Cumania 2010 (ep. II)(timp de citire: 33 minute)

Ajuns la intrarea în bloc aproape că se lovi de vecina lui, femeia aceea măritată şi mutată de curând în apartamentul de alături. O salută scurt şi dădu să treacă prin uşa de la intrare.

– Aleodor! Mâna femeii îl prinse de cot, o atingere uşoară. Voiam să vorbesc ceva cu dumneata.

– Vă ascult, doamna Irina, răspunse el lăsând sacoşa jos.

Era mai mică decât el ca vârstă. De înălţime nici să nu mai pomenim. Aleodor prefera să i se adreseze cu deferenţă. Irina era o femeie interesantă, aproape frumoasă, avea o privire plăcută, albastră. Dar nu se compara cu Amalia. Sau se compara? Comparaţii se puteau face în fel şi chip. Amalia era aşa şi pe dincolo, celelalte erau altfel şi pe dincoace.

– Aleodor, ieri a fost sâmbăta morţilor. Am făcut nişte colivă pentru părinţii lu’ bărbate’miu. El e mai categoric decât mine, ştii… s-ar fi supărat dacă ar fi aflat ce am făcut aşa că am împărţit-o pe şest, prin bloc, pe la babe… Mai am un pic din ea şi e păcat s-o arunc, am fost cu ea şi la biserică şi e sfinţită.

Aleodor zâmbi. Înţelegea reţinerea vecinei lui. Puţină lumea mai mergea pe la biserică. Cei care frecventau totuşi bisericile îşi asumau ironiile celorlalţi. Plus riscurile de rigoare: templele erau din ce în ce mai şubrede iar renovările, şi aşa rare, se făceau de mântuială. Nu era vorba despre o discriminare. În România multe lucruri se făceau de mântuială. Irina era, cu siguranţă, venită de la ţară. O femeiuşcă plină de superstiţii. Cu frică de Dumnezeu, dar şi cu frică de părerile celorlalţi. Simţi o oarecare compasiune pentru ea.

– Înţeleg, răspunse el evaziv.

– Mă gândeam să treci pe la mine, să împart ce mai am.

– Înţeleg, murmură el privind-o.

– Bărbate’miu lucrează toată ziua, preciză Irina. Mă duc să iau doar nişte pâine. Peste un sfert de ceas ar fi numai bine, daca ai trece.

– Desigur, aprobă el mecanic.

Intră în bloc respirând sacadat. Asta era o aluzie sau ce naiba. Dacă schimbaseră, de când se mutaseră, douăzeci de cuvinte. Şi alea mai mult convenţionale, saluturi, remarci despre vreme. O dată el îi făcuse un compliment fad. Atât şi nimic mai mult. Numai de aici să i se fi pus pata pe el? Nu era un bărbat respingător, fireşte. Dar nici un ideal pentru femei. Se considera, totuşi norocos. Amalia ar fi putut să nici nu-l bage în seamă, iar el nu s-ar fi mirat. Aşa şi cu Irina. Misterioasă alchimie aveau femeile. Ce văzuse la bărbatul ei? Părea un ghiolban, venit tot de la ţară şi care precis o mai şi lovea. Discret, dar temeinic, se gândea Aleodor, pentru că niciodată nu se auzise gălăgie din apartamentul lor. Renunţă să-şi mai bată capul. Poate că îşi făcea iluzii de pomană. O să se ducă la ea peste un sfert de ceas şi o să vadă. Ajuns în apartament băgă cârnaţii în frigider, alături de conservele de peşte şi de crăticioara cu tocană. Puse pe suportul din uşă sticlele de vermut. Ezită câteva momente şi scoase înapoi una dintre sticle. Avea s-o ia cu el. Adică, se gândi, este prima data când merg în casa lor, nu se cade să merg cu mâna în cur. Şi iarăşi i se păru ciudat să fie invitat astfel. Poate că Irina dorea să-i spună ceva. Poate că dorea doar să vorbească cu cineva. Atât şi nimic mai mult. Poate doar voia să vorbească, despre orice, despre vreme, despre… Despre ce naiba poate vorbi o femeie cu un vecin? Locuia în ultimul apartament de pe palier, asta dacă nu punea la socoteală cele doua apartamente zidite, de la capătul coridorului. Apoi venea apartamentul lui Aleodor, dupa care iarăşi un apartament zidit. Lângă lift, pe rândul de garsoniere, mai locuia un pensionar care se flendurea de colo colo toată ziua, fără să intre în vorbă cu cineva. Şi ăştia erau toţi. Păi te cam lua cu singurătate, se gândi Aleodor. Dacă bărbată-su pleca duminica de acasă, sigur că femeii îi veneau gânduri şi o apucau mâncărimi şi căuta scărmăneală prin vecini… HO! îşi spuse Aleodor. Mâncărimi am eu când o văd, că e nurlie. Dar ea, cred că e prea ţărancă să-i treacă prin minte să se întindă cu altul. Ce naiba îmi fac aşa gânduri, m-a chemat doar să-mi dea o colivă. O să mă duc, o să stau cinci minute de vorbă cu ea şi gata. Bine, dar dacă iau vermutul şi desface sticla?…

