O scriitoare deosebită, Rodica Bretin continuă în acest capitol șapte aventurile personajelor seriei Protectorii, volumul trei Elysium, aventuri începute în Gazeta SF. Capitolul anterioar poate fi citit online: Elysium (VI).
HOTEL COMMODORE
KAYLA
Spre apus, unul dintre sori deschisese o rană pe cer, din care valuri de lumină sângerie înecau pădurea, câmpia, munţii din zare. Asfinţitul unei gigante roşii n-are nimic romantic; mai degrabă înfricoşător, ca imaginea unei Fiare Apocaliptice ucisă şi lăsată să agonizeze la marginea bolţii.
Cei doi nu credeau asta. Priveau masacrul celest de parcă le-ar fi plăcut. Ori, poate, se simţeau bine împreună. El o ţinea de umeri, protector, ea îşi sprijinise capul de pieptul lui – un gest firesc între un bărbat şi o femeie.
Nu când bărbatul era Russell Morgan, iar femeia Alix Hayden!
Absurdul are o limită, până şi în vis. Dar nu mă puteam trezi: subconştientul preluase controlul, era scenarist, regizor, producător. Un film neorealist, în genul peliculelor lui Luis Buñuel. Văzusem „Câinele Andaluz“, „Îngerul exterminator“, „Viaţa criminală a lui Archibaldo de la Cruz“. Criticii le considerau geniale, spectatorii de neînţeles, eu le găseam fascinante în imposibilul lor grotesc. Adică exact ce visam acum.
Russell o răsucise pe Alix spre el, îndepărtându-i o şuviţă pe care vântul i-o lipise de obraz.
– În atâţia ani, nu te-am întrebat vreodată… M-ai iertat?
Atâţia − câţi? Amândoi arătau ca în ziua când îi văzusem ultima oară, minus stiletul dintre coastele lui Morgan. În Lumea Pădurii putea să fi trecut un deceniu sau un secol, iar la Cei Vechi şi karghani înfăţişarea nu era un criteriu cronologic. Alte indicii? Alix, de obicei tunsă scurt, avea pletele până la şolduri. Şi amândoi purtau veşminte manufacturate din material vegetal. Un vis fantezist, condimentat cu elemente realiste?
Alix şi-a ridicat spre karghan ochii de un verde cum nu găseai în lumea aceea; verdele mărilor noastre.
– Fără tine, n-am fi supravieţuit. Eu şi Niall îţi datorăm totul.
Era o afirmaţie, nu un răspuns. Karghanului nu îi scăpase diferenţa de nuanţă, dar a ales să o igore; şi să se disculpe în continuare:
– În selva amazoniană, când Freja… Nu credeam că s-ar putea molipsi. Pe atunci nu ştiam multe.
Teoria cu strămoşii comuni i-o servise şi Lorenei. Cu Alix avusese vreme să elaboreze, să aducă argumente, să fie convingător. Însă ea nu părea interesată de trecutul îndepărtat; doar de cel care îi implica direct familia.
– Îi puteai da antidotul, a spus fără nici o intonaţie.
– Ceilalţi s-au opus. Şi… nu puteam să-l salvez decât pe unul dintre părinţii tăi.
Alix tăcea, întorcând afirmaţia pe toate părţile. Până la urmă a pus întrebarea ce îmi bubuia şi mie în minte.
– Ce vrei să spui?!
A fost rândul lui Morgan să facă o lungă pauză. Pentru efect, sau ca să îşi adune curajul?
– Tatăl tău trăieşte.
Aşa am aflat, odată cu Alix, urmarea la episodul din America de Sud. Russell l-a dus pe Ewan într-un loc de care mai ştia doar Skylar, pe atunci asociatul său de încredere. Proiectul Exodus a luat naştere ca o iniţiativă comună şi tot într-un acord deplin au păstrat existenţa ostaticului secretă faţă de restul karghanilor. Dar alianţele se schimbă mai des decât partenerii de dans. Prietenii devin duşmani, câteodată şi invers. Morgan a fost silit să îi cedeze Global Vortex competitorului său, însă nu înainte să se asigure de un lucru: Skylar nu se putea atinge de Ewan.
