Bătrâna Mia uda răsadurile de mirodenii, plantate în vase subțiri, de-a lungul balconului, când a surprins o mișcare la colțul dinspre strada Mureșului. A lăsat jos bidonul cu apă și și-a pus palma streașină la ochi. Ar fi trebuit ca de la etajul patru să vadă mai bine, se gândi, să poată surprinde orice intrus, mai înainte chiar ca acesta să știe că va trece pe strada ei. Oftă. Nu se vedea nimic, poate că iar avea probleme cu glicemia. De la căldură, se consolă ea. Sau de la vârstă, adăugă cu amărăciune.
Se aplecă și ridică o cutie plină cu pământ negru, brăzdat de dungulițe verzi și albe. Busuioc. Trase cu nesaț aroma din viitor și aproape că se înnecă. O dată cu mirosul răcoros, veni și unul de putreziciune, după care văzu din nou mișcarea. Aproape imediat știu că se anunță o schimbare majoră. Busuiocul acesta nu va mai fi niciodată cules, iar pe strada lor tocmai intra unul din vrăjitorii Totemici. Îl simțise cu peste două minute înainte de a-și face prezența. Un record, se amuză ea înainte de a trage cu putere maneta cu mâner din lemn de cireș ce declanșa alarma generală.
Însă nu se întâmplă nimic. Ar fi trebuit ca sunetele tânguitoare ale sirenelor să se audă pe toată strada. Jaluzele solide, confecționate din tablă de camion, să acopere geamurile. Rânduri, rânduri de țepi din oțel să brăzdeze străzile din cartier, urmate apoi de măsuri similare și în cartierele interioare, pe măsură ce amenințarea se concretiza din ceața gândurilor bătrânei Mia.
Nimic din toate aceastea nu se întâmplară. Copiii se jucau pe stradă, tonetele cu legume și fructe își etalau în continuare marfa.
Privi din nou spre ceea ce urma să fie silueta vrăjitorului Totemic, urmat de ucenici, ba chiar de un întreg alai. Nici nu se apropiase, nici nu dispăruse. Ceasul care ticăia ritmic în mintea ei marcă un minut de la prima viziune. Închise ochii și numără cu glas tare până la zece, după care bău un pic de apă și luă o gură din pelteaua galbenă primită de la Simona. Își menaja puterile, print-un mic act de meditație, fugitiv, poate fără însemnătate, dar important pentru ea.
Nu trebuia să intre în panică. Nu trebuia să se lase cuprinsă de starea aceea pe care alte vizionare înaintea ei o numiseră leșinul. Când puterea era redusă la un punct, o simplă amintire a ceea ce era. Nu venise încă timpul. Încă nu.
Ridică ochii și o dată cu ei brațele, într-o respirație prelungă, menită să o calmeze, să-i curețe nu doar sinusurile ci și canalele pregognitive, cele prin care circula esența puterii. Viața ei, așa cum o primise după Eveniment.
Vrăjitorul se apropia. Acum era mai sigură și mai conștientă de puterea lui. Nu doar că se apropia, era deja acolo, lângă ea. Nu acum, ci peste cinci ore, atunci când ea va fi tot împietrită, incapabilă să miște maneta de alarmă, cu lemnul atât de bine lustruit de Marius.
Numele copilului o făcu să-și închidă din nou mintea. Să-și plece ochii spre paharul cu apă de lângă răsadurile de busuioc ce nu aveau să-și afle niciodată menirea. La fel ca Marius, realiză ea. Nici el, nici restul copiilor nu se vor mai maturiza. Prinși în plasa temporară a vrăjitorului, incapabili să mai distingă realitatea de proiecțiile prădătorului, vor sfârși vânduți ca sclavi.
Auzi un chicot slab chiar lângă urechea ei stângă, urmat de o pală ușoară de vânt, caldă, mirosind a mâncare. Cum de va ajunge atât de aproape de ea? O durere surdă îi încinse fruntea, coborând spre ochi, apoi măsele, sfârșind ca o menghină ce-i strângea pieptul. Se lăsase păcălită de calmul zilei, de liniștea ce coborâse peste cetate, de când pe tronul Turnului din Iosefin urcase Noul Rege.
„Proasă, proastă! Sunt o proastă!”
Apucă cu o mână paharul și vărsă apa pe picioarele ei. Apoi stropitoarea și la sfârșit goli găleata direct pe ea, udându-și bine hainele și lăsând ca părul ud să-i acopere tot spatele. Vrăjitorul se depărtă o clipă. Viziunea dispăru undeva la marginea orizontului. Busuiocul tot a putregai mirosea. Dar respirația puturoasă dispăru și atunci se concentră din nou pe manetă, văzând-o tot netrasă, dar cu adevărat se aplecă peste balcon deschizând gura larg și strigând spre copii.
Realitatea pocni și alarma începu să urle, oamenii să se miște așa cum era planificat. De pe stradă dispăruse silueta tremurată și mai auzi doar o șoaptă înainte de râsetul disprețuitor al vrăjitorului și din nou același blestemat de miros de putregai.
„Să-ți fie rușine!”, se admonestă singură.
– Nu vreau să-ți stric reputația, îi spuse vocea. Am nevoie de un permis de trecere și atât. Pentru mine și suita mea.
Vrăjitorul Totemic era acum lângă ea. Stătea sprijinit de gardul de la stradă, iar ea îl privea direct în ochi. Era urcată pe câteva lădițe de fructe, constată cu surprindere, și avea cu 20 poate 30 de ani mai puțin. Evenimentul avusese loc, iar efectele asupra ei erau maxime. Se simțea plină de o energie ciudată, care o scutura de plăcere din când în când cu un tremur nervos ce-i răscolea măruntaiele.
Pielea-i era din nou întinsă și acoperită toată cu miliarde de puncte sensibile. Aerul vibra iar soarele-i încălzea fața plină cu pistrui. Se lăsă o clipă îmbătată de vechile simțuri, dispărute acum sub o piele zbârcită și ani de umblat cu mâinile prin pământul răsadurilor. Dar privirea nu și-o deslipi de vrăjitor. Știa că e doar un loc temporar, unul dintr-o suită prin care Totemicul încerca să o corupă.