Aşa au trecut cele cincisprezece minute. Cu gânduri şi frământări. Se duse la baie, îşi dădu cu apă pe faţă, apoi îşi schimbă tricoul, trecu în sufragerie şi, după o scurtă ezitare, înşfăcă sticla de vermut. Ieşi pe palierul întunecat şi bătu la uşa femeii. Cum ar fi fost să-i deschidă bărbată-su? Ce ar fi făcut atunci? Mai ales că avea şi sticla aia în braţe. Mai bine ar fi lăsat-o acasă, niciodată nu poţi să ştii ce îţi aduce clipa următoare. De dincolo de uşă se auzi o mişcare uşoară, paşi iuţi, dar înăbuşiţi. Ca şi cum cineva ar fi fost surprins de bătaia în uşă şi căuta precipitat să se ascundă. Doar nu o fi surprins-o pe Irina cu vreun amant, se gândi el amuzat, dar şi crispat. În cele din urmă zăvorul de la uşă culisă cu un sunet gros. În prag, Irina. Purta un capot subţire, dintr-un material de vară, cu motive florale. Iar imaginea era una plăcută având în vedere întunecimea coridorului şi lumina puternică revărsată din spatele ei. Prin ţesătura capotului se vedea cam tot. Femeia nu-l lăsă să-şi umple ochii cu imaginea aceea, se dădu de-o parte.

– Ai venit, zâmbi ea. Intră te rog.

Aleodor pătrunse în holul apartamentului cu sentimentul vag al unei primejdii indescriptibile, indefinite, dar cu atât mai grozave. Dacă l-a văzut cineva intrând acolo? Vreunul dintre bătrânii care fojgăiau pe scări în sus şi în jos. Dacă, mai târziu, va veni peste el bărbatul femeii, plin de furie şi cu scandal până în tavan cerându-i socoteală pentru vizita aceea. Orice era posibil plus că, un lucru era clar: avea o problemă numai gândindu-se la bărbatul Irinei. Şi, în clipa în care a intrat în hol şi uşa s-a închis în urma lui a simţit un nod în gât şi un fior de panică.

– Am adus asta… zise el prosteşte, cu un glas dogit şi arătă sticla de vermut ca pe un trofeu valoros.

– Intră, intră, îi spuse Irina. Treci în bucătărie, te rog.

Se conformă fără să adauge nimic, ajuns în bucătărie se aşeză pe un taburet, între aragaz şi masă. Poate că se simţea mai protejat acolo. Sau poate că eşti un mare bou, îşi zise. Până acum cinci minute îţi era teamă că vrea să ţi-o tragă şi că te va prinde bărbată-su, acuma ţi-e teamă că va veni mai târziu la uşa ta bărbată-su fără ca să apuci să-i faci ceva femeii. Dar de fapt nu se va întâmpla nimic. Odată ce rosti aceste cuvinte în minte se simţi mult mai liniştit. Puse sticla de vermut pe masă cu grijă, ca şi cum ar fi manevrat un obuz.

– Pahare? ceru el.

– Imediat, zâmbi Irina şi dispăru în sufragerie închizând uşile în urma ei, astfel încât Aleodor nu reuşi să vadă mare lucru din restul apartamentului. Şi, se gândi el, ce mare lucru ar fi fost de văzut? Un apartament obişnuit, de oameni ai muncii, cu canapea recamier în sufragerie şi masa extensibilă, cu şifonier şi pat în dormitor. Eventual şi o bibliotecă în sufragerie, o bibliotecă plină de bibelouri şi de mileuri şi, printre acestea, câteva cărţi de specialitate, în ce meserie or fi fost oamenii aceştia. A, şi un televizor Elcrom, un televizor color, reglat de obicei pe culori cât mai aprinse, astfel încât figurile crainicilor sau ale celor care defilau pe ecran păreau a fi lovite de boli hepatice. Un apartament perfect normal.

Irina reveni cu două pahare şi cu o sticlă de apă minerală de jumătate de litru.

– Mie să-mi pui doar puţin, nu prea obişnuiesc. Şi e şi cam devreme, preciză ea.