– Două secole mai târziu, fiica lui mi-a dăruit viaţa, a încheiat Russell, privind-o de parcă ar fi câştigat lozul cel mare.
Nu era întregul adevăr, dar karghanul alesese să vadă partea plină a paharului. Alix îl înjunghiase, apoi hotărâse să îl vindece in extremis, silită de împrejurări. Se aflau într-un univers ostil, la un pas de a fi devoraţi de flora agresivă, carnivoră. Singură, n-ar fi apucat un nou răsărit. Împreună cu karghanul şansele lor de supravieţuire creşteau, deşi nu cu mult.
Cum de erau în viaţă? Şi, mai ales, de unde ştiam atâtea? Totul îmi apărea logic, coerent, ca o relatare a unui martor participant la evenimente. Nu putea fi karghanul, nici Alix. Niall? Omul-cerb? Zeitatea locală i-a salvat din prima zi, oferindu-le protecţia sa. Mai târziu a devenit mentorul lui Niall, i-a călăuzit paşii pe cărările primejdioase ale pădurii.
– Niall te consideră ca pe un tată.
Alix nu îşi luase privirea din ochii karghanului. Într-ai ei vedeam recunoştinţă, într-ai lui un devotament nemărginit.
– Viaţă pentru viaţă, a rostit solemn Russell, ca pe o incantaţie ce îl elibera de trecut, o promisiune-speranţă într-un viitor în care se vedea alături de Alix, de Niall. Ce a fost, este uitat, iertat. Aşa-i, Alix?
– Acum, da.
Fusese doar o şoaptă, ca adierea unui regret. După care, Alix l-a sărutat. O clipă, alta, apoi ea s-a desprins, iar Russell a lunecat încet în genunchi. Un gest de supremă adoraţie? Poate, dacă nu ar fi fost stiletul pe care Alix îl înfipsese, de data asta, exact unde trebuie.
– Deci ştii unde-i inima…
Pe chipul karghanului, şocul, uimirea, admiraţia, se succedau rapid. Şi iubirea. Ultimul sentiment i-a rămas îngheţat în privire ca o gâză prinsă într-o picătură de chihlimbar.
Alix a făcut un pas înapoi şi a rămas la fel de neclintită ca leşul de la picioarele ei. Într-o clipă m-am pomenit lângă ea, am apucat-o de mână. A mea avea degetele unui copil de nouă ani.
Alix s-a aplecat, zâmbindu-mi.
– E timpul să ne întoarcem acasă, Niall.
*
Cineva mă scutura de umeri şi am deschis ochii, chinuindu-mă să fac conexiunea între realităţi. Visul îmi stăruia atât de viu în minte încât vocea lui Calder părea un ecou din altă lume.
– Nu mai suntem în siguranţă aici.
Adormisem pe canapeaua din camera monitoarelor şi m-am ridicat, aruncând o privire ecranelor ce transmiteau imagini de afară: copaci, desişuri, iarăşi copaci – normali, fără apetit pentru regnul animal. La răstimpuri, câte o adiere clătina frunzişul, umbrele amiezii. În rest, nici o mişcare. Am închis ochii şi am ascultat, altfel. Tot nimic.
La mine, darul premoniţiei se manifestase o singură dată, în noaptea când oamenii lui Denton Quin intrau pe uşă, pe ferestre, fără să ciocăne mai întâi. Văzusem, condensate într-o clipă, viziunile-posibilităţi ale viitorului. Şi toate sfârşeau în dezastru, orice aş fi făcut. Atunci l-am împuşcat pe Eric în vesta de kevlar, rănindu-i vanitatea. Însă tot prost a ieşit – pentru mine. M-au luat ca pe un balot şi m-am trezit în subsolul lui Quin, atârnată de cârligul de măcelărie. Cu ce greşisem? Ce variabilă am ignorat? Poate că există o limită până la care se poate modifica viitorul. Oamenii o numesc fatalitate, Cei Vechi principiul neintervenţiei.
