Irina se opri din lectură şi închise caietul.
– Ai văzut că nu a durut? îl întrebă ea pe Aleodor.
– Îţi baţi joc de ideea de ficţiune, murmură Aleodor. Asta nu este literatură.
– Atunci să-mi spui tu ce este, îi ceru Irina pe un ton uşor înţepat.
Este o mare prostie, vru Aleodor să spună, dar se abţinu. Nu te cerţi cu nebunii. Nu te contrazici cu ei. S-o lase să debiteze toate tâmpeniile. Să se prefacă, pe cât posibil, că nu este afectat de cele scrise acolo. Afectat într-un sens tainic, numai de el cunoscut. Altfel trebuia să pară nedumerit şi indignat. Dar nu foarte. Atât cât este necesar pentru a face un denunţ la Securitate pentru că, îi devenise clar, era singura cale de a scăpa de neplăceri. Să contra-atace el, să preia iniţiativa, să treacă o data pentru totdeauna în ofensivă. Că până atunci nu făcuse nimic altceva decât să se apere şi încă într-un mod jalnic. Da, va pleca în cele din urmă de aici. Când se vor linişti lucrurile. Şi se va duce întins la Securitate. Poate chiar astăzi. Sigur astăzi. Va pleca spre casă în câteva minute. Nici nu o va mai aştepta pe Amalia, îi va explica el mai târziu întreaga poveste. Îi va spune totul Amaliei, adevărul este cea mai bună minciună, citise el undeva. Îi va spune că a fost chemat de această Irina pentru a i se cere un sfat literar. Apoi această vecină a lui a prins a debita nişte enormităţi la adresa Conducătorului, lucru pe care el, Aleodor, cu greu l-a putut suporta. Asta îi va spune Amaliei, aceeaşi poveste şi la Securitate. Era cel mai simplu, astfel el ar fi fost ieşit de sub orice bănuială. Şi, îşi spuse el, în viaţa mea nu am să mai scriu prostii asemănătoare.
Nu apucă să-i răspundă Irinei că fragmentul citit nu avea nimic literar ci era doar înşiruirea unui delir. Nu apucă pentru că, surpriză! Se auzi uşa de la intrare cum se deschide. Aleodor încremeni. Venise oare soţul Irinei? După toate aparenţele, da. Uşa de la hol se deschise şi ea, larg. În prag se afla celălalt. Avea o privire sticloasă. Poate băuse ceva?
– Bună ziua, mormăi acesta.
Irina se întoarse brusc şi sări de gâtul bărbatului.
– Ai venit mai devreme, ciripi ea bucuroasă. Ce bine îmi pare… Uite, şedeam de vorbă cu vecinul nostru Aleodor, îl ştii, stă pe etaj cu noi.
– Îl ştiu, răspunse omul privind roată prin sufragerie cu nişte ochi întunecaţi.
Aleodor încremenise cu un rânjet idiot pe chip. Pentru un observator extern figura lui chinuită ar fi produs, mai mult ca sigur, amuzament. Irina oricum zâmbea, dar din alte pricini. Bărbată-su avea aceeaşi expresie mohorâtă pe care Aleodor o ştia foarte bine. Iar el, Aleodor, chiar nu găsea nimic comic în situaţia penibilă în care se afla. Şi, desigur, nici nu putea să-şi vadă mutra. Prin urmare, exceptând voioşia Irinei (care se putea explica prin fragilitatea raţiunii ei), se poate spune că în acea cameră plutea în aer o tensiune. Aleodor era crispat pentru că, la naiba, cum mai putea să plece acum din casă înainte de a schimba câteva cuvinte cu omul acela? Cu ocazia asta poate că va afla şi cum îl cheamă. Dar ce să-i spună? Cum să-şi justifice prezenţa acolo? Poate că bărbatul nici nu ştia că nevastă-sa scrie. O băga în belea pe Irina. Nici că i-ar fi păsat. Dar dacă individul era şi el la fel de ţicnit? Dacă se repezea acuma la bucătărie şi se întorcea cu un satâr cu care să-l hăcuiască pe sărmanul Aleodor? Spre liniştirea tuturor, vecinul se aşeză pe un scaun liber. Irina se aşeză şi ea la locul ei. Urmară cîteva clipe de tăcere în care Aleodor îl studie pe noul venit. Acesta nu părea să se sinchisească prea mult de prezenţa intrusului.
– Ce spuneţi că făceaţi aici?
– I-am citit ceva, dragule. Ştii că Aleodor este scriitor în devenire.
– Da, am auzit.
– I-am citit dintr-un caiet, continuă Irina.
– Prostia aia cu cumanii?
– Nu e prostie.
– Mie aşa îmi pare.