Apoi reveni pe balcon. Și primul lucru pe care-l făcu fu să miroasă putreziciunea busuiocului. Nimic nu se schimbase. Aceași nepăsare domnea peste tot, copiii se jucau, silueta decupa o mică bucată din mintea ei. Trase de manetă și realitate sări din nou și o dată cu ea și Vrăjitorul Totem.
Se priveau din nou peste gard. La fel ca de fiecare dată. Un loc comun, cunoscut de amândoi, într-un joc pe care-l mai câștigase, dar îl și pierduse de câteva ori.
– Nu nu de permisiunea mea ai nevoie!
Vântul îi răvășea părul deși a vrăjitorului atârna la fel ca prima oară, drept, lung, acoperindu-i ceafa, negru lucitor. Pe partea lui nici soarele nu lumina suficient, păstrându-i trăsăturile ascunse vederii. Sau poate era pălăria cu boruri largi, neagră, lată cât umerii, ușor coborâtă în față. Vrăjitorul îi urmări privirea:
– E o pălărie normală.
Își luă ochii de la el, rușinată. Obrajii îi ardeau. Cât să fi avut? Doisprezece își răspunse singură. Spre treisprezece. Avea picioarele goale, fusta suflecată, legată în jurul taliei, dar el nu putea vedea asta, și bluza udă. Țopăise prin apa ce hrănea răsadurile, udându-se, murdărindu-se. Bătrâna Mia, își zâmbi ea însăși. Pe când era doar o ucenică inconștientă. Descoperindu-și talentele. Puterile.
„El le-a văzut înainte ca ele să existe. A știut unde să le caute, unde să le găsească.”
– Poate, îi răspunse Vrăjitorul Totemic. Dar nu de tine am trebuință acum. Nu încă. Vreau un permis de trecere.
Îi zâmbi, constată ea, așa cum îi zâmbești unui copil și prin păr simți cum vântul îi ciufulește părul cu forța a cinci degete lungi și noduroase.
„Nu sunt aici ca să mă joc!”
Se lipi mai tare de gard. Poate dacă nu ar fi fost udă și poate dacă nu ar fi fost atât de cald, iar ea atât de rușinoasă, sub privirile albastre ale Vrăjitorului, ar fi fugit, ascunzându-și fața, pieptul, picioarele, de tot ce se putea vedea de după gard. Oameni, tineri, femei așteptând ca ea să le deschidă poarta. Un întreg alai, pierzându-se în zare, ca un șarpe uriaș al cărui cap era Vrăjitorul.
Deschise gura de mai multe ori înainte de a se decide:
– Locul tău nu e aici!
Nu avea suficientă putere să-l îndepărteze și vrăjitorul știa asta. O urmărea pe sub borurile largi ale pălăriei, cu ochii limpezi, cu maxilarul slab, avântat înainte, ca al unui animal de pradă. Amușinând, cercetând, privind. Spre ea, spre ce era în spatel ei.
Uneori se întorcea de unde venise. Lungul șir de oameni dispărea ca prin ceață. Atunci ea se putea da jos de pe lădițe. Își putea aranja fusta la loc, uscată acum de dohoarea ce venea de peste gard, dinspre Vrăjitor. O așteptau răsadurile mirosind a proaspăt. Ceilalți o priveau din spatele ferestrelor, așteptând un semn, o vorbă. Dar ea prefera să zâmbească către cer și să-și vadă de treabă.
Peste ani, tata lui Marius îi va construi o manetă. Trage de ea, îi va spune, și cu toții vom fi mai liniștiți. Iar când se termină, împinge-o la loc.
Pe atunci nu erau închiși între zidurile aspre de beton și cărămidă ale Orașului. Turnul din Iosefin era doar un alt loc părăsit și nu Locul Regelui. Acum lucrurile se schimbaseră. Vrăjitorul Totemic își plimba alaiul peste vechile locuri, acolo unde ar fi trebuit să fie pajiști verzi, era doar cenușă și rugină. Vrăjitorul se hrănea cu ele.
Așa credea ea. Așa vedea ea în viziunile ce-i scuturau corpul și îi agitau mintea.
„Lasă-l să-și vadă de drum.”
Îi zâmbi acelei Bătrâne Mia din vechime și reveni pe balconul din marginea cartierului. Iarăși nu putea împinge maneta. Copiii se jucau, adulții își vedeau de treabă. Dacă ar ridica privirile ar înțelege. Avea nevoie de ajutorul lor. Vrăjitorul se făcuse mai puternic. Alaiul lui crescuse de la an la an, lung șir de suflete damnate.
Atunci se decise. Se ridică pe vârfuri și prinse cu degetele borul pălăriei. Era moale la pipăit, ca o frunză de Aloe Vera. Viața părea să pulseze în ea de parcă nu era un simplu obiect ci parte din Vrăjitor. Strânse din dinți și trase de ea în sus. Ce spera să obțină? Zâmbi acolo, zâmbi aici. Viziunea se încețoșă o clipă și auzi strigătele celor din spate, speriate, alarmate de ceea ce vedeau. Sau poate simțeau o schimbare ce va altera viitorul, la urma urmei și ei trecuseră prin Eveniment. Nu se putea ca doar ea să aibă puteri. Sau doar bărbatul acesta sculptat din praf și beton uscat.
Pălăria alunecă ușor și de sub ea se ivi chipul livid al Vrăjitorului, așa cum îl știa deja, dinainte de a-l vedea. Cu ochii subțiați, cât o lamă de cuțit, cu sprâncene stufoase, cu nas coroiat, cu barba nerasă.
„Ce vrea cu adevărat? Ce vreau eu?”
Își lăsă vârfurile degetelor să-i atingă asprimea feței. O cicatrice, ca o ață roșie, îi brăzda partea stângă a feței. Îi urmări forma, abia respirând. Lungul alai din spatele lui o privea cu o mie de ochi. Se strângeau unii în alții, speriați, sau poate doar îngrijorați.
Vrăjitorul îi zâmbi și ea știu că e o capcană. Dar îi zâmbi și ea. Mâna vrăjitorului se ridică cu repeziuciune prinzând forma neclară a mâinii ei cu un clămpăit în surdină. Un monstru ce-și strânge fălcile în gol. Respirând, nervos, cu o picătură de sudoare prelingându-i-se de la rădăcina părului pe linia neregulată a cicatricei.
– Lasă-mă să trec.