Aleodor desfăcu sticla de vermut şi pe cea de apă şi turnă în pahare. Pe al Irinei îl umplu la jumătate, pe al său pe trei sferturi, apoi adăugă apă minerală. Femeia nu obiectă şi asta îi dădu impresia că-l minţise. Bine, e doar un joc, îşi spuse el. Flirtează cu mine, se preface cumpătată, în realitate poate că le trage zdravăn. În lipsa lui bărbată-su. Mai ales dacă acesta pleacă de acasă pentru perioade mai lungi. În fond, cu ce se ocupă omul ei? Un simplu muncitor? Posibil. Aşa s-ar explica faptul că lucrează şi duminica. Muncitorii obişnuiau să lucreze duminicile ca să demonstreze că nu le păsa de “ziua a şaptea” lăsată de Dumnezeu spre odihnă. O făceau şi pentru bani, fireşte. Dar mai ales pentru că, în realitate, de cele mai multe ori erau obligaţi s-o facă. Venea secretarul de partid şi spunea: am nevoie duminică de nişte flăcăi de nădejde să terminăm nuş’ce comandă sau lucrare. Păi, nu se putea să nu te simţi obligat. Te duceai la muncă duminica, poate că bombănind, dar şi cu oarecare satisfacţie. Unii scăpau de gurile nevestelor. Alţii găseau prilej să mai bea ceva cu colegii. În fond, se ştia, duminica nu prea se muncea, şefii erau mai îngăduitori. Aşadar, era muncitor la vreo întreprindere care fabrica ţevi, sau roţi dinţate, sau lingouri de fontă, sau cazane de termocentrale. Sau orice altceva se mai putea fabrica pe lumea asta şi lui Aleodor nu-i venea în minte. Poate că era chiar secretarul organizaţiei de partid. Ia s-o întrebe. Se mai linişteşte şi el, din ce-i va răspunde femeia va deduce dacă e vreo primejdie sau nu.

– Ştiu că sună aiurea, dar nici nu ştiu cum îl cheamă pe omul tău, spuse el împingând paharul către Irina.

Ea gustă un pic şi aşeză paharul pe masă.

– E ajutor de maistru la uzinele Mao Tze Dun. De o lună întreagă lucrează în fiecare duminică, au o comandă pentru export şi trebuie să tragă tare ca să fie gata conform angajamentelor… Nu cred că va veni acasă mai devreme de şase sau şapte seara… Aleodor, nu te îngrijora, te ghicesc cam încordat… Zău că nu este cazul. Şi chiar de va veni, este un om care pricepe multe.

Ea zâmbi şi adăugă:

– Doar nu ai gânduri ascunse, nu-i aşa?

– Ce gânduri să am, pară Aleodor întrebarea şăgalnică a femeii. Nu-mi este decât de gura lumii, că ştii cum se face din ţânţar armăsar. Dacă m-a văzut cineva intrând aici… lumea poate născoci fel de fel.

– Ce să născocească, Aleodor, îl întrebă femeia privindu-l în ochi.

Cumva Irina părea foarte stăpână pe ea iar el părea doar un bărbat care se fâstâceşte în preajma unei femei atrăgătoare. Situaţia asta era exact opusul a ceea ce îşi dorea. Bău pe nerăsuflate paharul său şi îşi mai turnă un rând. De data asta până sus. Fără apă. Trebuie să-mi recapăt curajul, îşi spuse. Eu trebuie să conduc dansul. La cum vorbeşte, pare o versată. E clar de ce m-a chemat aici. E limpede ce vrea. Dar îi place să tachineze. Dacă aş sări acum pe ea, cu siguranţă că m-ar respinge şi s-ar preface indignată. Trebuie să-i dau impresia că sunt prins în jocul ei. Şi că habar nu am ce urmăreşte. Dar eu voi conduce, de fapt, dialogul.

– Vrute şi nevrute vorbeşte lumea… Şi n-aş vrea să ai de suferit. Nu mă gândeam la ceva anume.

– Nu te îngrijora, nu-mi pasă de gura lumii, şi bărbate-meu e la fel, nu se interesează de ce bârfesc unii şi alţii. Ţi-am spus că înţelege multe. Uite, chiar vreau să te relaxezi, haide să mergem în sufragerie, ia tu sticlele şi eu vin cu paharele.

O ascultă şi trecu prin hol către sufragerie. Irina îl urma, cu paharele într-o mână iar cu mâna liberă închizând uşile în urma lor. Sufrageria era exact cum şi-o imaginase. Un perete cu bibliotecă plină de mileuri şi de bibelouri plus câteva volume legate într-un carton de culoare roşie. Pe o măsuţă joasă, lângă un perete, trona un Elcrom iar în faţa teveului, lângă peretele opus, se afla o canapea recamier. În mijlocul camerei o masă extensibilă şi patru scaune. Alte două uşi se făceau din sufragerie. Probabil spre dormitor şi spre baie. Se aşeză la masa din mijloc, cu faţa spre uşa care dădea spre hol iar Irina pe partea opusă a mesei. Două lucruri nu-i dădeau pace: nu-i spusese cum îl cheamă pe bărbată-su. Îi spusese doar că este ajutor de maistru la uzinele Mao. Ceea ce nu avea nici o relevanţă. Oare ce se ascundea aici? Vreo informaţie vitală, dar căreia el nu ştia să-i dea nici un sens. Asta era una. Cealaltă chestie care îl nedumerea era faptul că fusese chemat în acel apartament pentru o colivă.

– Ţi-am promis nişte colivă, începu Irina parcă citindu-i gândurile. Trebuie să mărturisesc un secret: sunt o foarte proastă gospodină… Nu am făcut nici o colivă… Stai liniştit, adăugă ea văzându-i faţa uimită.

– Stau liniştit, răspunse Aleodor, dar nu înţeleg. La ce bun m-ai chemat aici?