– Pentru că nu ai citit aproape nimic la viaţa ta. Ţie şi cartea de telefon ţi s-ar părea o prostie.
– Şi nu este o prostie? Trebuie să citesc din cartea de telefon ca să înţeleg ceva?
– Ştii bine că nu asta am vrut să spun, dragule.
– Aşa s-a auzit de la mine.
Aleodor îi privea siderat. Părea că nici nu există pentru cei doi. Altminteri, judecând după dialog, cuplul acela arăta… armonios şi împlinit. Cine se aseamănă se adună, îşi spuse el. Oare dacă mă ridic să plec ar băga cineva de seamă? Poate reuşesc să ies în vreme ce ei se sfădesc. Din partea mea nu au decât să-şi spargă mobila în cap. Sau să se certe până la sfârşitul lumii. Dacă reuşea să iasă nevătămat din acel apartament de nebuni, următoarea oprire avea să fie la sediul Securităţii. Chiar se gândea cu voluptate la momentul în care ar fi ajuns la Securitate, la Ofiţerul de Serviciu. Am să vă raportez nişte lucruri urâte legat de vecinii mei, îşi va începe el turnătoria. Fără nici un tremur în glas, fără nici o remuşcare. Se simţea izbăvit de gândul că va merge la Securitate şi va spune totul, tot ceea ce se întâmplase. Precum o spovedanie la duhovnic, îi veni un gând. Nu mă pot sacrifica pentru ei, îşi repeta el în minte în vreme ce începea să se ridice uşor de pe scaun.
– Dumneata nu ai nimic de zis? îl interpelă brusc bărbatul femeii.
– Ă… de spus? Ce să spun? Referitor la ce, domnule… ăăă, domnul…
– Nu-s domn, poate tovarăş! ignoră domnul aluzia lui Aleodor de a-şi declina identitatea. Dacă nu ai nimic de zis, stai jos!
Aleodor se aşeză fără să mai comenteze.
– Părerea mea, reluă bărbatul, este că mare parte din literatura de astăzi reprezintă o pierdere de vreme. Inventează situaţii şi personaje care nu există. De ce să-mi bat capul cu lucruri care nu sunt? Prefer un roman realist. Din care să mă pot inspira. Spre exemplu, cum rezolvă un şef de şantier problemele iscate de oameni sau de neprevăzut.
– Tocmai că literatura este plină de neprevăzut, zâmbi Aleodor încercând să lege un dialog.
Amândoi îl priviră în tăcere. Irina deschise din nou caietul.
– Asta este plină de neprevăzut, îi spuse ea bărbatului.
– Zău? Ia citeşte-mi şi mie ceva de acolo. Să văd dacă mă prind…
Irina începu să citească în acelaşi mod uşor declamativ. Ca o novice de la ţară care vine să dea admitere la iatece, să se facă artistă. Aleodor îşi dădu seama că unele lucruri nu erau deloc fireşti. Lăsând la o parte tot circul acesta cu cititul din caiete. În primul rând bărbatul acela se întorsese de la serviciu. Ce face un om când vine acasă, de la muncă la nevastă? Cere de mâncare. E rupt de foame. Femeie, ce avem de haleală? Fasole, cartofi sau tocana de aripioare sau ce-or avea ei acolo, prin crătiţi şi tingiri. Bagă-mi şi mie o porţie, da’ bere ai luat? Adă ş-o bere, da’ să fie rece. Omul ăsta nu. A venit, a intrat, s-a aşezat pe scaun. S-a holbat la Aleodor. Şi a schimbat câteva cuvinte cu nevastă-sa. Parcă se tachinau, parcă se certau. Dar nu cu orice fel de cuvinte. Despre literatură. Păi vine strungarul acasă şi îşi întreabă nevasta: ce-ai mai citit, fă? Ceva de Paler? Să-mi dai şi mie sau mai bine citeşte-mi tu nişte versuri cât înfulec eu la iahnia asta. Vezi ca la librăria din colţ bagă mâine nişte Nichita. Mi-a spus mie maistrul, astăzi, la muncă. Nici în piesele de teatru de la Arena Municipală nu găseai replici mai fade şi mai proaste. Colectivistul şi literatura! Da, dar şi Aleodor tot un fel de colectivist era. Un proletar ca toţi proletarii, cu veleităţi de scriitor. Cu vise, mai bine zis. Cu iluzii. Cu neprevăzut. Un scriitor ca mulţi alţii, însăilând poveşti despre spaţiul cosmic sau despre viitorul de aur al omenirii. Citind la un cenaclu frecventat de alţii asemenea lui. Toate astea puteau fi egale cu zero. Adică viaţa lui putea deveni un mare zero. Adică nimic. Neantul. Putea dispărea chiar şi mâine şi nimeni nu ar mai fi întrebat vreodată de el. Şi