Îl vedea la marginea Cartierului. O siluetă ascunsă de dealuri și păduri, vizibilă doar în viziunea ei. Așteptând. Pândind o breșă în zidul ce proteja viața.
– Am treabă cu Regele cel Nou, îi mai spuse el. Cu el vreau să discut. Să-i povestesc ce se află dincolo de lumea asta, să-i spun ce pericole vin spre voi. El ar înțelege, îi spuse Vrăjitorul Totemic privind-o cu șiretenie. El ar ști ce să facă.
Avea dreptate. Ca de fiecare dată. Lungul șir de suflete din spatele lui se undui nerăbdător.
– E doar un copil, deschise ea pentru prima dată gura.
Vrăjitorul se apropie și mai mult de gard. Pălăria se sprijinea pe hotarul nevăzut dintre ei, tremurând șifonată.
– Așa cum ești și tu.
– Așa cum am fost și eu.
Vrăjitorul îi arătă copiii ce se jucau în stradă. Apoi ghivecele cu răsaduri, spânzurate de balconul mic, ce-i înlocuise grădinile.
„Ce trist.”
– Ai un nume? se decise ea să continue.
Vrăjitorul se opri. Respirația caldă, ce-i mângâia urechile se opri și Bătrâna Mia crezu o clipă că runda s-a încheiat. Dar putreziciunea îi pătrunse din nou în nări. Nu plecase, nu avea să plece nicicând, până nu-și va împlini chemarea, cum îi spusese într-o zi.
– Ai un nume?
Praful, murdăria de care era acoperit deveni și mai vizibilă. Acum îi părea doar un bătrânel istovit. Sprijinit de gard, cerșind un pahar cu apă. O bucată de pâine, o cană de supă. Știa că e doar o altă față a Totemicului, un alt el, construit din același material dur, de beton, de oțel, de cenușiu.
– Mia!
Era glasul Ioanei, dar nu știa dacă a tinerei bone sau a bătrânei ce zăcea toată ziua pe fotoliul de la intrarea în bloc, cu ochii acoperiți de cataractă, cu fața ca o prună uscată – Ioana își păstrase vocea de tânără. Singura parte din ea ce se încăpățânase să nu îmbătrânească. Mia o invidia și poate de aceea vocea ei îi produse o stare de nemulțumire.
„Nu e momentul!”
Își aranjă cu o singură mișcare părul după ureche. Era aproape uscat. Oare de când stătea așa? se întrebă, apoi ridică din umeri. Nu mai contează. Împinse gardul și vocea se depărtă, apoi dispăru acoperită de corul celor din spatele Vrăjitorului, grăbiți să-i facă loc, să se ferească de norul de pietre și nisip ridicat de ea.
– Noul Rege este un individ scund, grăsuț, cu pielea acoperită de tatuaje în mai multe culori, spuse ea. Poartă în picioare pantofi înalți cu toc acoperit de metal ce scoate sunete ciudate pe scările din piatră, pe podelele din lemn, ba chiar și pe asfaltul încins de soare. Și urme, multe urme.
Vrăjitorul Totemic revenise la figura lui imobilă. Pălăria alunecase înapoi, umbrindu-i ochii și trăsăturile feței. Bătrâna Mia dădu din degete spre el, dar nu-l mai atinse. Se plictisea. Ioana cu vocea ei o scosese din transă. Viziunea avea să dispară. Avea oare o soluție, sau doar alte întrebări? Cu siguranță câștigase câțiva kilometri. Uite, aici va face o grădină. Va cultiva o lizieră de pădure, poate o nouă piscină în care să se bălăcească.
Îi plăcea apa. Ar fi putut înota toată ziua, iar noaptea ar folosi-o ca pe o pătură groasă. Îi zâmbi imaginii și îi transmise Totemicului o parte din gândurile ei:
– Poartă ochelari cu ramă groasă. Ca să poată citi trebuie să-și lipească fața de hârtie. Recunoaște oamenii doar după voce.
Își lăsă bărbia în piept și reveni pe balconul din Cartier. Apa se evaporase. Silueta din depărtare dispăruse. Se aplecă peste răsaduri bucurându-se de mirosul suav al busuiocului, de firele plăpânde de ceapă, de bogăția pătrunjelului. Plantele vor crește. Respiră cu atenție și verifică maneta de alarmă. Funcționa. Nimic nu o mai ținea înțepenită, obligând-o la salturi în timp, la țopăieli pe marginea realității.
„Dacă mergi suficient de repede, detaliile se vor estompa.”
Acum putea să-și reamintească de acea mică victorie. Cartierul câștigase un parc și o seră. Oftă. Pentru piscina ei nu mai avuseseră materiale și nici timp și nici apă. Trebuiau udate vegetalele, spălate hainele. Treburi.
„Timpul este singura măsură a lucrurilor.”
Ridică din umeri. O victorie dispărută în trecut. Peste acele locuri se întinsese nisipul roșcat. De sub rădăcinile pomilor uscați, făcându-și loc prin pământul bogat, de parcă erau râme lacome, ieșite după o ploaie abundentă, pietre ascuțite făcuse locul de nelocuit.
Se aplecă să-i vadă pe copii. Ioana ridică și ea ochii și se priviră o clipă, apoi fiecare se retrase prefăcându-se ocupate. Copiii erau bine. Vrăjitorul nu ajunsese la ei. Victoria ei din trecut era încă un zid puternic.
Băgă degetele în pământul din ghivece, murdărindu-se. Vorbele Vrăjitorului nu-i dădeau pace. Noul Rege era înalt, fusese baschetbalist înainte de Eveniment, apoi se remarcase în luptele de pe Calea Lipovei, când ridicase de unul singur o baricadă și apoi salvase o clasă de copii. Poate erau și exagerări, deși mulți jurau că-l văzuseră, că-l ajutaseră.
Era și el un atins. Un om ce poseda puteri. Nu erau ca ale ei. Nici ca ale vrăjitorilor, sau ca ale ghicitorilor, ale cititorilor de minți, ale celor ce puteau mișca lucruri, ale celor ce puteau lua vieți, sau ale celor ce levitau. Era doar un alt fel de om. Capabil să prevadă ce va urma peste câteva ore.
Bătrânei Mia i-ar fi plăcut să știe mai multe despre Noul Rege, dar îi era și frică. Îi era frică de toți cei ce aveau puteri. Îi era frică și de ea. De aceea stătea singură, departe de oricare alt om, păzită de Ioana, cea cu vocea.
