Când a trecut ultimul vagon, mi-am dat seama că trenul de persoane cu care venisem de la Oradea prinsese viteză şi era departe.
M-am dus pe linia doi şi m-am uitat după el. Poate se opreşte, mi-am zis, poate trage Alex semnalul de alarmă. Dar Alex nu l-a tras şi trenul s-a pierdut în noapte.
Eram plin de nervi. Am dat cu sticla de pământ. Încă mai simţeam apa acidulată pe vârful limbii şi îmi era tot mai cald. Îmi venea să iau o piatră şi s-o arunc după trenul de marfă.
Am ȋnşfăcat sticla şi am vrut să mă ȋntorc ȋn gară, să văd când vine următorul tren spre Cluj. Chiar atunci ȋnsă a trecut un mărfar pe linia ȋntâi. Am crezut că era altul, deşi arăta la fel, avea aceleaşi vagoane de culoare cărămizie, cu sigla tricoloră a CFR-ului ȋn mijloc. Se deplasa ȋnsă ceva mai ȋncet decât cel de dinainte. Nu ştiu de ce, dar în timp ce le urmăream cu privirea mă gândeam la Mihaela dar şi la Diana şi îmi dădeam seama că nu mai ştiu exact cum arată.
M-am uitat ȋn spate. Am văzut doar pădurea ȋntunecată. Am privit iar în faţă în timp ce vagoanele se perindau cu zgomot ȋn faţa mea.
Când ȋn sfârşit a trecut ultimul vagon, şi am făcut instinctiv un pas ȋn faţă, am văzut ȋnainte pădurea.
Gara era ȋn spatele meu.
M-am frecat la ochi. Am simţit nevoia să beau o gură de apă. Îmi era tot mai cald şi simţeam că mă sufoc. Mi-am şters sudoarea de pe frunte, am oftat, şi m-am ȋndreptat spre gară. Un tren de marfă a apărut din nou pe linia unu.
Aceleaşi vagoane cărămizii. Avansa de data asta ca într-un film care se derulează cu încetinitorul, ȋncât aş fi putut să urc cu ceva efort din mers, dar n-am făcut-o.
M-am uitat pe cer. Nu vedeam stelele din cauza norilor, iar luna nu lucea nicăieri. Jos, pietrele cenuşii dintre şine erau toate la fel. Nu aveam niciun punct de reper, nu ştiam ȋn ce gară sunt fiindcă nu-mi trecuse prin cap să mă uit când eram pe peron. Am stropit unul dintre vagoane cu apă, să-mi dau seama, când trece din nou pe lângă mine, dacă e vorba de acelaşi tren. Dar apa s-a uscat pe peretele metalic al vagonului. Am pus sticla de apă pe jos, era singurul meu reper, am făcut un pas ȋnapoi şi am aşteptat.
M-am uitat ȋn spate, am văzut doar pădurea. M-am uitat ȋn faţă, am văzut sticla de apă, trenul de marfă şi, printre vagoane, gara pustie.
A trecut ultimul vagon, iar in spatele lui am văzut pădurea. Sticla de apă nu ȋşi schimbase locul. Gara se mutase din nou ȋn spatele meu.
Am lăsat sticla acolo şi am fugit spre gară.
Mi-a tăiat calea ȋncă un tren mărfar, tot cu vagoane cărămizii, venit din noapte ȋn mare viteză, dar a ȋncetinit de ȋndată ce a ajuns ȋn dreptul meu. Se mişca atât de lent, ȋncât mi-am pierdut complet răbdarea.
L-am ȋnjurat, mi-am luat avânt şi am sărit ȋn spatele unui vagon.
Trenul a accelerat. Am aruncat o ultimă privire către gară, care nu se mutase ȋncă din loc, şi mi s-a părut că o văd la lumina felinarului pe vânzătoarea care semăna cu Diana cum râde de parcă s-ar fi amuzat pe seama mea.
EDITURA HUMANITAS
În colecția 821.135.1 – SCRIITORI ROMÂNI CONTEMPORANI