nimic n-ar mai fi rămas în urma lui. Doar câteva caiete, pitite în spatele unui dulap. Alte câteva caiete aşezate frumos, pe o policioară din dormitor. Caietele secrete şi caietele oficiale. Atât ar mai fi rămas. Până când cineva le-ar fi găsit şi le-ar fi dat foc. Sau le-ar fi dat la gunoi. Fără să arunce vreun ochi pe rândurile aşternute în caiete. Privi la Irina cum citea. O dilie care dăduse în mania scrisului. Oare şi el era văzut la fel de către restul lumii? Se hlizeau pe la spate colegii lui? Îşi dădeau coate şi ziceau: uite-l bă pe poiet, ce meclă are. Vecinii din bloc, ăia puţini care ştiau că scrie, oare şi ei rânjeau cu subînţeles când îl vedeau? Discutau acasă despre el? Auzi, fă, m-am întâlnit cu Aleodor pe scări… săracu’ băiat, arată aşa de rupt de realitate… Mai avem fro carte prin bilbiotecă? Din alea cu coperţi mai groase, cum îi plac lui. Să-i mai dau nişte cărţi, că mi-e milă de el, of, of, ce soartă a mai avut şi băiatul ăsta… El nu văzuse că aşa ar sta lucrurile. Dar dacă, totuşi, aşa era în ochii celorlalţi? Infernul sunt ceilalţi! Descoperise asta într-o carte veche, din bibliotecă. Câtă dreptate. Cât de adevărat. Suntem ceea ce ne văd ceilalţi. Degeaba scriu eu o capodoperă. Cine s-o citească? Un popor de pitecantropi? Alături de care sunt întemniţat pe veci? La ce naiba scriu, atunci, se întrebă Aleodor.
– Auzi, băiete, îl interpelă, colocvial, bărbatul Irinei. Tu eşti atent la ce zice femeia asta sau doar te faci că asculţi?
– Îmi cer scuze, aşa păţesc şi la cenaclu, se fâstâci el.
– Trebuie să fii atent… cred că te interesează în cel mai înalt grad. Adică are nişte idei… Poate scrii şi tu ceva, poate scrieţi împreună…
Irina se oprise din citit.
– Nu-mi strica ziua, abia l-am convins să mă asculte… Părea lovit de streche numai când puneam mâna pe caiet. N-am văzut om atât de înfricoşat de nişte biete cuvinte.
Da, pentru că bietele cuvinte te pot trimite în neant, îi veni să urle, dar renunţă. Ce rost ar fi avut? Nu discuta cu oameni normali. Era mai mult decât evident. De acum, îşi spuse, orice se putea întâmpla. Şi chiar se întâmplă.
– Citeşte-i chestia aia prostească despre cine va fi preşedinte în Cumania în 2010, o rugă pe Irina bărbată-su.
– Chiar crezi că merită citit acel fragment? Parcă spuneai că nu dai doi bani pe munca mea.
– Aşa şi este, nu mă omor după scrierile tale, dar fac prinsoare pe ce vrei tuuuu… că lui Aleodor o să-i placă muuult de tot. Nu aşa, Aleodor?
– Nu ştiu despre ce vorbiţi, răspunse Aleodor moale.
Chipul său căpătase o paloare… să spunem fină. Îşi frământa degetele sub tăblia mesei încercând să pară calm, străduindu-se din răsputeri să păstreze un aer de normalitate. Tot ceea ce reuşea era doar un surâs absent şi întrucâtva fără noimă. De parcă oamenii aceia nu despre el vorbeau. Ca şi cum el era doar întâmplător acolo, aşteptând autobuzul şi ascultând fără să vrea discuţia unor străini care tocmai au considerat de cuviinţă să-l bage în seamă, ceea ce ar fi putut fi deosebit de periculos.
– Haide, Aleodor, făcu Irina o grimasă. Ar putea fi distractiv…
– Nu ştiu ce să spun şi nici ce vreţi, de fapt, de la mine… Eu trebuie să plec, bolborosi el neconvingător.
Panica îl inundă precum apa unui fluviu care tocmai rupsese un baraj gigantic şi prost întreţinut şi care acum se revărsa distrugând totul în calea ei: case, ogoare, fabrici şi uzine, păduri sau parcuri, orice. Abia atunci pricepu că, de fapt, căzuse într-o cursă. Irina nu era deloc candrie, dimpotrivă, fusese tot timpul foarte lucidă şi se jucase cu el. De ce? Rămânea de văzut ce anume urmărea. Aluziile la Cumania, inventarea unei istorii bizare în care Ceauşescu este sau a fost asasinat, toate acestea culminând cu imaginea unui preşedinte a unei ţări numită Cumania în anul de graţie 2010. Toate aceste lucruri îl îngrozeau. Mai mult decât ar fi fost firesc pentru un cetăţean cu frică de Securitate.