„Ce naivă sunt. Ce credulă sunt. Ce proastă sunt.”
Ea putea schimba trecutul. Subtil, de cele mai multe ori acționând impulsiv, pe moment, niciodată cu un plan coerent. Curenții timpului îi fluturau părul, îi uscau lacrimile, și-i calmau durerile. Uneori trecutul schimbat influența prezentul în bine, alteori nu și atunci chiar avea nevoie de un loc în care să fie doar ea. Să poată urla, să poată găsi o salvare pentru Cartier, înainte ca Vrăjitorul Totemic să-și aducă alaiul de suflete.
Acum câștigase doar timp. Hotarul era nemișcat. Timpul curgea în ritmul lui normal.
Își prinse părul albit de timp într-o coadă. Schimbă hainele prăfuite, de lucru, cu o rochie verde, peste care puse o vestă gri. Înghesui într-o traistă câteva nimicuri, pe cap pălăria veche, care-i dădea un aer de regină, alese o bâtă de sprijin și ieși afară.
Ioana tresări:
– Mia!
O durea vocea femeii. Îi învârtoșa toate măruntaiele, dându-i dureri de cap urmate de greață și slăbiciune generalizată.
– Trebuie să-l văd pe Noul Rege.
– Dragă fetiță, spuse Ioana pe aceeași voce, întoarce-te acasă.
Două dâre calde uneau nările înroșite de buzele uscate.
– Trebuie să vorbesc cu Noul Rege, altfel Cartierul va fi distrus.
„Poate că ar fi bine să leșin.”
Sebastian se apropie de Ioana și îi puse o mână pe umăr.
– Și noi? o întrebară el.
Presiunea vocii slăbi și rezistă tentației de a urla la ei.
– Am câștigat timp.
– Cât?
– Suficient.
Se apropiau și ceilalți. Printre ei îl văzu pe Marius și îi fu ciudă că Ioana o urâțise. Își ridică eșarfa acoperindu-și chipul. Doar ochii îl urmăreau.
– Suficient cât să vorbesc cu Noul Rege.
Ridică bâta și arătă spre Turnul din Iosefin.
– Până deseară mă întorc.
Le citi în ochi spaima, dar și încrederea, și, cel mai neplăcut, indecizia. Urlă:
– Nu sunt prizoniera voastră!
Îi văzu cum dau din cap și rostesc în același timp:
– Până deseară.
Uniți de aceeași minte, a Cartierului. Din nou, ca o litanie:
– Până deseară.
Vocile o liniștiră. Durerea dispăru, iar vocea Ioanei se contopi cu a celorlalți când rostiră a treia oară:
– Până deseară.
Își îndesă pălăria mai bine și se desprinse de ei. În spatele ei, la nici zece metri, Marius o urma, ascuns privirii celorlalți, la umbra pomilor din fața blocurilor, pe după mașinile abandonate pe șosele. Nici măcar Bătrâna Mia nu-l văzuse. Poate îmbătrânise, sau poate doar cocheta cu imaginea adolescentului devenit apărătorul ei.
*
Totemic se opri din mers, după care se aplecă în față, ca și cum ar fi fost lovit în stomac, sau o durere neștiută îi tăiase respirația. Miruna îl prinse de subțiori.
– Profesore?
Îi plăcea să-i simtă respirația caldă, mirosind dulce, a tinerețe. Dar și mâna fermă care-i trimitea nu doar stabilitate ci și încredere. Fata avea putere, una de care el și ceilalți aveau nevoie acum mai mult ca niciodată.
„Sunt tot mai slăbit, mai neputincios.”
Trebuia însă să o liniștească.
– Sunt bine.
Se ridică și trase cu nesaț aer în piept. Îi făcu semn să se depărteze. Cu coada ochiului o urmări cum se îndreaptă spre micul grup de oameni, ce-i privesc neliniștiți. Din când în când se întoarce spre el. Privirea ei e ca un sfredel, arde, o simte chiar dacă stă cu spatele la ei. Sunt bine, sunt bine îi arată el prin poziția corpului. Nu-ți mai fă probleme, nu lua pe umerii tăi povara mea.
Oftează ușurat când ea este departe, în mijlocul călătorilor, fără putința de a-l mai vedea. Se așează în genunchi, apoi căzu cu un bufnet surd în fund, ridicând un norișor de praf. Tușește și icnește până-și așează picioarele și-și găsește poziția preferată de meditație. Stă în poziția lotus când o pală de vânt pare că-l ridică la câțiva centimetri de solul neprietenors.
O vede pe Vrăjitoarea Mia cum trebăluiește prin casa de la marginea satului. Este în picioarele goale, cu gleznele împodobite de lanțuri de flori și frunze mici-mici. Merge pe vârfuri, parcă dansând. Nu aude nimic, deși se concentrează, asorbind cu nesaț toate detaliile.
Îl simte și ridică bărbia. Nările i se dilată, ochii i se subțiează. El îi admiră fusta verde, cu pliuri multe și bluza de in alb legată cochet sub sâni. O vede cum roșește și apoi se trezește pe hotar, privind-o pe deasupra unor uluci din lemn de brad, ascuțite la capete, înnegrite de timp și de uleiul de in cu care le unge Vrăjitoarea din când în când.
Ea se ridică pe vârfuri și-l privește. Un zâmbet poznaș îi luminează fața. Nu are mai mult de 12 ani, poate nici atât, și lui Totemic starea asta imatură îi displace. Fata îi vede supărarea și se maimuțărește țuguindu-și buzele a supărare. Dar nu zice nimic, îl lasă pe el să vorbească și el nu știe cum să reînceapă.
– E foarte cald.
În spatele ei se văd grădinile de zarzavaturi, stropite din belșug, și rezervoarele cu apă, și piscina în care copii se bălăcesc încântați. Nu le aude țipetele, dar nu trebuie să le audă pentru a le înțelege bucuria. Chipurile lor strălucesc mai puternic decât soarele deșertului.