Fireşte că înţelegea. Lucrurile erau limpezi acum, ştia foarte bine pentru ce fusese chemat. Era doar o cursă femeiască. Nu asta îl deranja. Nicidecum. La urma urmei, cărui bărbat i-ar strica o mică aventură? Şi ce dacă mai târziu urma să vină la el Amalia? Se simţea suficient de stăpân pe sine ca să se descurce. Interesant, se gândea el, să am o amantă în bloc. O relaţie secretă. Irina nu era o femeie de lepădat, arăta bine, avea ceva în ea care îl stârnea. Ceva care îl atrăgea. Nu putea spune ce. Şi la ce să-şi bată capul? Tocmai despre asta este vorba. De obicei, când flirta cu vreo femeie, îi plăcea ca el să interpreteze partitura iar femeia doar să-l secondeze. De data asta, Irina avea iniţiativa. Şi ce dacă, îşi spuse. Umplu iarăşi paharele (oare când îl golise Irina pe al ei?).

– Am să-ţi spun, Aleodor… O să ţi se pară ciudat, dar te-am chemat pentru că am auzit că scrii, că vrei să devii scriitor.

Aleodor făcu ochii mari.

– Aşa este, dar de unde ştii?

– Vorbeşte lumea, izbucni Irina în râs.

– Şi ce-i cu asta? Ce anume te interesează?

De obicei, atunci când cineva afla că scrie, era întrebat invariabil: şi vrei să te faci poiet? Ura întrebarea asta. După cum ura şi continuarea, atunci când răspundea că el scrie proză, mai precis literatură de anticipaţie. Ah, asta, răspundeau cei cu care vorbeau şi schimbau subiectul, ca şi cum a scrie anticipaţie era ceva infinit mai ruşinos decât a scrie poezie. Admiţând faptul că, în general, a scrie este pierdere de vreme şi, implicit, ceva ruşinos şi condamnabil. Unii chiar se revoltau: dumitale îţi arde să scrii când conjunctura internaţională este aşa cum este. De parcă el era vinovat de ceea ce se întâmpla prin lume. Ia să mergi dumneata la câmp, să vedem dacă îţi mai arde să scrii după aia. Ce legătură putea să aibă munca de la ţară cu literatura nu pricepea. Şi de ce se arătau unii atât de indignaţi. În fond literatura era o artă uşor de împlinit. Fireşte, trebuia talent. Dar, spre deosebire de pictură, sculptură sau muzică, cel mai uşor era să scrii: nu aveai nevoie decât de hârtie şi de stilou. Şi de idei. Aleodor avea idei destule. Unii spuneau că şi talent. Cert este faptul că îi plăcea să lectureze prozele proprii la cenaclu. Sigur, plăcere îi făcea şi faptul că, în mod cu totul neşteptat, o vecină de bloc se interesează de scrierile lui.

– Mă interesează cam tot ce scrii tu, Aleodor, spuse Irina privindu-l fix în ochi.

Iată, acum urma partea aceea din conversaţie pe care o ura cel mai mult. El îi va spune că scrie anticipaţie tehnico-ştiinţifică iar ea va rosti devastator: ah, asta. După care se va putea ridica liniştit de pe scaun ca să plece acasă. Adică, se întrebă el, m-a chemat la ea acasă doar pentru a-şi bate joc de mine şi de nevoia mea de a scrie?

– Scriu proză, răspunse el vag.

– De care proză, insistă Irina cu aerul că genurile şi speciile literare sunt o joacă la micul dejun pentru ea.

– Anticipaţie tehnico-ştiinţifică, răspunse Aleodor.

– Fascinant, aprecie Irina.

