O scriitoare deosebită, Rodica Bretin continuă în acest capitol șapte aventurile personajelor seriei Protectorii, volumul trei Elysium, aventuri începute în Gazeta SF. Capitolul anterioar poate fi citit online: Elysium (VII).
LORENA
Niciodată nu ştiusem totul despre Raven. În secolele de când ne cunoşteam îmi făcusem însă o imagine, dăltuită în bronzul aparenţelor. Câteva săptămâni petrecute în aceeaşi celulă o spulberaseră; dedesubt, începeam să o întrezăresc pe adevărata Raven.
Se răsucise în somn şi un geamăt i-a scăpat printre buze. După ultima întâlnire cu Richard Tyler, gardienii o aduseseră pe jumătate moartă. Şeful poliţiei Halifax se distrase înfigându-i ace în carne, tehnică brevetată de Thomas de Torquemada. Tyler studiase temeinic procedeele călugărului dominican, adăugându-le o notă personală. Marele Inchizitor spaniol fusese mentorul celor care îşi făptuiau atrocităţile sub umbrela protectoare a Legii. Toţi ereticii trecuţi prin mâna lui sfârşiseră arşi pe rug ori pe butucul călăului. Unii mărturiseau orice li se cerea în primele zile, alţii se lăsau sfârtecaţi de vii, în tăcere, săptămâni, luni. Încăpăţânarea, nebunia îi ajutau să reziste dincolo de limitele puterii de a îndura.
Cu Raven era… complicat. Îl dispreţuia pe Richard Tyler, iar gândul că devenise o jucărie în mâinile unui om o făcea să turbeze de furie. Însă mai mult decât îl ura pe el, se ura pe ea însăşi. Undeva, în adâncul minţii, îşi acceptase calvarul-penitenţă. Trupul i se revolta, însă spiritul rămânea departe, la răscrucea de lumi, în secunda când poarta zărilor se închisese peste locul de exil al lui Alix.
Trează, Raven era cea dintotdeauna: stăpână pe sine, capabilă să încaseze oricât de la soartă. În somn însă… Se ghemuise, cu genunchii strânşi, scuturată de frisoane. Îi ştiam coşmarele, fără să mi le fi povestit ori să le văd pe un ecran. Ca şi mine, retrăia aceeaşi secvenţă, iar şi iar. Trebuia să o fi oprit pe Alix, credea. De parcă ar fi putut! Toţi suntem arhitecţii propriei nefericiri, autorii morali ai dezastrelor personale. Fiica lui Ewan şi a Frejei şi-a ales singură viitorul, târându-l pe Niall cu ea. Alix nu a fost un înger, iar Raven se pedepsise îndeajuns.
Când am luat pătura de pe patul meu, să o învelesc, ceva a căzut cu un foşnet uscat: floarea din Elysium. Adormisem ţinând-o în palmă, cu gândul că, poate…
Ca de fiecare dată somnul mi-a fost doar un hău negru, fără vise. De unsprezece zile mă lăsau în pace. Gardienii veneau, o luau pe Raven la interogatorii, o aduceau după un timp, azvârlind-o pe ciment adesea inconştientă, ca pe un sac de carne şi oase. Pe mine mă uitaseră.
Un karghan nu se plictiseşte să ucidă, să tortureze. Skylar era în concediu? Angajaţii lui în halate albe făceau grevă japoneză, ca să le mărească salariile? Se defectase inductorul oniric? Şi-au dat seama de schimbare?
Motive puteam să găsesc oricâte, învârtindu-mă în roata îndoielii ca un hamster mecanic. Uneori îmi venea să-mi încleştez mâinile de gratii, să le zgâlţâi, să urlu. Gardienii m-ar fi potolit cum ştiau ei: cu bastoanele, cu jeturi de apă rece. Dar trebuia să-l văd pe Ewan! Neputinţa, aşteptarea mă înnebuneau. Nu apucasem să îi spun ce era mai important: O să te scoatem din crisalida ta metalică. O să plecăm împreună şi nu doar în vis.
Două muşte prinse în plasa păianjenului Skylar, încurajându-se una pe alta? Poate. Însă el îmi dăduse înapoi ce karghanul aproape ucisese în mine: dorinţa de a trăi. Îmi crezusem sufletul mort, risipit în fărâme de scrum odată cu cenuşa din rugul lui Aidan. Ewan îmi dăruise încredere, speranţă. Şi-apoi, îi datoram un răspuns – deşi nu la o întrebare.
Câteodată începeam să mă îndoiesc de existenţa lui. Şi dacă a fost o glumă crudă a sorţii? Însă floarea din Elysium era reală, singura certitudine.
– E de la el, nu?