Ea stă lipită de gard, ascunsă de privirea lui, dar el știe că ea e goală, așa cum a surprins-o de prima dată. Uneori i se pare că o rochie verde, prinsă în jurul taliei o acoperă pudic. E doar imaginația. Însă nu-l deranjează. Ochii ei îi spun toată povestea și cu cât se ascunde mai mult cu atât el o vede în timp mai bine. Copilă, tânără, matură, bătrână. Și din nou, într-un carusel tot mai rapid și mai rapid până din ea nu mai rămâne decât copila asta de 12 ani, poate nici atât.
Nu știe să aproximeze vârsta copiilor. Chiar și Miruna i se pare uneori mică-mică, pentru ca alteori să-i vorbească ca unei femei. E doar o adolescentă, își repetă mereu, nu o împovăra cu nimicurile tale.
„Sunt atât de prost.”
Își aranjează pălăria, deranjată o clipă de o pală de vânt. Oare cum mă vede ea, se întreabă el. Probabil ca pe un bătrân ursuz, un prădător venit la hotar, încercând să intre în sat, să aducă răul, să facă prăpăd.
Dar Vrăjitoarea tace și el trebuie să-și strângă tot curajul pentru a-i cere din nou:
– Lăsați-ne să trecem.
Soarele-i încinge haina neagră, lungă, cu care mătură praful deșertului. Călătorii stau obosiți sub o prelată din foaie de cort. Discută, în timp ce copiii se joacă, adăpositiți de rogojini de iarbă uscată, strânse cu greu și cărate și mai greu. Măcar pentru ei totul e o aventură. S-au născut după Eveniment, trăiesc schimbările natural. Peste câțiva ani se vor revolta, gândește el cu amărăciune, și îi vor judeca aspru pe cei de dinainte. Dar până atunci trebuiau protejați. Până la contestare supraviețuirea era mai importantă.
Se întoarse și privi cum hotarul se întinde spre stânga și spre dreapta urmărind relieful, fără sfârșit. O linie cât toată circumferința Pământului. O îmbrățișare mortală ce-i separase pe oameni.
„Nu te lăsa răscolit de amintiri!”
Vrăjitoare-l simțise și acum. Puterile ei erau depline, la fel de perfecte ca prima dată. Poate așa era și el, deși mintea-i mai juca uneori feste, făcându-l să creadă că ar putea-o convinge, că ar putea obține accesul spre Turnul din Iosefin, acolo unde poposise Regele cel Nou. Acolo unde-și avea curtea Puterea Schimbării.
– Profesore?
Miruna era iar lângă el, aplecată ușor cât să-l poată privi în ochi, pe sub borurile largi ale pălăriei.
– Am treabă.
– Au trecut două zile!
Poate, se gândi Totemic…
– Aici, ridică el un deget noduros spre tâmplă, timpul curge altfel.
Ea se lăsă moale în fața lui, imitându-i poziția de lotus, dar fără efort, fără oftaturi. Ca într-un vis. Acum era în picioare, acum era în fața lui, cu genunchii dezgoliți, cu pulpele arse de soare, cu părul decolorat, cu toți acei pistrui ce-i transformau fața serioasă într-o ștrengăriță pusă pe șotii. Chiar așa și era, încuviință Profesorul în sinea sa. O adolescentă ce și-a pus speranța într-un bătrân neputincios.
Ea se aplecă o clipă atingându-i mâinile.
„Mi-e teamă că nu-l voi întâlni niciodată pe Noul Rege.”
Dar nu scoase nicio vorbă. Lăsă ca sunetele deșertului, ce-l însoțea pretutindeni, să aștearnă o pătură de liniște peste ei. Departe, la marginea orizontului, Vrăjitoarea Mia se vedea ca o siluetă tremurândă.
Se clătină. În aer plutea miros de busuioc, poate și de alte plante pe care el nu le mai putea recunoaște. Întinse mâna și chicoti mirat când o văzu cum degetele se transformă în mici fuioare de aer cald, prin care pluteau boabe de nisip ca niște nestemate căzute din diadema unei prințese.
Vrăjitoarea se feri, dezechilibrându-se. Zâmbetul poznaș i se schimbă cu repeziciune în spaimă, apoi în neîncredere și la final în furie. Îi urlă cuvinte de neînțeles, dar Profesorul o privea de după ani, cum lucra aplecată peste răsaduri, într-o rochie verde, vaporoasă, îngrijind fire de busuioc, și de ienupăr, și de elibahar, și de măghirean, și de pătrunjel. De acolo, din balconul ei se întoarse și-i zâmbi suspicioasă.
– Ce vrei cu adevărat?
Dacă ar fi putut i-ar fi zâmbit, ar fi încercat să-i alunge teama de el, de călătorii din spatele lui. Dacă ar fi putut ar fi trecut chiar el dincolo de gard, distrugând hotarul, alergând prin verdeață, înnotând alături de păstrăvi, gătind oale de gulaș, și supe, și salate pline cu busuioc.
– Dă-mi un permis de liberă trecere.
Vrăjitoarea Mia ridică din umeri.
– Nu eu dau permise. Asta, dacă se acordă așa ceva.
– Lasă-ne să ajungem la Regele cel Nou, să-l cunoaștem.
O văzu cum își schimbă greutatea de pe un picior pe altul, sub ea lăzile din lemn subțire scârțâiră. Își mușcă buza, apoi scoase limba umezind-o.
– E cald, spuse ea.
– E foarte cald, aprobă el.
Apoi împinse în gard, așa cum împingi pământul când faci flotări și el fu prins în nălucirea zâmbetului ei, cum sărea pe cărarea ce ducea spre piscină, cu fusta încă înodată deasupra taliei, cu tricoul șifonat, cu picioarele goale.
Câștigase și el trebuise să găsească o altă cale de a ajunge la gardul ei, un alt loc din timp de unde o putea privi cum se scutură de apă, binecuvântând totul în jurul ei. O rundă mică, dintr-o infinitate. Uneori câștiga el, alteori ea, de cele mai multe ori se despărțeau bântuiți de aceleași întrebări nespuse.
Auzi din nou aerul fierbinte cum răscolește nisipul în căutare de apă, de orice era viu, de orice putea fi distrus, adus în starea de praf lipsit de suflare.
„Ei ne zic nouă suflete.”
Miruna încă stătea în fața lui. Picioarele dezgolite vibrau de tinerețe și nerăbdare. Palmele, cu fețele în sus, străluceau. Din aer dispăruse mirosul de busuioc, de pământ răscolit. Auzea țipetele scoase de copii, glasurile adulților, și de undeva, de departe, răgetele obosite ale asinilor. Coloana călătorilor șerpuia printre dune până dincolo de puterea minții lui. Un fir uman, subțire și fragil, ca o rază de lumină într-o peșteră adâncă.