Fireşte, existau oameni care preţuiau strădaniile lui scriitoriceşti. Care gustau chiar genul anticipativ, denumit şi ştiinţifico-fantastic de către unii, mai ales de către cei mai în vârstă. Ba chiar science-fiction, sintagma cosmopolită pe care o mai rosteau unii despre care se spunea cu jumătate de gură că ar fi turnători la Securitate. Aleodor, dacă auzea pe cineva rostind science-fiction, fie se făcea că nu aude, fie pleca ostentativ de lângă persoana respectivă. Ce sens avea să-şi facă probleme pentru că vreun provocator sau vreun inconştient se trezea să rostească acele cuvinte în preajma sa. În fond arta se face în limba română şi nu în graiuri străine. Sigur, erau şi persoane în care avea deplină încredere şi cărora le accepta aceste derapaje lingvistice. Mai ales atunci când discutau despre ce cărţi de gen mai apăruseră dincolo. Aleodor simţea nevoia să ştie asemenea lucruri: ce autori străini sunt pe val, ce idei noi au aceştia, ce titluri au mai apărut prin lume şi, în general, cum naiba este posibil ca ăia să scoată zeci de titluri (despre care el auzea, dar mai puteau exista alte zeci sau sute despre care habar nu avea) iar în România să apară doar două sau trei titluri pe an. De unde până unde aşa o abundenţă dincolo şi o aşa de mare secetă aici. Înţelegea anumite comandamente istorice: o gravă criză economică bântuia prin lume, criză provocată de plutocraţia imperialistă, şi era inevitabil ca ecourile acestei crize să nu ajungă şi în România. Prin urmare, hârtia trebuia şi ea economisită alături de alte materii mai mult sau mai puţin prime. Din ziarele care apăreau pe când era el copil, adică Scânteia, România Liberă, Informaţia şi Sportul, acuma mai existau doar Scânteia şi Sportul. Despre reviste nici nu-şi mai aducea aminte. Cărţile apăreau în tiraje mici şi care aproape că dispăreau înainte de a ajunge în librării. Cunoştea pe cineva care lucra la Depozitul Central de Carte şi care îşi făcuse o bibliotecă impresionantă cu volume ale unor autori cu nume exotice: Fukuyama, Servan Schreiber, David Baldacci, Carol Burnett sau Michael Lewis. Erau autori traduşi în limba română iar volumele respective aveau un conţinut atât de bizar, ca să nu spunem subversiv, încât Aleodor aproape că se temea să le răsfoiască. Era de înţeles că nu ajungeau prin librării. Atunci de ce mai erau traduse şi publicate în limba română? Pentru Aleodor era o enigmă. Mai ales că, în timp, făcuse o constatare interesantă: bibliotecile oamenilor erau relativ sărace şi cuprindeau, de regulă, cărţi de specialitate: Manualul Tinichigiului, Polimerizearea Stereospecifică a Izoprenului, Matriţe şi Scule, Strungarul Iscusit, 101 Reţete Culinare din Păpădie, Scrieri Alese… Şi aşa mai departe. Unde ajungeau Fukuyama şi cu Baldacci şi cu Burnett? Prin ce cotloane? Cine le citea cu adevărat? Şi pentru ce erau aceşti autori citiţi? La ce erau ei utili lumii în care Aleodor trăia? Bine, îşi răspundea tot el, cărţi vechi am prins şi eu. Nu îţi interzice nimeni să ţii în bibliotecă tot ceea ce pofeşti. Avea nenumărate traduceri, Jules Verne, H.G. Wells, Gerard Klein, Michael Crichton şi mulţi, mulţi alţii. Chiar şi sovietici: Beleaev, Strugaţki, Savcenko. Sau Lem din Polonia. Avea chiar şi câteva zeci de numere din vechea revistă numită Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice. Ca să nu mai pomenim despre Almanahul Anticipaţia, din care nu ratase nici o apariţie. Şi ca el erau destui. Oameni obişnuiţi, care mergeau la serviciu, în uzină, la birou, pe şantier, oriunde lucrau ei. Dar care aveau ca pasiune literatura de anticipaţie. Atâta doar că oamenii aceştia, fraţii lui întru raţiune (ca să parafrazăm un autor drag lui Aleodor), erau cam luaţi peste picior de către restul. Băi, Aleodoare, mai scrii tu băi poezii? Auzi, ce naiba faceţi la secta aia literară? Băi, dacă vin şi eu acolo, la cenaclu’ ăla, trebuie să scriu ceva în mod obligatoriu? Ce naiba nu ieşi şi tu după fete în loc să te duci la Observator? Băi scriitoru’ lu’ peşte, ia completează tu tabelele astea, că doar scrii cel mai frumos… Şi tot aşa. Atitudinea celorlalţi putea sluji drept răspuns la întrebarea: de ce în România apăreau doar două sau trei titluri pe an. Pentru că literatura de anticipaţie nu era înţeleasă de majoritate. Atunci, faptul că dincolo apăreau zeci dacă nu sute de titluri pe an… ce să însemne? Că acolo se citea în draci? Că ăia erau mai deştepţi? Constatarea asta stârnea confuzie în mintea lui Aleodor: în capitalism omul era atât de exploatat încât nu avea nici timp şi nici chef să citească. Doar în societatea socialistă multilateral dezvoltată spiritualitatea omului era descătuşată definitiv şi se putea manifesta plenar. Omul creator, iubitor de frumos, cu estetica în sânge, cu morala sub unghii, cu principialitatea între firele de păr, avid de cultură, de lectură, de cunoaştere, de… de… Omul nou, fireşte. Aleodor se simţea cumva ca fiind aproape de tiparul omului nou. Dar când îşi vedea colegii de la serviciu sau când îşi auzea cunoscuţii luându-l peste picior i se cam acrea de societatea asta multilateral dezvoltată care scotea pe bandă numai imbecili şi analfabeţi care, culmea, se şi lăudau cu primitivismul lor ţărănesc. Na că am dezvăluit unul dintre cele mai ascunse gânduri ale lui Aleodor: lumea perfectă (sau lumea prea puţin şi doar în mărunte detalii perfectibilă) nu era capabilă să creeze decât indivizi aculturali, agramaţi, spirite grobiene care se satisfăceau degrabă cu o tocană grasă, cu un meci la teve (mai ales dacă era şi color) sau cu răsfoirea gazetei Sportul. Şi tot acest ghiveci simplu era asezonat din belşug cu alcool: fie el vin de pe celebrele podgorii Dealurile Chimiei, fie coniac Bastion. Păi dacă oamenii noi din cea mai bună dintre lumi citesc pe sponci, ăia de sunt exploataţi dincolo cum naiba citesc sute de titluri, atenţie, doar de literatură de anticipaţie. Era vorba despre o minciună, de bună seamă. Iar acea minciună se afla fie aici fie dincolo. Deh, şi el de unde să ştie unde se afla, de fapt, adevărul?