Ridicată într-un cot, Raven se uita la petalele ofilite pe care le ţineam cu grijă, să nu se fărâme, să nu dispară. Ascunsesem floarea de ea, de teamă că îmi va spune „N-ai nimic în mână, Lorena“. Dar Raven o vedea.
O vedea!
– Ewan mi-a dat-o. Ultima oară când…
Ceva adus dintr-un vis. Cât de aiurea părea asta? Nu mai mult decât tot ce ni se întâmpla în ultima vreme.
Deşi nu studiase regnul vegetal pe cât de bine îşi cunoştea pietrele, Raven ştia destule despre plantele terestre; iar floarea aceea nu era printre ele.
– Elysium?
Aflase despre citadela dintre nori de la mine. Poate crezuse, poate nu. Acum, aveam ceva de acolo.
– Skylar este ca un şoarece adulmecând nişte bucăţi de brânză: Elysium, Poarta. Le vrea pe amândouă.
Informaţia despre oraşul viracochas era importantă; destul cât să îl ţină pe Ewan în viaţă. Sora lui s-a lovit cu palma peste frunte, teatral.
– Înţeleg! Ewan ne-a pus în braţe un alt Mare Secret. Skylar ar avea încă un motiv să ne bage în storcător. Spre norocul nostru, nu ştie că ştim.
Ewan îmi spusese amănunte pe care numai fratele ei le putea cunoaşte. Deşi îi accepta cu reluctanţă identitatea, Raven îşi păstrase suspiciunile.
– Ar trebui să fie mort de mult. Sau de partea lor.
Nu se ferise niciodată să spună lucrurilor pe nume. Şi, într-un fel, avea dreptate. Două secole de prizonierat la karghani l-ar schimba pe Arhanghelul Michael în Lucifer Morningstar. Logic, raţional. Dar nu logica mă scosese dintre colţii hienelor. Aveam încredere în Ewan; totală, necondiţionată.
Mă pregăteam să-i declar asta, când am auzit tropăit de bocanci, apropiindu-se. Veneau după Raven? Iarăşi?!
Gardianul-şef a făcut un semn din cap – spre mine – iar oamenii lui au intrat în celulă, încleştându-mă de braţe. Am apucat să zăresc privirea-avertisment a lui Raven, apoi m-am lăsat purtată pe coridorul ca un tunel, pe lângă şirul de uşi, aidoma.
A optsprezecea era Laboratorul. Şi dacă vom trece pe lângă, dacă…
N-am trecut.
Înăuntru, toate au fost ca-ntotdeauna: doctorul, infirmierii ce m-au imobilizat în scaunul-gondolă, rutina cu care degetele tehnicienilor alergau pe tastaturi, electrozii-ventuze la tâmple, pe frunte, înţepătura, drogul încetinindu-mi curgerea sângelui prin vine, bătăile inimii, rărite, venind parcă de departe şi din adânc, ca dangătele unui clopot înecat sub ape. Acum mă voi trezi în Dartmouth, pe străzile pustii unde hienele pândeau, aşteptându-şi prada. Acum!
Am deschis ochii, însă cerul era din grinzi de beton, zările din metal şi sticlă.
Skylar schimbase coşmarul.
Clădirea însă, îmi părea familiară: Global Vortex, sediul central. Fusesem acolo cu Liam, în biroul de la ultimul etaj al lui Russell Morgan. În fotoliul din piele de culoarea nicotinei se lăfăia în prezent Skylar. Dar mă îndoiam că voi ajunge în Penthouse – chiar dacă era numai o recuzită din pixeli.
Drumul meu ducea în jos.
Odată cu mine, pe scara rulantă coborau bărbaţi şi femei cu ecusoane VIP sau Global Vortex, toţi cu un aer preocupat, ca o legitimaţie purtată la vedere. În holul de la parter se tălăzuiau funcţionari, avocaţi, notari, secretare. Cum am pus piciorul pe mozaicul podelei, fluviul uman m-a înghiţit, m-a luat cu el. O clipă, una singură, m-am simţit în siguranţă: anonimă, pierzându-mă în mulţimea ce se îndrepta, neabătută, spre ieşire. Se terminase programul, era un exerciţiu de alarmă în caz de incendiu?
Mergeam pe lângă peretele de sticlă şi, privind afară, m-a lovit prima neconcordanţă cu realitatea: era la prânz şi trotuarele, strada ar fi trebui să fie pline de lume. Astăzi, nu vedeam pe nimeni. Celor din clădire nu li se părea ciudat; nici asta, nici cerul plumburiu, atât de jos încât înghiţise etajele zgârie-norilor din jur.
Dintr-o dată a început să plouă, cu picături mari ce se înfigeau în asfalt ca nişte proiectile. Şi nu era o figură de stil. Stropii găureau caldarâmul cu picamere lichide, iar asfaltul începea să semene cu o strecurătoare, de unde aburi verzi se ridicau, încolăcindu-se în văzduh.