Doar hotarul se întindea la infinit, un uroborus viclean, pe care-l împingea uneori câștigând un scurt răgaz, sau care-l împingea înapoi, stârnind jale și nemulțumiri. Profesore! îi strigau ei atunci. Profesore! dar nu admirativ, cu vocea plăcută a ucenicului însetat de cunoaștere. Aveau în vorbe uscăciunea tăioasă a pietrei din deșert.
Ridică din umeri, apăsat de neputință.
– Regele cel Nou, îi spuse el Vrăjitoarei, e un individ prosper, gras cât o butie de apă, ce umblă înfășurat în cele mai scumpe mătăsuri, înconjurat de o curte pestriță și zgomotoasă.
Sau poate nu, ar fi vrut el să-și arate limitele.
– E singur, sus, atârnând de Turnul din Iosefin, ca un paianjen de firul lui. Se uită spre noi, iar când nu ne privește, țese lumi dispărute, crează trecut și viitor.
– Pe noi? îl întrebase la unison Vrăjitoarea și Miruna.
Oftă și lăsă ca borurile largi ale pălăriei să-i ascundă ochii încercănați. Timpul i se înfățișa ca o pâclă străvezie din care ieșeau chipuri cunoscute și necunoscute, se auzeau voci, lumini colorate urmate de explozii. Trebuia atunci să se țină de ulucile hotarului pentru a nu cădea și a dispărea în uniformitatea fără sfârșit a deșertului. Vrăjitoarea îl privea cu ochii mijiți, adulmecând precum un animal de pradă.
„Nici ea nu știe.”
Miruna era de părere că el se înșeală. Că Vrăjitoarea doar îl tachinează, creindu-i o falsă perspectivă. O capcană bine ticluită, prin care să-l împiedice să ajungă la Regele cel Nou, singurul capabil să-i salveze, să-i scoată din lumea deșertică în care-i aruncase Evenimentul. La el trebuiau să ajungă, să-i spună numele, să-l vadă, să-l roage. Poate chiar să-l amenințe.
Închise din nou ochii și o văzu cum își îngrijește răsadurile. Le răspândise peste tot, iar el le găsea rădăcinile chiar și sub cel mai fierbinte nisip. Călătorii le scoteau și le fierbeau îndelung în oalele lor din fier și nisip topit. Avea putere Vrăjitoarea Mia. Una ce-i permitea să-l vadă cu mult înainte ca el să se fi gândit să-i apară. Și o alta ce-l făcea să roșească pe sub pielea tăbăcită de vânt și arșiță, de barbă nerasă, de vârstă.
– Cum te cheamă? îl întrebase ea o dată.
Profesorul Totemic, ar fi vrut el să-i răspundă. Auzea cum curge apa de pe ea, picurând pe cimentul balconului, pe lemnul subțire al lăzilor de legume. Dar poți să-mi spui Totemi, sau Tom, dacă-ți e mai simplu. Din trei litere, precum Mia. De la ce vine Mia, i-ar fi plăcut lui să o întrebe? Și de ce-ți spune Vrăjitoare?
Miruna îl ținea de braț în timp ce el rezista schimbărilor trecutului. De ce, de ce? Se amuza în timp ce-și dorea să o întrebe cu glas tare. Dar ea schimba subtil amintirile, alterându-le, schimbându-le locul, obligându-l să se țină de hotarul fragil, să fugă apoi și să se ascundă printre dune, adânc, până ce simțea din nou betonul, fierul, urmele fostei civilizații.
– Lasă-mă să trec, îi răspunde el, când ea își punea părul uscat pe după ureche. Lasă-mă să ajung la Regele cel Nou!
Iar ea se încruntă, undeva la etajul patru al unui bloc din Cetatea Timișoarei, iar fața nedumerită i se întoarse spre Turnul din Iosefin. De acolo se auzeau șoapte, ca niște pietre uscate ce se frecau unele de altele măcinând realitatea ei, a Totemicului, a celor vii și nevii. O văzu cum se ridică și trage aer cu nesaț. Se simțea miros de busuioc proaspăt și Vrăjitorul își folosi puterile pentru a vedea copiii cum cresc, cum devin adulți, apoi cum îmbătrânesc și mor.
Poate că ea putea manevra trecutul, poate că ea îl putea vedea de dincolo de dunele de nisip, dar el putea manevra viitorul și imaginea se potrivi cu dorințele ei făcând-o să zâmbească și să-i întindă o palmă mică, adăpostind câteva picături de apă pe care el le luă și le duse Călătorilor.
– Trebuie să merg să-l întâlnesc pe Regele cel Nou.
Șirul lung se scutură. Voci răzlețe se auziră. Își aplecă capul înspre ei, încercând să le surprindă vorbele. Le auzea doar nemulțumirile. Și frica, mai ales ea. Le încleștase fălcile făcându-i să privească în gol, incapabili să-l privească.
– Am câștigat timp, le explică el arătând cu bâta spre hotar.
O dungă verde apăruse, încă umbrită de gard. Dar oamenii nu se urniră din loc. Poate doar o idee privirile li se înălțară cu o urmă de încredere.
– Cât?
– Suficient.
Lungul șir de oameni undui o clipă în soarele arzător, ca un abur desupra betoanelor încinse.
– Ce poți găsi acolo, Profesore? Ai fost refuzat de atâtea ori.
Ridică din umeri, aranjându-și mai bine haina lungă, saturată de praf, acoperită de nisip.
– Mă întorc până la căderea întunericului.
Le era teamă și lui îi era la fel. Teamă de necunoscut, teamă de ce îl aștepta acolo, în Cetate, printre blocurile cenușii, străbătând cu pași mari locurile în care viața se ascunsese printre crăpături, avidă de umezeală, de răcoarea pivnițelor.
– Și noi? îl întrebară ei.
– Nu sunteți prizonierii mei, le replică el.
Miruna îl prinse din nou de braț, strângându-l cu delicatețe iar el îi mulțumi în gând.
„Ce prost sunt, ce prost.”