– Unde vrei să pleci? Doar ne simţim bine împreună, nu-i aşa? îl întrebă Irina. În plus avem o surpriză pentru tine. Putem să îi dezvăluim surpriza, nu-i aşa? se întoarse ea spre bărbată-su.
– Cum doreşti… Dacă nu vrei să te mai joci, eu sunt pregătit, am tot ce îmi trebuie pe hol, îi răspunse acesta ridicându-se de la masă şi ieşind din sufragerie.
– Aleodor, nu mai fi aşa crispat, ai să vezi cât o se ne mai amuzăm… Ai doar un pic răbdare, rosti Irina lent.
– Amalia… Trebuie să vină Amalia, vreau să ies, trebuie să plec…
– Aleodor, să nu-mi faci vreo scenă tocmai acum. Ţi-am spus că ne vom simţi bine cu toţii. Şezi cuminte la locul tău.
Oricum, nu părea dispus să facă vreun gest necugetat. Îi părea rău că nu plecase mai devreme. Ar fi trebuit s-o lase în plata Domnului pe Irina, trebuia să plece imediat ce a adus caietul. I-a fost teamă că va ieşi cu scandal. Dacă şi-ar fi înfrânat curiozitatea şi nu ar fi aruncat o privire în caietul acela blestemat… Degeaba, îşi spuse, oricum Irina era pornită să citească. Realiză încă o dată că, de fapt, nu avusese nici o şansă, de la bun început. Totul fusese calculat. Îl atrăsese la ea în casă ştiind foarte bine cum urmează să reacţioneze Aleodor. Îi păru rău că se comportase atât de previzibil. Acum nu avea decât să îndure consecinţele. De fapt… ce consecinţe? Despre ce este vorba? Fusese atras într-o cursă, dar care să fie rostul? Ce se dorea de la el? Ce se aştepta ca el să facă? Ce anume se premeditase pe spinarea lui? Pentru că un lucru era clar, Irina şi bărbată-su puseseră împreună la cale jocul acesta idiot.
– Ia uite ce avem noi aici, reveni bărbatul Irinei în cameră cu un pachet învelit în hârtie albă, pe care îl trânti pe masă.
Aleodor gemu. Erau caietele lui. Caietele lui secrete, nu cele pe care scria pentru cenaclu. Caietele lui de care nimeni, dar nimeni nu avea habar. Nici măcar Amalia, în care el avea cea mai mare încredere, nu ştia despre acéle caiete. Erau caietele în care el scria lucruri care cu greu puteau fi măcar gândite. Erau caietele fără de care, simţea el, ar fi murit sufocat. Precum un scafandru căruia i se opreşte robinetul de la butelia de oxigen. Dintr-o dată, avu în faţa ochilor întregul tablou al evenimentelor din acea zi. Totul devenea limpede. Se simţea ca un drumeţ, noaptea, într-un ţinut neexplorat şi despre care nu ştie absolut nimic. Şi, dintr-o dată, un fulger pe cerul nopţii îi oferă detalii esenţiale. Văzu, cu înspăimântătoare claritate, prăpastia pe marginea căreia se afla şi pe care doar o bănuise: cei doi, soţ şi soţie sau doar amanţi, în fine, cuplul acela diabolic, nu erau altceva decât nişte şantajişti. Cu siguranţă că îl urmăriseră de când se mutaseră în acel bloc. Aflaseră despre pasiunea lui pentru scris. Fini cunoscători ai naturii umane, caracteristică esenţială a escrocilor, îi dibuiseră punctele slabe. Un scriitor va fi ispitit, până la urmă, să aştearnă pe hârtie cela mai întunecate obsesii, cele mai cumplite fantasme, cele mai odioase gânduri. Altminteri, la ce ar fi fost bun un scriitor? Un om nu este făcut doar din lumină cerească. Are în el şi o mare doză de întuneric, de tenebre care îşi cer dreptul la viaţă. Nu poţi scrie tot timpul despre victoriosul Om Nou care stâlceşte în pumni faţa naturii şi care se pişă împrăştiat prin tot Cosmosul şi, în general, cam pe unde are el chef. Nu poţi scrie la nesfârşit despre copiii inocenţi şi puri care în prag de primăvară îşi croiesc drum nou de pionieri în sunete de trompete şi mulţumind din inimă Partidului. Nu poţi scrie mereu despre ogoare, uzine, muncitori, activişti, ceapişti şi ceapiste, despre oameni fericiţi şi descătuşaţi care îşi construiesc un viitor liber de opresiune, liber