La capitolul paradoxuri, aveam o întrebare pentru Calder. În atâtea secole, învăţase cu siguranţă să îşi calibreze viziunile. Cum de mecanismul nu funcţionase tocmai atunci?
– La răscrucea de lumi…
Nu a fost nevoie să detaliez. Îşi pusese aceeaşi întrebare, vreme de trei decenii.
– Karghanul a simţit deschiderea Porţii înaintea mea şi mi-a blocat senzorii temporali.
– Sau a fost într-adevăr un accident. Russell poate fi…
S-a uitat la mine într-un fel care m-a făcut să îmi înghit restul vorbelor.
– Manipulant? Cameleonic?
Voisem să spun loial, capabil de sentimente sincere. Deşi asta nu îl scăpase până la urmă.
– Dictonul „nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită“ se aplică, uneori, şi la karghani.
Tatăl meu nu părea interesat de circumstanţe atenuante. Mi-a tăiat-o din scurt:
– Despre morţi, să vorbim numai de bine. Oricum nu ne aud!
Russell Morgan murise; însă nu când şi nici cum credeau Cei Vechi. Calder trebuia să afle ce ştiam de la Niall, chiar dacă…
Atunci i-am văzut: doi gardieni Global Vortex, cu o bestie în loc de câine de vânătoare. Un ecran îi arăta venind, al doilea i-a preluat lateral, al treilea mai aproape. Poate vor trece fără să se oprească prin faţa pavilionului părăginit, pe lângă chepengul camuflat sub frunze. Câteodată, dubla negaţie înseamnă o afirmaţie.
– Prea târziu, a constatat Calder.
M-am uitat în jur după o armă. În nişa din spatele meu se aflau un extinctor, un furtun de pompieri şi o toporişcă. Am încleştat-o pe ultima, răsucindu-mă la timp ca să mă trezesc cu un fascicol de lumină în ochi.
Clipeam, orbită, când bestia a scos un răcnet ce dădea expresiei „a îngheţa sângele în vine“ noi înţelesuri. Bărbatul ce cobora înaintea ei scara îi stătea în drum şi l-a azvârlit peste balustradă. Lanterna s-a rotit ca un licurici isteric, lovindu-se de perete; omul la fel. Celălalt gardian apăsa disperat comenzile zgărzii bionice, însă bestia turbase şi avea altă agendă. Mă lipisem de zid ca un tapet, deşi nu mă lua în seamă. A spulberat două fişete ce i se nimeriseră în cale, năpustindu-se drept spre Calder.
Când tornada vie a trecut prin faţa mea, am scanat-o. Bestia nu gândea în cuvinte, nici în culori ca tigrul siberian. Mintea îi era un cazan sub presiune în care fierbeau senzaţii – cruzime, ură, neînfrânare. Dar mai ales furie împotriva lui Calder, pe care îl recunoscuse, deşi îl vedea pentru prima oară!
Constatarea mi-a înfipt un spin în şira spinării: bestiile comunicau telepatic, iar cea din colosseumul Global Vortex le împărtăşise celorlalte momentul morţii. Formau o conştiinţă colectivă, asemeni furnicilor-luptătoare? Exista un lider, o voinţă supremă care putea scurt-circuita jucăriile electronice ale gardienilor? Bărbatul de pe scară se lupta să recapete controlul, cu eficacitatea unui exorcism făcut cu apă de ploaie.
Bestia îl voia pe Calder. Însă oricât de iute ar fi fost, atlantul îi anticipa mişcările, le para, jonglând cu decalajele temporale asemeni unui matador care flutura o capă roşie. Degetele-menghină se închideau de fiecare dată în gol, ceea ce nu părea să descurajeze atacurile. Fiindcă şi bestia avea un avantaj, cel al locului strâmt, unde braţele-i lungi coseau neobosite văzduhul.
Un păcănit alarmant mi-a distras atenţia de la coridă. Gardianul abandonase cutia cu butoane şi îşi arma pistolul. Înainte să îl aţintească spre mine, am azvârlit toporişca de pompieri. Apoi… Un bubuit m-a făcut să întorc capul: bestia zăcea cu ţeasta zdrobită de un monitor din anii ’90, cântărind vreo douăzeci de kilograme.