– Nu e nimic fascinant aici, răspunse el intuind o ironie.

– Ba da, este, îl contrazise fata. Anticipaţie, printre altele, înseamnă să poţi prevedea viitorul, mă rog, să-l descrii… Nu, stai, voiam să spun că anticipaţie înseamnă să descrii un posibil viitor, corect?

– Oarecum corect, admise Aleodor. Dar înseamnă mult mai mult. De pildă să vorbeşti despre lumi posibile, nu neapărat despre viitorul posibil al nostru. Lumi posibile sau lumi care ar fi putut exista. Sau care vor exista.

Avu sentimentul că păşeşte pe o gheaţă subţire. Fireşte că anticipaţia, literatura pe care o înţelegea el împreună cu colegii săi însemna şi aşa ceva. Un viitor al lumii lui. Fireşte că însemna şi să imaginezi alte lumi. Adică evenimente de pe alte planete. Sau evenimente care ar fi putut fi chiar aici, dar nu sunt. Spre exemplu, cum ar fi decurs istoria dacă raza Pământului ar fi fost doar cu un procent mai mare? Ar mai fi descoperit Columb America? Poate că nu. Şi dacă nu ar fi descoperit-o, cum ar fi evoluat lucrurile? Ar fi ajuns, în cele din urmă, aztecii în Europa împreună cu socialismul lor feudal? Astfel de gânduri duceau în cele din urmă la elaborarea câte unui text numai bun de citit în cenaclu, dar, altminteri, nepublicabil. Cine scria aşa ceva scria doar ca să se distreze pe sine şi pe cei din jur. Şi cu mare grijă, printre altele, pentru că Securitatea avea urechi foarte fine. Şi chiar dacă nu se simţea prezenţa ei în viaţa de zi cu zi, fiecare om normal la cap trebuia să fie conştient că aceasta exista şi veghea. Securitatea se lăsa văzută doar atunci când avea chef iar acest lucru îi slujea în mod nemijlocit, în rest se lăsa admirată şi percepută prin mici spaime fără contur, risipite ca un mozaic abstract în viaţa de zi cu zi. Exact sentimentul pe care îl încerca Aleodor vorbind cu Irina.

– Tocmai de aceea este fascinant, insistă femeia. Astfel poţi călători, măcar în gând dacă altfel nu ai cum… Nu vreau să mă înţelegi greşit, Aleodor. Am visat mereu să pot călători, de aceea am şi plecat de acasă încă de mică. Am făcut liceul în Bucureşti, ca să ştii…

Aleodor, ca să-şi ascundă tulburarea, umplu din nou şi pentru ultima dată paharele, sticla se golise. Bine, adică să admită că îi era frică de Irina? Adică, ar fi putut ea să fie vreo iscoadă a Securităţii. Posibil, totuşi greu de crezut. Sau invers, uşor de crezut, dar improbabil. Cum naiba era corect? Să suspectezi pe toată lumea. Dar asta însemna să nu mai vorbeşti cu nimeni nimic altceva decât despre scorurile etapei la fotbal şi, eventual, despre vreme. Dialoguri banale, plate, veştede. Dialoguri de servici: ce-ţi mai face ăla micu? A dat la facultate. Hai nu vorbi, băi ce trece vremea. Dar bărbată-tu? Tot la fel, cum îl ştii, cu pescuitul. Mai bea? Mai bea. Privi prin ferestrele mari, ale sufrageriei. Afară izbucnise primăvara, plopii din faţa blocului se legănau uşor în adierile slabe ale aerului. Prietenii lui din cartier deja se adunau pe terenul de sport de peste stradă, le auzea vocile, înjurăturile amicale şi îndemnurile. Mai bine mă duceam să joc un fotbal, oftă el. Surprinzător, Irina se întinse peste masă şi îi cuprinse mâna cu degetele ei fine. Atingerea, delicată, îl înfioră.

– Îmi doresc foarte mult să citesc ceva scris de tine, Aleodor. Am să-ţi mărturisesc un lucru: şi eu scriu. Am câteva caiete pline de gânduri de ale mele. Un fel de jurnal, dacă vrei. Şi printre aceste gânduri am scris şi câteva poveşti. În fine, chiar şi gândurile pot fi socotite nişte poveşti, nu-i aşa? Eu una, în orice caz, doar am mimat că gândesc. De fapt… nu, voiam să spun că am mimat sau am imaginat gândurile altcuiva, ca şi cum aş fi fost o altă persoană, înţelegi?