de sclavie, în care fiecare face cam ce-l taie capul şi când are chef şi cum are chef, dar fără a-i deranja pe ceilalţi pentru că, nu-i aşa, Omul Nou are înainte de orice conştiinţă. Nu poţi, pur şi simplu nu poţi scrie numai despre aşa ceva fără să nu îţi deraieze mintea. Iar Aleodor ţinea foarte mult la sănătatea sa mintală. Şi din pricina asta pornise să scrie pe caietele secrete. Întunericul din el, smârcurile sufletului său, ţinuturile tenebroase ale sinelui, acestea urlau şi hohoteau în el şi se zvârcoleau ca o mie de demoni, ameninţând mereu să iasă la suprafaţă, să rostească măscări şi blasfemii politice în mijlocul străzii, la urechea secretarului de partid, în timpul şedinţelor de sindicat sau la utece. Vreţi să mă distrugeţi, îşi întreba el nălucile. Ia scuipaţi voi aici, pe caietul ăsta. Şi a început să scrie pe un caiet tot ce îi venea în minte: Ceauşescu e un bou. Pecereul e format din cretini. Bolşevicii put a varză acră. Jos sclavagismul comunist. Românii sunt nişte loaze pentru că sunt conduşi de un ţăran prost. Secretara cu propaganda de la servici e o vacă proastă, băga-mi-aş… Şi aşa mai departe. Aşa începuse. Apoi, gândurile acelea neprefăcute, sincere şi extrem de toxice, începuseră să se închege în propoziţii cu sens. Propoziţiile în fraze. Iar frazele în poveşti. Începuse să imagineze poveşti în care realitatea lui nu era decât un vis urât. Bun, ăştia doi i-au descoperit cumva punctul slab. Şi i-au umblat prin casă. De aceea Irina l-a chemat la ea. Ca să-i dea vreme bărbatului să cotrobăie după caiete. De ce au făcut asta? Dintr-un motiv simplu: voiau să-l şantajeze. Păi doar câteva pagini la întâmplare din caietele acelea erau suficiente ca să-l îngroape definitiv în vreo temniţă. Securitatea te putea înhăţa şi pentru mai puţin decât făcuse el acolo. Securitatea te înhăţa oricând avea ea chef sau apetit de cineva. Iar caietele acelea i-ar fi stârnit o aşa de mare poftă încât nu ar mai fi rămas nimic din Aleodor. Nimic. Neantul. Da, era clar. Nişte şantajişti ordinari. S-au jucat cu el, şi-au bătut joc de el. Tot timpul. El a crezut altceva, a crezut că are de a face cu doi nebuni. Şi de aceea nu a fost în stare să se apere. L-au păcălit tot timpul şi de aceea el a fost descumpănit de reacţiile lor. Iar acum era prea târziu. Nu putea nega provenienţa caietelor. A scrisului, nici atât. Era momentul să capituleze. Trebuia să se recunoască înfrânt. Ca un general care, în faţa unei lupte dinainte pierdute şi pentru a-şi cruţa soldaţii de la o moarte inutilă, decide să-şi predea armatele.
– Cât vreţi? întrebă el cu o voce liniştită.
Cei doi se priviră nedumeriţi.
– Cât vreţi pe caiete? insistă Aleodor.
– Să vrem… ce? întrebă bărbatul.
– Să vrem… de ce? întrebă Irina.
Apoi, ca şi cum abia atunci ar fi înţeles despre ce este vorba izbucniră în râs. Un râs prostesc, aprecie Aleodor. Prostesc, inutil, umilitor. De ce doreau să-l strivească şi în acest mod? Era deja înfrânt, era deja dispus să le plătească, oricât ar fi cerut. În fine, aici era de discutat. Important este faptul că îi era clar că fusese bătut fără nici un dubiu. Orice împotrivire era fără sens. De aceea râsul lor suna oarecum fals în urechile lui Aleodor.
– Auzi… Cât vrem pe caiete… Hohoho, hihihi… Bietul de el… crede că sunt de vânzare… hăhăhă, hohoho, hihihi… Poanta zilei, să moară ţac şi pac…
Apoi se opriră. Nu brusc. Mai sughiţară de câteva ori după care se opriră de tot şi îl fixară cu privirea. Bărbatul scoase dintr-un buzunar al pantalonilor o hârtie împăturită pe care o aşeză pe masă apoi îi făcu cu ochiul Irinei.
– Admiţi aşadar că toate aceste caiete îţi aparţin? îl întrebă Irina cu o voce plată, ca de funcţionară la un ghişeu de la ICAB.