Am urcat treptele ocolind balta de sânge ce se lăţea în jurul trupului în uniformă Global Vortex. Celălalt bărbat căzuse lângă trapa rămasă deschisă, cu tomahawkul adâncindu-i cuta dintre sprâncene.
Era Boyd. William Boyd.
Mă uitam la agentul NSA, când l-am simţit pe Calder cuprinzându-mi umerii. Mă credea traumatizată?! Aveam şi altele pe conştiinţă. Ceva în plus nu conta, mai ales dacă ceva-ul se numea Boyd.
– Îl cunosc, am rostit scurt.
I-am luat pistolul, cuţitul, apoi l-am împins cu piciorul, făcându-l să se rostogolească pe trepte ca un sac de cartofi.
Surprins, tată? Nu îţi trebuie secole ca să înveţi să urăşti.
Calder m-a sărutat pe tâmplă.
– Când te joci cu soarta, mai şi pierzi.
Era felul lui de a-şi cere iertare – singurul pe care îl ştia – fiindcă nu mă văzuse crescând, nu-mi fusese alături. Şi am înţeles de ce Lorena mă privea câteodată cu nostalgică surprindere; în mine, îl regăsea pe Calder.
– Boyd o merita, tată.
Era felul meu de a-i spune: fiica ta nu este o criminală psihopată. Însă are nişte poliţe de plătit.
„Aş vrea să ştiu totul despre tine, Kayla.“
Uneori, deşi nu au sonoritate, gândurile pot fi mai nuanţate decât vorbele. L-am simţit pe Calder, aşa cum nu îl cunoscuse decât Keira Blackmoon. Eram asemănători şi diferiţi, dar rezonam într-un fel unic, uluitor. Şi eu doream să aflu totul despre cel care îmi era tată.
– Unele lucruri n-ai vrea, crede-mă.
– Lasă, am făcut şi eu destule… greşeli, l-am asigurat.
Iar pe unele le-aş face din nou.
Mă gândeam la Denton Quin, deşi asta era o amintire pe care n-aveam de gând să o împart vreodată cu tata.
Am ieşit, pierzându-ne printre arbori. Pădurea n-avea poteci, marcaje ori plăcuţe de avertizare „Pe aici trec bestii“. Însă Calder căuta nişte semne anume: o crenguţă frântă, pietre indicând o direcţie, zgârieturi pe trunchiuri ca urmele de gheare, deşi nu erau urşi pe acolo.
– Keegan, a răspuns întrebării mele nerostite.
Era liber?! Primul impuls a fost să îl caut, să îi spun că eram în viaţă.
– Ştie.
Afirmaţia a venit ca un duş rece. Dacă în loc să comunice direct, tata şi Keegan se jucau de-a cercetaşii, aveau motive. Ne erau ascultate comunicaţiile?
„Numai cele de la distanţă“.
Asta mi-a readus pulsul la normal, până ce conjugarea verbului „a evada“ mi-a dat un nou puseu de paranoia. Toţi trei reuşisem performanţa cam în acelaşi timp, ca să nimerim în parcul închisorii. O potrivire norocoasă?
– Nu există coincidenţe. Ne-au lăsat să plecăm, am rostit cu glas tare.
Calder nu m-a contrazis. Se oprise şi s-a lăsat într-un genunchi, dând la o parte iarba înaltă. La ce se uita? La un contur de talpă, măsura 50, de care Big Foot ar fi fost mândru. Solul uscat, mai mult piatră, nu păstra urmele, însă în adâncitura asta şi în următoarele cineva turnase apă – ca să le vedem. Ne-am luat după ele, dar spre deosebire de Hansel şi Gretel nu am ajuns la o căsuţă din turtă dulce, ci în locul unde Big Foot îşi dăduse ultima suflare.