– Mă voi întoarce până deseară, le repetă el promisiunea, ca o litanie ce trebuia să fie răspândită din om în om până la cel din urmă suflet din lungul șir ce-și aștepta izbăvirea. Mă voi întoarce până apune soarele, le spuse el a treia oară și ei încuviințară în tăcere, deschizându-i calea și dezlegându-l de îndatoriri.
Se întoarse și porni cu pași întinși către silueta tremurată a Turnului din Iosefin. Undeva, la nici zece pași în urma lui, Miruna îi călca atentă pe urme, cât să nu deranjeze firele de nisip și cutele timpului. În față ea nu vedea decât spatele lat al Profesorului Totemic, umbrit de pălăria lui cu boruri late cât umerii, dar știa că dincolo de el este Vrăjitoarea Mia, arătându-i calea spre Regele cel Nou, cel ce-și făcuse culcuș în Turnul din Iosefin, cel ce declanșase Evenimentul. Cel ce distrusese Pământul.
*
Profesorul se apropie de Mia cu fereală, încă nevenindu-i să creadă că e reală. Ea stătea sprijinită de o mașină privindu-l de după ea. Zâmbea, și el recunoscu ceva din ștrengăreala viziunilor. Se sprijini și el de mașină și stătură așa câteva clipe privindu-se peste tabla rugintă.
– Până la urmă ai găsit cum să ajungi!
– Aveam nevoie doar de aprobarea ta.
Marius se mișcă neliniștit iar Mia îi făcu semn să se apropie. Miruna procedă la fel. De parcă erau patru pistolari, se depărtară de mașină oprindu-se în mijlocul drumului, nu mai departe de câțiva metri unii de alții.
– Așadar, spuse, el e Marius, ea e Miruna, arătă Profesorul spre fată.
– Miruna, se prezentă fata cu voce pierită. Își drese stânjenită glasul și continuă: pot transfera energie…
– Vitalitate, întări Mia. Te admir de mult timp, dinainte de a te naște.
Miruna știa de puterile bătrânei așa că nu comentă.
– Uneori, pot… vedea când va muri cineva. Și dacă sunt în preajma lui…
– Îl poți ajuta.
Bătrâna Mia avea vocea caldă, deși Miruna și-o închipuia altfel. Aspră, asemănătoare vocilor femeilor din alaiul Profesorului. Femei ce merseseră mii de kilometri prin deșert, inhalând praf, având în permanență pe față o mască de nisip. Vrăjitoarea însă avea glasul ca un clopoțel, așa cum doar fetele nemăritate îl aveau. Nici chiar ea nu se putea lăuda cu o voce subțire.
Îi plăcea.
– Dacă mai sunt șanse. Da. Dacă nu…
– Îi ajuți să se retragă în pace. Să treacă în Lumea de Dincolo împăcați.
Poate că da. Avea dreptate. Bătrânii, mai ales ei, așa percepeau puterea ei, ca o binefacere. Nu și cei tineri, care o ocoleau, ba chiar o îndepărtau atunci când boala îi măcina. Iar ea îi înțelegea prea bine. De undeva trebuia să se încarce. Să-și ia energia. Vitalitatea, cum frumos a spus Vrăjitoarea.
Atunci a văzut prima dată cum lumea se schimbă. Realitatea pâlpâia, ca atunci când lumina soarelui e ascunsă de fâșiile rupte ale rogojinelor. O clipă pământul ia fugit de sub picioare, apoi a redevenit ferm. Marius era mai în drepata, Profesorul avea borul pălăriei ridicat. Vrăjitoarea avea perle de apă în păr, iar ea, chiar ea se simțea ușor obosită. Avea brațele amorțite iar tălpile o ardeau.
– Ați schimbat trecutul, spuse ea șovăitor. Din nou avea gura uscată și gâtul nu o ajuta.
Se închise în ea și se lăsă o clipă inundată de căldura soarelui. Realitatea reveni, durerea din picioare îi dispăru și o văzu pe Vrăjitoarea Mia cum își dă părul pe după ureche cu o mină mirată.
Profesorul dădu din cap înțelegător.
– Aveam nevoie de ea.
– Avem nevoie de ea, confirmă și Bătrâna Mia.
Privirile tuturor se întreptară acum spre Marius, așteptând să spună și el ceva, dar băiatul, încă admirând silueta subțirică a Mirunei, nu spuse nimic. Doar ridică din umeri și se uită întrebător spre Bătrâna Mia.
– El, le spuse Mia, el e ghidul nostru.
Soarele abia se înălțase un pic. Încă stătea ascuns după dealurile din cenușă și nisip ce înconjurau Cetatea. Firavele sale raze erau filtrate de blocuri iar când ajungea la ei păreau epuizate, ca după o călătorie îndelungată. Profesorul și Miruna încercau să țină pasul cu Mia, Vrăjitoarea care nu-și arăta vârsta și care-i privea din când în când cu coada ochiului, cu neprefăcută curiozitate și șiretenie. Miruna pufnea uneori nemulțumită și, până la urmă, Profesorul se simți obligat să deschidă discuția.
Se apropie de Vrăjitoare, și când umbra largă a pălăriei cuprinse sub ea și marginile înguste ale pălăriei verzi, Mia micșoră pasul.
– În primul rând nu sunt Vrăjitoare.
Profesorul înghiți în sec.
– Deși… poate că sunt.
Chicoti așa cum o făcuse de nenumărate ori de dincolo de gardul acoperit de mușchi și ulei de in. Profesorul îi simți parfumul binecunoscut și o parte din el se relaxă, din familiaritate, iar alta se încordă, din același motiv. Mia se putea repede supăra și atunci lovea cu ciudă în scândurile vechi, împingând lumea lui și mai departe de verdele pășunilor și apa rece a pârâurilor.
– Nici eu nu sunt Vrăjitor, găsi el de cuviință să pășească pe aceleași urme.
– Știu! îi răspunse ea repede, dar, să fim onești, tu chiar semeni cu un vrăjitor.
Chicoti din nou și cumva starea ei se transmise și celorlalți, mai ales celor doi tineri peste a căror paloare se suprapuse o roșeață.
– Ești slab, ai nas coroiat, un pic tuciuriu la față, părul lung și negru, dar, mai ales, haina și pălăria. Nu-ți e greu cu ele? Uite, eu abia de suport rochia asta verde. Mă strânge, mă încursetează. Dacă aș putea, aș umbla liberă, goală și liberă! Așa cum trebuie să fie orice ființă de pe Pământ.