– Înţeleg, răspunse el mecanic.

– Ba nu pricepi, îmi dau seama… of, tare proastă îţi par, dar să ştii că mă exprim mai bine în scris… Stai oleacă, îţi aduc imediat un caiet.

Irina se ridică brusc de la masă şi dispăru pe una din cele două uşi care se aflau pe peretele din spatele lui. Uşa dinspre dormitor, probabil, pe care o şi închisese în urma ei. Ce naiba să caute un caiet sau mai multe în dormitor? Scria noaptea, în pat? Alături de bărbată-su, în vreme ce acesta dormea? Părea un tablou nefiresc. Poate că doar le ţinea ascunse în dormitor. În vreun dulap plin de haine, pe unde omul ei nu umbla pentru că nu avea de ce. Irină, unde-mi sunt ciorapii? Irină, adă-mi o cămaşă! Irină, vreau pantalonii ăia de velur! Şi aşa mai departe. De scris, probabil că scria în sufragerie, în vreme ce bărbată-su era plecat la muncă. Şi ea se aşeza la masă, deschidea caietul, ofta, cugeta cu privirea în tavan după care se apuca să aştearnă pe hârtie o sumă de gânduri. Despre ce? Poate doar chestii femeieşti. Fantasme de muiere. Cai verzi pe pereţi. Prima ei iubire sau iubirea ei secretă sau cum a călătorit ea călare pe un cal alb în regatul prinţeselor înalte şi obligatoriu frumoase şi la fel de obligatoriu trădate de cineva care trebuia să fie slut, rău, ticălos cât curpinde. Şi ea, biata prinţesă, porneşte în pribegie şi este descoperită de un prinţ bogat şi puternic care are ca aliată o zână bună… bună de tot. Un pic de gelozie nu strică, dar, în cele din urmă, se dovedeşte că prinţul avea sentimente strict tovărăşeşti faţă de zână. El iubind-o, în fapt, pe prinţesa noastră. Ş-am, încălecat p-o şa şi v-am spus povestea-şa. Altfel, ce naiba putea să scrie una ca Irina? Un pic liniştit, Aleodor se resemnă la gândul că va da peste un text tâmpiţel, copilăresc, plin de repetiţii şi de metafore plate, plin de clişee şi de pitici şi de zmei aflaţi când în duşmănii ireconciliabile când în alianţe dubioase.

– Am găsit, reveni Irina zâmbind fericită.

Ţinea în mâini un caiet studenţesc învelit într-o hârtie albastră care plesnise în câteva locuri. Ceea ce însemna că respectivul caiet fusese folosit destul în decursul timpului. Aleodor se relaxă şi mai mult. La naiba, asta chiar era o surpriză plăcută, vecina lui de palier are veleităţi de scriitoare. Oare, se întrebă el, o turnătoare la Securitate ar fi inventat asemenea poveşti în loc să-l tragă de limbă într-un mod mai lumesc? Probabil că nu.

– Dacă vrei am să-ţi citesc eu. Sau citeşti tu, cum îţi este mai comod. Am un scris ordonat, ai să vezi, adăuga ea aşezându-se pe scaun şi deschizând caietul la întâmplare. Uite… poţi începe de unde vrei, ţi-am spus că este ca un fel de jurnal, dar nu al meu. Mă rog, ca şi cum aş fi inventat eu nişte gânduri ale altcuiva… Ai să vezi…

– În ordine, acceptă el, am să citesc eu, merge mai repede aşa.

– Cu atât mai bine, eu am să pun de-o cafea între timp. Am cafea naturală, să ştii.

Cu atât mai bine, o îngână Aleodor în gând privind-o cum se ridică de la masă şi se întoarce să iasă spre hol. Chiar arată bine, se gândi el. Irina închise uşa de la hol în urma ei. Ciudată mania asta, de a închide uşile imediat ce treci prin ele. Poate că aşa a fost învăţată de mică, deşi, la ţară la ea, câte uşi să fi avut de închis şi de deschis? Ori era un obicei mai nou, căpătat odată cu acomodarea la traiul urban, poate de la căminul de fete din vremea şcolii. Doar spusese că făcuse liceul la Bucureşti. Şi se măritase imediat după. Altfel ar fi trebuit să plece înapoi în judeţul ei. Îşi aruncă ochii pe paginile la care îl deschisese Irina. Un scris cu cerneală violetă, uşor decolorată, un scris ordonat, drept, cu literele alungite uşor pe verticală, din care pricină cuvintele păreau cumva comprimate. Ca şi cum Irina ar fi făcut economie la hârtie.

Joi, 29 februarie 2008. M-am trezit cu sentimentul că sunt privită. Poate personajele din poveştile mele chiar dau buzna în lumea reală. Am mai aflat că guvernul a solicitat un nou împrumut Fondului.