Nu murise instantaneu: agonia durase destul ca bestia-lider să afle cum, unde. În trupul neanderthalianului era înfiptă o ţeapă cât un stâlp de telegraf; cu pântece străpuns, ţintuit de trunchiul unui stejar, semăna cu un fluture hidos, prins în insectarul pădurii.
Ce simţeam? Demult, peste indienii Mi’kmaq năvăliseră nişte războinici cu chipuri-cranii, cu ochi de foc. Ekridi, oamenii-spirite, îi numea o legendă străveche. Cruzi, feroci, nu lăsau în urmă decât cenuşă, cadavre. Până ce unul dintre ei a fost răpus… Ekridi nu erau spirite, dacă puteau fi omorâţi! Şi au fost. Cu furie, cu neîndurare – indienii îşi ucideau nu doar duşmanii, ci şi spaima din ei.
Când văzusem prima bestie, în arenă, mi-a dat senzaţia de invincibilitate. Acum, după ce Calder şi Keegan scoseseră trei din circulaţie, mă mai liniştisem.
Ultimei îi venise de hac o capcană după principiul „cum să scapi de urmăritori fără să îţi murdăreşti mâinile“. Bestia se împiedicase de firul ascuns sub ierburi, declanşând catapulta-ciocan care căzuse peste ea ca un plici de o tonă; o scamatorie deprinsă de soldaţii americani în anii ’60, de la inventivii lor inamici, vietnamezii.
– A fost un război în care tehnica modernă a pierdut pariul cu jungla.
Pornisem în direcţia de unde venea glasul, când m-am împiedicat de trupul carbonizat al unui gardian. Din haine îi ieşea încă fum şi mirosea a carne arsă; din fericire, nu mâncasem. Am încremenit lângă cadavrul ce părea devorat de foc pe dinăuntru, într-un fenomen de combustie spontană, lăsându-l pe Calder să mi-o ia înainte.
Keegan a ieşit dintre desişuri, pentru a nimeri într-o îmbrăţişare ce l-a săltat de la pământ – tata nu era adeptul strângerilor de mână. A aruncat o privire fugară celor două leşuri.
– De ce te-ai mai ostenit cu capcana?
Keegan şi-a răsfirat degetele, făcând să se ivească arcuri de strălucire albastră, pulsatorie.
– Nu ştiam dacă funcţionează.
Calder l-a bătut pe umăr, consolator.
– Toţi am dat rateuri în ultima vreme.
Keegan era gata să spună ceva, când m-a văzut.
Am simţit, într-o fulgerare asemeni celor din mâinile lui, tot ce izbutise până atunci să ascundă de mine. Focul lui mă mistuia fără să ardă, era căldură, tandreţe şi… Brusc, gândurile i s-au retras în carapacea minţii. Un nor a acoperit parcă soarele, luând toată lumina, strălucirea zilei. Le voiam înapoi!
Calder se uita în jur şi, instinctiv, am făcut la fel. O bestie, doi însoţitori umani – era, din câte ştiam, regula de patrulare Global Vortex.
– Un gardian a şters-o, a tras tatăl meu concluzia.
Keegan căpătase expresia zeului Loki, când făcea farse muritorilor.
– A încercat.
Mai încolo, o perdea de iederă masca intrarea într-un buncăr de beton. Înăuntru, am dat peste un automat de cafea, o vitrină frigorifică, două paturi suprapuse şi… Jack Stone.
Mogulul mass-media avea încheieturile legate cu tulpini de viţă şi o vânătaie pe obrazul stâng. În rest era intact, nici măcar tupeul nu i se şifonase. Ne-a studiat pe rând, de parcă venisem să dăm probe pentru roluri dintr-un film pe care îl regiza. Nu părea îngrijorat pentru soarta lui, deşi văzuse ce se întâmplase înainte. Blufa? Sau ştia exact ce o să urmeze – şi toate mergeau strună, respectând scenariul lui Skylar.
– Cât de departe credeţi că veţi ajunge? ne-a râs în faţă.
Nu el punea întrebările şi i-am retezat avântul:
– Skylar ne-a lăsat să „evadăm“, ştim asta. De ce?