– Da, recunoscu Aleodor oarecum liniştit.
Curios lucru, teama i se risipise în mare parte. Ca atunci când aştepţi în antecameră la dentist. Când teama te inundă până în vârful unghiilor. Apoi, odată aşezat pe scaunul dentistului, te detaşezi de tot, ba chiar aştepţi cu nerăbdare înţepătura anesteziei şi apoi sunetul ascuţit al forezei.
– Da, sunt caietele mele şi vreau să adaug…
– Linişte! se răsti bărbatul la el. Lasă femeia să termine ce are de spus. De acum înainte nu mai vorbeşti neîntrebat, limpede?
– Da…
– Taaci! Spune femeie mai departe.
– Recunoşti că înscrisurile îţi aparţin în totalitate pe toate foile din toate caietele aici de faţă şi că ideile exprimate prin aceste înscrisuri îţi aparţin de asemenea în totalitate şi ţi le însuşeşti fără nici o rezervă?
– Da.
– Recunoşti că ideile exprimate în aceste înscrisuri sunt gânduri criminale la adresa Iubitului Conducător precum şi a întregii conduceri superioare de partid şi de stat?
– Da…
– Recunoşti că nutreşti sentimente de ură faţă de orânduirea comunistă şi faţă de realizările măreţe ale gloriosului nostru popor?
– Da…
– Recunoşti că eşti un element antisocial şi că reprezinţi un pericol extrem atât pentru orânduirea comunistă, cât şi pentru realizările şi cuceririle revoluţionare ale întregului nostru popor?
– Da…
– Recunoşti fără nici un fel de echivoc şi fără nici o îndoială că este necesar să fii pedepsit şi îţi vei asuma această pedeapsă?
Aleodor îşi prinse fruntea în palme. Nu erau şantajişti. Erau tot ceea ce poate fi mai sinistru, erau lucrul acela de care orice om normal se teme, dar se obişnuişte să trăiască împreună cu teama. Erau Securitatea. Erau şi anchetatori şi judecători. Iar tot acel spectacol nu fusese altceva decât procesul lui. Un proces sinistru. Ca un coşmar. Îşi dori să i se oprească inima. Îşi dori să nu se fi născut vreodată. Teroarea pură pe care o gusta era dincolo de descrierea în cuvinte cuminţi. Îşi simţea rahatul din maţe cum i se zbate în pântece. Irina repetă întrebarea pe un ton ridicat:
– Recunoşti fără nici un fel de echivoc şi fără nici o îndoială că este necesar să fii pedepsit şi îţi vei asuma această pedeapsă? Haide, Aleodor, răspunde… pierdem vremea de pomană.
– Da, recunosc…
– Bun, interveni bărbatul, acestea fiind spuse… ia de semnează hârtia asta.
Îi întinse hârtia pe care o scosese din buzunar şi pe care o despăturise. PROCES VERBAL DE INSTRUCTIE SI JUDECATA. Aleodor citi în fugă, era o simplă foaie de hârtie bătută la maşină. Literele erau inegale şi destul de şterse, ca şi cum panglica maşinii rămăsese fără tuş.
Suspectul Aledor Comănescu a răspuns la întrebările procedurale astfel:
Afirmativ la toate,
Afirmativ la numerele……………..(se solicită procedura de interogatoriu TMed-001),
Nu a răspuns la întrebări (se solicită procedura de interogatoriu TMax-001).
Suspectul (nu) a fost tot timpul conştient.
Suspectul a semnat în totală libertate şi nesuspus nici unei constrângeri.
Semnătura
LS
Semnă în clar, Aleodor Comănescu şi rămase cu privirea pironită pe tăblia mesei. Îi era teamă că vor urma alte anchete, torturi, chinuri fără nume. Deja ştia că va spune orice aceştia vor să audă. Le va da orice răspuns. Va turna pe oricine vor voi ei. Va inventa tot ceea ce ei doresc. Va semna orice hârtie numai să nu simtă durere. Nici măcar o palmă nu ar fi suportat. Nici un fel de atingere. Ar fi făcut orice numai ca să ajungă la sentinţă. Iar aceasta nu putea fi decât una, judecând după conţinutul acelor caiete. Neantul. Nimicul definitiv, total, suprem. Nimicul unic şi indisolubil.
– Suntem aproape gata, îl bătu bărbatul pe spate a încurajare. Mai avem de semnat încă o hârtie… Gata, uite-o.
Mai scosese din buzunar o coală împăturită pe care o desfăcu în faţa lui.
Nu am de făcut comentarii cu privire la corectitudinea procesului şi a sentinţei.