Rememoră singura dată când o văzuse dezbrăcată, sau pe aproape. Când, nervoasă, s-a dezlipit brusc de gardul hotarului și a plecat spre oamenii ei. Goală și liberă! Așa cum își dorea. O înțelegea, deși nu putea spune că și aprecia aceste noțiuni. Libertatea în deșert e ucigătoare, iar goliciunea… ei bine, goliciunea chiar e ucigătoare. Dar nu și în lumea ei, unde copii se aruncă goi în apă, unde oamenii stau fără haine la soare, unde femeile își arată picioarele viguroase fără frică. Libere? Poate.
Uneori avea impresia că în deșert copii se nasc gata îmbrăcați, înveliți într-un cocon de nisip și sticlă topită. Împrejmuiți de fier. Încălțați cu șlapi de beton dur, cât să reziste lumii aride și radioactive, Mutanților de tot felul, ticăloșilor fără număr.
Îi văzu privirea curioasă. Nu doar a ei. Miruna părea și ea curioasă, cât despre Marius… Profesorul nu reușea deloc să-l descrie. O creație a Vrăjitoarei, își zise el.
Mia îl împuse cu două degete, așa cum făcea uneori cu borul pălăriei, doar că acum ea abia-i ajungea la umeri iar degetele ei trecură prin pânza groasă a hainei lovindu-i coastele. Îl ardea locul.
– Sunt profesor, îi spuse el. Am fost profesor, mai adăugă. În zilele astea… nu știu ce mai sunt.
– Vrăjitor! îi replică Mia și izbucni în râs. Nu trebuie să te superi, completă ea când îi văzu fața serioasă. Eu eram la Eveniment nici mai mult nici mai puțin decât o fetiță de la țară. Habar nu aveam de orașe, cetăți, turnuri sau, știu și eu, bărbați.
Râse amuzată în cor cu cei doi tineri.
– Iar acum unii îmi spun Bătrâna Mia, ce drăguț, nu? Alții Vrăjitoarea Mia, mai ales cei pe care puterile i-au ocolit, lăsându-i sterpi. Înțelegi?
Înțelegea.
– Așa că domnule profesore, dă-mi voie să-ți spun că acum toți suntem vrăjitori!
Chicoti și mări pasul.
Parcă dansa, nu mergea, i se păru o clipă Profesorului. Le insufla tinerilor energie, iar lui… nu știa cum să definească starea care-l cuprindea de fiecare dată când era în preajma ei. Dragoste ar fi prea mult spus. Îi despărțeau zece ani, poate douăzeci. Cine mai putea spune acum cât înseamnă un an, după ce criterii se mai calculează, când timpul a devenit singura măsură a lucrurilor. Timpul, cu cele două sensuri ale sale.
Și acești tineri, care, iată, s-au depărtat de ei, mergând în pas săltat, sporovăind, râzând, născuți după Eveniment. Născuți vrăjitori. Oare Vră… Mia are dreptate? Oare oamenii s-au transformat, nu mai sunt Homo Sapiens Sapiens și Homo Sapins Magicus? Sau, se gândi Profesorul, Homo Sapiens Veneficus, otrăvitorii lumii.
Și, dacă ei sunt vrăjitori, Regele cel Nou ce este? Vrăjitorul din Oz? Amintirea vechii povești îl înveseli.
– Uite ce e… Mia.
– Sună mai bine decât Vrăjitoarea sau Bătrâna Mia, îi răspunse ea îndată, ca și cum atâta aștepta.
– Mda, da, da…
– Iar ție domnule profesor, sau nu, îți voi zice… cum te cheamă de fapt?
Se oprise și Profesorul o urmări cum își roade buza de jos, cu ochii țintă spre el, agitată și totuși extrem de liniștită, ca un arc bine tensionat. Ar fi putut să-i spună numele, unul banal, fără însemănate. Evenimentul îl surprinsese profesor de istorie la Moșnița Veche, un sat de lângă Timișoara. Însă prefera să nu ajungă mai intimi decât erau acuma. Știa că lucrurile se vor încheia, nu peste mult timp, și despărțirea, oricum dureroasă, nu trebuia făcută și mai neplăcută.
– Profesorul. Poți să-mi spui Profesorul.
– Așa-i spunem toți, îl completă salvator Miruna.
Se opriseră și abia atunci Profesorul văzu cât de mult se apropiaseră de Turnul din Iosefin. Mia ar fi vrut să mai adauge ceva, să comenteze pe marginea numelui, să facă câteva glume. Îl știa de atâția ani, dar abia acum simțea că începe să-l cunoască cu adevărat. Profesorul, timidul și retrasul Profesor. I-ar fi plăcut să-l prindă de mână și să-i șoptească cuvinte liniștitoare, dar îi simțea spaima. De ce îi era așa de frică?
– Profesore, îi spuse ea și îl văzu cum printre buzele subțiri și uscate îi iese un oftat de ușurare, îți voi vorbi direct așa cum ne-am obișnuit noi: știu că mă iubești și eu îți împărtășesc dragostea. Dar, ști ce, hai să ne mai prefacem o perioadă că suntem doi străini. Dar când va veni momentul, și va veni, ține minte! Apăi să te ții bine!
Profesorul se crispă, trase aer adânc în piept și nu scoase o vorbă. Miruna și Marius râdeau ca doi apucați, iar Mia le ținea isonul. Unde, în adâncurile lui, râdea și el. O clipă i se păru că viitorul își schimbă forma, că silueta de peste gard se apleacă spre el să-l sărute. Pălăria i-a alunecat pe ceafă, călătorii și-au întors pudic fețele de la ei, ba chiar și copii și-au plecat ochii preocupați de ceva de la picioarele lor.
Dacă ea are dreptate și sunt făcuți să fie împreună, de ce toată această șaradă. De ce au permis ca oamenii să sufere, vechea specie să dispară, cea nouă să umble pribeagă prin deșert, departe de Paradisul promis? Ce jocuri făcea Vrăji… Mia?
„Sau eu greșesc? Doar eu să greșesc? Să fi înțeles totul greșit de la început?”
=== sfârșitul primei părți ===
2 comentarii
Unde găsim continuarea? 🙂
Mai apare continuarea?