Închise caietul cu un gest brusc. Ce tâmpenie. Era asta o provocare? Ce naiba dorea fufa asta de la el? Să-l bage în belea? În primul rând guvernul României nu avea nici o relaţie cu nici un Fond. Era vorba, desigur, despre Fondul Monetar Internaţional, acea unealtă a plutocraţiei de care Ceauşescu scăpase, parcă prin ’88. Copil fiind învăţase la şcoală despre clauzele înrobitoare ale aşa ziselor acorduri cu FMI, în realitate nişte dictate financiare prin care ţările lumii trebuiau aduse la acelaşi numitor: subjugate economic şi politic oligarhiei financiare transnaţionale. În capcana Fondului picaseră, pe rând, ţările din jur: Ungaria, care acum era mai revanşardă ca niciodată, Bulgaria, care şi ea se stropşea la România revendicând Dobrogea, Iugoslavia, care îşi trimitea mereu emisari la Bucureşti să ceară explicaţii cu privire la o inventată prigoană a sârbilor din Banat. Polonia, Germania Democrată, CehoSlovacia picaseră primele, încă din ’90, acuma erau membre NATO şi trăgeau din greu la jugul capitalist. Singură România rupsese orice relaţie cu FMI. Şi îşi gusta din plin independenţa. Era greu, cum altfel, având vecini răuvoitori şi invidioşi. Dar, judeca Aleodor şi o dată cu el alţi milioane de oameni ai muncii: noi produceam automobile pe când Ungaria, Bulgaria şi Iugoslavia ioc. Şi încă trei mărci: bătrâna Dacie, sprintenul Oltcit şi eleganta Sarmizegetusa. Să te dai cu un Sarmi pe bulevard, era tot ce-şi putea dori un om normal. Bun, atunci ce însemna notiţa aceea? Ficţiune, fireşte. Dar parcă toate ar trebui să aibă o limită. Puteai fabula despre aventuri spaţiale, puteai imagina epopei în genul Războiului Stelelor, dar să vorbeşti despre lucruri fierbinţi sub pretextul ficţiunii crea premisele unui sfârşit extrem de neplăcut. Ar fi fost la fel cum cineva s-ar fi apucat să scrie o proză despre cum a pierdut Ceauşescu puterea în 1989. Păi dacă dorea cineva să se sinucidă din toate punctele de vedere, era suficient să scrie doar primele rânduri. Iarăşi simţi ghimpele de panică de mai devreme. Irina îl provoca. Dar la ce anume? Dorea să-l acuze că ar fi citit proză subversivă? Bine, dar ea scrisese acea proză. În plus, să nu uităm, existau atâtea volume traduse în româneşte de către scriitori care făceau jocul finanţei internaţionale. Aleodor le văzuse la amicul său, cel care lucra la Depozitul Central de Carte. Şi erau acolo nişte idei… Răsfoise puţin din volumele acelea, dar ce văzuse fusese destul. Atunci? Care să-i fie vina? E drept că nu văzuse acele cărţi prin librării. În fine. Poate că era doar o naivă cu gânduri bizare. Un pic sărită de pe fix, fără instinct de conservare. Ar fi putut s-o prevină, ca un gest de mare bunăvoinţă interesată. Să-i spună indignat că tot ceea ce scrisese ea este o aberaţie. Că trebuie să ardă acel caiet dacă dorea o viaţă liniştită. Hei, îşi zise după câteva momente de reflexie, de fapt ce am citit? Poate că în context se justificau acele rânduri. Haide să arunc o privire pe prima pagină. Pe şest. La o adică pot pretexta că, de fapt, imediat după plecarea ei la bucătărie, am închis caietul. Nu este un gest cavaleresc să citeşti jurnalul unei fete fără ca ea să fie de faţă. Aşadar, deschise la prima pagină.

Întâmplările care sunt relatate în acest caiet, deşi ficţionale, ascund în spatele lor o realitate perversă, întortocheată şi, inevitabil, rea sau nocivă. Nu folosesc pretextul ficţiunii pentru a scăpa de o certă, dar dreaptă, judecată şi pedeapsă. Lucrurile nu s-au întâmplat pentru restul lumii ci doar pentru mine. Aşadar, atunci când voi fi judecată, voi fi pentru fapte trăite de altcineva şi de mine doar povestite. Sunt convinsă că nu există justificare, şi nici iertare, pentru o complicitate narativă. Sistemul nostru de legi este capabil să interpreteze orice, inclusiv visele şi, prin urmare, să pedepsească orice, cu atât mai mult ficţiunile. Am făcut acest preambul în eventualitatea în care, totuşi, rândurile acestea vor fi citite şi de altcineva decât un organ de anchetă.

Aşadar…

Numele meu este Iunia şi în 2010 voi fi preşedinta ţării numite Cumania. Numele meu este inventat, cum invenţie este şi acest jurnal. Dar eu nu sunt invenţie, eu exist, chiar dacă nu mă vezi. Nu trebuie să mă vezi. E suficient că mă citeşti.

Trebuie să precizez din start că în 1989, în decembrie, Ceauşescu a fost asasinat de către un activist de partid, fost membru în CC şi care fusese tras pe linie moartă în urmă cu nişte ani.

= va urma =