Am de făcut următoarele comentarii:
(se solicită tratament auxiliar plus interogatorii suplimentare)
– Dacă ai ceva de adăugat scrie acolo… dacă nu bifează primul rând şi semnează, îi spuse bărbatul.
Bifă primul rând, nu avea de făcut comentarii şi semnă din nou în clar. Dacă s-ar fi trezit că vrea să protesteze nu ar fi făcut decât să-şi înrăutăţească situaţia. Ar fi urmat, probabil, un calup zdravăn de torturi fizice. Inutile, de altfel. Nu avea ce să tăgăduiască. Era vinovat de tot ceea ce i se spusese. Cuvintele lui, scrise cu atâta grijă pe caiete, aveau suficientă putere să-l distrugă de câteva ori şi nu o singură dată. Precum arsenalul mondial care este capabil să distrugă planeta de câteva ori. De ce să se împotrivească? La ce să se împotrivească? L-ar fi salvat cineva? Ar fi intervenit cineva pentru el vreodată? Poate doar extratereştrii. Ar fi cerut cineva, vreodată, acele hârtii ca să vadă dacă totul a fost în regulă, dacă Aleodor ar fi avut parte de un proces corect şi de o sentinţă dreaptă? Nu, nimeni, niciodată. În afară de extratereştri, fireşte. Iar sentinţa, pe care o bănuia, putea fi eventual doar întârziată. Şi doar foarte puţin întârziată şi cu un chin pe care nu se simţea capabil să-l îndure. Mai bine să terminăm repede, îşi spuse. Dacă unul dintre cei doi, Irina sau acel bărbat al cărui nume, iată, nici măcar nu-l ştia, ar fi scos un pistol de undeva şi l-ar fi împuşcat pe loc, Aleodor ar fi fost mai mult decât încântat. Ar fi fost recunoscător.
– Gata? întrebă Irina. Pot să rostesc sentinţa?
– Eşti invitata mea, făcu bărbatul.
– Aleodor Comănescu, prin puterea cu care sunt investită de către Partid şi în temeiul legilor patriei noastre comuniste, te condamn la neant pe viaţă. Sentinţa este irevocabilă, nu se acceptă recurs şi va fi executată imediat.
Se ridicase în picioare deşi nu i se ceruse asta. Dar aşa simţise el că trebuie să facă, se gândise că este, totuşi, un moment solemn.
– Mergem? îl întrebă bărbatul.
Aleodor dădu din cap.
– Mergem… numai un pic, aş vrea să mai văd o dată plopii.
Privi prin ferestrele sufrageriei plopii din faţa blocului, acum plini de puf, aşa cum se cădea să fie nişte plopi în mijlocul primăverii.
– Gata, lasă plopii… haidem.
Ieşiră pe palier doar ei doi, Irina rămăsese înăuntru. În dreptul uşii apartamentului său se afla deja o echipă de zidari. Frumos aliniate, în lungul pereţilor, se puteau vedea câteva stive de cărămizi, majoritatea ciobite şi pline de mortar vechi. Fuseseră recuperate, probabil, de la nişte demolări. Muncitorii aşteptau cuminţi un semn, să-şi înceapă munca. În rest, nu mai era nimeni pe palier. Nici măcar bătrânii, cu viermuiala lor eternă.
– Băi, gata cu geamurile? întrebă bărbatul pe unul dintre zidari.
– Gata şefule. Şi cu ţevile e gata. Mai aşteptam doar clientul.
– Auzi, lasă miştourile că nu e cazul. Poate te bag în fabrică şi pe tine.
Zidarul care vorbise tăcu în vreme ce restul echipei îşi dădea coate şi rânjea.
– Aleodor Comănescu, ai dreptul la o singură cerere rezonabilă. Poţi s-o formulezi acum.
– Nu am nimic de cerut, răspunse Aleodor.
– Perfect. Apartamentul a fost deja modificat. La bucătărie, deasupra chiuvetei, ai două conducte de hrană: pe una vei primi supă la prânz, iar pe cealaltă un terci nutritiv, seara. Apa va curge câte două ore pe zi iar duminica patru ore din care două vor fi de apă caldă. Curent electric vei avea de la ora şase dimineaţa la ora zece seara. Aerisirea se face natural, prin răsuflatorile de la baie şi de la bucătărie. Gazele de la aragaz ţi-au fost oprite, nu mai ai nevoie de aşa ceva. Poţi să te foloseşti de obiectele din casă în orice mod vrei. Din acest moment tu nu mai exişti pentru nimeni. Pofteşte înăuntru.