– Nu v-aţi prins? Vă vânează. Sunteţi trofee cinegetice.
Când m-am aşezat pe podea în faţa lui, nu şi-a ferit privirea. Şi eu, şi el ştiam ce voi găsi în mintea lui: nimic. Însă nu aveam intenţia să intru cu un buldozer în zidul pe care Skylar îl instalase acolo.
– De ce? am repetat într-o tonalitate mai joasă.
– Trucurile tale mă lasă rece, fetiţo! mi-a explicat, cu neascunsă satisfacţie.
L-am aprobat, fără să îmi iau ochii dintr-ai lui.
– Dacă nu vorbeşti… ce nevoie ai de gură?
Şi-a strâns buzele, crispându-se. Cineva i le cosea cu o sârmă subţire, ruginită, iar urletul a rămas închis înăuntru. Jack Stone a holbat ochii cât să îi iasă din orbite, exprimându-şi groaza pe muţeşte.
Keegan şi Calder ne urmăreau, plini de interes.
– Nările… îţi folosesc la ceva, Jack? Ai putea să respiri, să zicem, prin urechi.
Sârma-cârlig s-a materializat iarăşi, ţinută de mâini nevăzute. I-a străpuns nasul dintr-o parte în alta dus-întors, apoi a început să strângă, transformând apendicele facial într-un cioc – printr-un procedeu de chirurgie plastică încă neomologat. Stone trecea prin toate culorile din zona roşie a spectrului: ocru, purpuriu, culoarea vinetelor culese toamna.
Atunci i-am dat drumul.
Sârmele s-au dizolvat în văzduh, Jack a tuşit, s-a înecat, a horcăit, înghiţind aer cu polonicul. Când a putut să răsufle, nu a fost nevoie să îi pun din nou întrebarea.
– Skylar are o cheie. V-a lăsat afară din cuşti ca să vă tăvălească puţin prin desişuri. Vă plimbaţi cu nişte ţinte desenate pe spate. Iar cercul hăitaşilor se strânge.
– O să-l lărgim puţin, a promis Calder.
Prizonierul nostru a făcut o grimasă sceptică.
– Te referi la puterile voastre recidivate de aerul pur al Alaskăi? Şi ele fac parte din test.
– Alaska?
Keegan nu avusese habar unde eram. Acum, că se lămurise, a luat trei sandwichuri din vitrina frigorifică şi le-a împărţit cu noi.
Mie, cuvântul test îmi rezona în minte ca un diapazon ale cărui vibraţii nu emiteau o notă muzicală, ci un semnal de alarmă. Karghanul avea o cheie – asta era rău, foarte rău. O cheie neanderthaliană simţea Poarta de la distanţă, îmi spusese Calder. Devenisem… irelevanţi?
– Skylar are tot ce îl interesează? De-asta ne-a dat liber?
Stone îşi recăpătase suflul şi voia să îl păstreze, fiindcă s-a arătat cooperant.
– Cheia şi Poarta sunt una.
Vorbea în parabole? Câteva secunde fără oxigen şi deja se tâmpise?!
„Nu pui întrebarea care trebuie“, m-a interpelat mental Calder. „Ştii de ce a ieşit Skylar din Exodus Incorporated?“
Fiindcă nu avea intenţia să plece de pe Pământ. Dar un plan trebuia să aibă! Am schimbat abrupt cursul interogatoriului:
– Ce are de gând Skylar cu Poarta?
O nimerisem, fiindcă tenul lui Jack a virat spre o altă zonă a spectrului: verde.
– Habar n-am. Nu sunt confidentul lui!
Cum ridicase mâna, să jure pe o Biblie virtuală cât de sincer şi onest era, am scos cuţitul pe care îl luasem de la Boyd şi i-am ţintuit palma de perete; fără subtilităţi, în stil Daena. Bărbatul n-a urlat, ştiind că nu îl va auzi nimeni. A icnit doar, privindu-mă cu ură.
I-am aruncat un zâmbet plin de promisiuni:
– Şi-acum Jack, o să-mi spui totul.