Aleodor păşi în apartament. Imediat în urma lui, muncitorii prinseră să zidească uşa de la intrare. Trecu în sufragerie şi aprinse lumina din tavan. Ferestrele îi fuseseră zidite. La bucătărie se holbă cîteva minute la conductele de alimente. Ieşeau din perete, deasupra chiuvetei. Părea logic să fie dispuse acolo. Cam asta a fost tot, se gândi el. Se întinse pe pat, în dormitor. De acum înainte asta îi va fi lumea. Atât cât va mai trăi. O lună, un an, zece ani… Cine putea spune. Mai devreme sau mai târziu va înnebuni. Poate că îşi va da foc, poate că se va spânzura, poate că se va îneca în cadă. Cui îi mai păsa? Nimănui. În mai puţin de o jumătate de ceas, zidarii terminaseră de zidit uşa de la intrare. De acum era izolat de lumea din afară, singur cu lumea din el. Şi îi păru rău că nu ceruse un top de hârtie şi câteva călimări. Măcar să fi scris ceva. Să refacă textele care îi fuseseră luate. Cotrobăi prin bibliotecă: avea o călimară pe jumătate plină, stiloul plin şi el, vreo două pixuri, mai avea şi două caiete studenţeşti, cu foaie velină şi nescrise. Minunat, îşi spuse. Am să scriu atâta vreme cât mintea îmi este trează. Cineva tot va citi, cândva, lucrurile acestea. Poate că după moartea mea. Vor demola uşa zidită şi ferestrele zidite. Cineva va locui aici, în cele din urmă. Şi va descoperi caietele mele, caietele cele noi, pe care am să le scriu de acum înainte. Asta înseamnă că nu voi muri, nu de tot. Asta înseamnă că pedeapsa lor este… hahaha… o mare prostie. De acum, am să pot să-mi bat joc de ei cum vreau eu, pe haleala lor. Şi pe timpul lor… Hahahaha… ce idioţi. Pentru că eu am tot timpul din lume. Şi, zidit astfel, sunt chiar de neatins. Practic, nemuritor.
Se aşeză la masa din sufragerie. Îşi imagină apartamentul său ca pe o lume închisă. Ca pe o civilizaţie pierdută într-o galaxie rece şi nemiloasă, populată de alte civilizaţii, asemenea lui, dar incapabile să discute între ele datorită distanţelor uriaşe dintre ele. Distanţe uriaşe sau ziduri, totuna. Deschise unul dintre caiete şi începu să scrie:
Numele meu este Aleodor Comănescu şi sunt preşedintele României. Am obţinut această calitate la alegerile din 2010 cu un scor de 62,5%. Onorabil, aş putea spune, pentru o ţară în care lupta politică este atât de aprigă… Misiunea mea secretă este să schimb denumirea ţării în Cumania, numele corect şi pe nedrept uitat al patriei mele.
Privi o clipă în tavan, ca şi cum ar fi căutat vreo idee în tencuiala care începuse să se scorojească.
Pentru aceasta am decis să atrag poporul de partea mea. Primul decret pe care l-am dat a fost să institui ziua de 240 de ore. Pentru că poporul Cumaniei vrea mult timp. Cât mai mult timp. Aşa că, le-am dat timp…
Bărbatul intră în apartamentul de alături abia după ce muncitorii terminaseră de zidit uşa. Irina se schimbase de capot în haine de stradă şi se apucase să spele ceştile de cafea. Bărbatul se apropie tiptil de ea, pe la spate, şi o apucă de ţâţe. Femeia se scutură nervoasă.
– Lasă-mă, n-am chef… Şi mă şi grăbesc.
– Nu mai stai? o întrebă bărbatul.
– Nu. Mă aşteaptă al meu soţ ca pe un măr copt. Doar nu ne-am văzut de două luni.
– Cum doreşti, dădu el din umeri. Vrei să duc eu hârtiile la Sediu?
– Chiar te rog. Şi să laşi tu cheile apartamentului de aici la administrator, eu chiar am să plec într-un minut… A, şi te mai rog ceva, înainte să pleci şi să încui… Nu uita caietele alea aici, dă-le naibii foc şi risipeşte cenuşa, că dacă se mai întâmplă ca data trecută ne ia dreacu’. Caietul meu l-am luat deja, ca să ştii, îl fac dispărut imediat cum ajung acasă. Ne vedem mâine la sediu, la raport.
Irina se şterse pe mâni cu un prosop de hârtie pe care-l făcu ghem şi-l aruncă pe geam. Apoi plecă fără să mai spună nimic. Bărbatul îşi aprinse o ţigaretă. Se aşeză la masă, în sufragerie, deschise unul dintre caietele lui Aleodor şi prinse să citească. Citea şi fuma, iar scrumul îl dădea într-un cornet făcut dintr-o pagină smulsă la întâmplare din caiet.
=SFÂRȘIT=