Ploua cu acid sufuric, cianură, apă grea?
Portarii s-au dat la o parte, lăsând să treacă primul eşalon uman din coloana ce înainta în ordine. Apoi uşile s-au închis iarăşi, iar ce a urmat s-a petrecut într-o linişte sinistră.
Ieşiseră vreo treizeci de bărbaţi şi femei. Nici unul n-a ajuns departe, năruindu-se pe rând sub rafalele ploii, sub cerul ce nu se oprea să schimbe încărcătoarele. O secretară apucase să deschidă umbrela – pentru a se pomeni cu un schelet de tije în mână şi faţa acoperită cu pete ca de pojar. „Ploaia“ topea bumbac şi plastic, vinil şi piele. Un bărbat se uita neîncrezător la palmele unde carnea desprinsă în fâşii îi dezvelea falangele… Unii cădeau, se ridicau pentru a mai face câţiva paşi, apoi se prăbuşeau definitiv. Alţii îşi scoteau hainele fumegânde, jupuindu-le de pe ei odată cu pielea. Mulţi se târau pe coate şi genunchi, ori se zvârcoleau pe caldarâm… Câţiva se adăpostiseră sub streşini, însă ploaia îi găsea, bătând pieziş, cu precizie de lunetist. Toţi voiau să câştige un minut de viaţă, de agonie. Destui încercaseră să se întoarcă în clădire – dar uşile au rămas închise, sub veghea nepăsătoare a portarilor. O femeie bătea cu pumnii în sticla incasabilă, până când s-a scurs de-a lungul geamului ca o meduză strivită. Un avocat a scos din buzunarul jachetei un pistol – cum de nu i-l confiscaseră cei de la securitate? – şi-a pus ţeava sub bărbie şi a tras. N-am auzit împuşcătura. Dincolo de sticla stropită cu bucăţi de creier, moartea se dezlănţuia în tăcere, într-o orgie de roşu şi cenuşiu; mai mult roşu.
Cei dinăuntru nu dădeau semne de panică. Stăteau, umăr lângă umăr, într-o masă compactă care continua să se îngroaşe cu noii veniţi, aduşi de scara rulantă. Primele rânduri încremeniseră în faţa uşilor; nu vedeau ce se întâmplă afară? În mulţimea amorfă vibra ceva, ca o nerăbdare abia înfrânată.
Aşteptau să iasă.
În stradă nu mai mişca nimeni, la parterul Global Vortex puteai auzi bâzâitul camerelor de supraveghere. Când uşile s-au dat iarăşi în lături, angajaţi şi clienţi au ieşit de-a valma să facă duş cu cianură, iar coloana a înaintat cu zece paşi.
Şi eu, odată cu ea.
Uşile se închiseseră iarăşi, ermetic, lăsând spectacolul să se desfăşoare silenţios. L-am ignorat. Urmărisem premiera, nu mă tenta să văd filmul încă o dată. A treia oară aveam să fac parte dintre protagonişti – iar asta era o problemă!
Nu împărtăşeam entuziasmul autodestructiv al turmei, nici nu simţeam nevoia să mă purific, la modul definitiv.
Dar… aveam de ales?
Nu eram o simplă figurantă, ci vedeta principală. Skylar se ostenise cu laborioasa punere în scenă pentru mine – puteam să nu apreciez? Puteam. Karghanul mă ştia ingrată, nerecunoscătoare; de-asta îmi extirpase cu un bisturiu virtual liberul arbitru. Gândurile rămâneau ale mele, trupul însă asculta de voinţa programatorilor.
Dincolo de geamurile-vitrină, cadavrele înţepeniseră pe caldarâm, muribunzii zvâcneau tot mai rar. Curând, coloana se va pune din nou în mişcare. Soluţii? O umbrelă din azbest – ideal, imposibil. Un glonte în cap, tras cu revolverul unuia dintre paznici – tentant, dacă n-aş fi fost pe pilot automat.
Un gând m-a făcut să tresar: defibrilatorul! Raven îl primise înapoi ca să mă readucă la viaţă sau… Skylar se hotărâse să pună capăt jocului? Definitiv. Un cuvânt ca oricare, o definiţie în dicţionar.
Deodată, porţile transparente s-au tras în lături, scuipând primele rânduri în piaţa pavată cu leşuri. Şuvoiul omenesc a prins să înainteze şi m-a luat cu el, solz încrustat în pielea unui şarpe sinucigaş.
Nu!! am strigat fără glas. Încă patru paşi, apoi… Am închis ochii, să nu văd Styxul ce se revărsa din cer, tot mai aproape.
M-am simţit apucată de mână, trasă în afara şuvoiului-kamikaze. Ceva ca un trăsnet m-a străbătut, de parcă atinsesem un fir de înaltă tensiune. Fiecare celulă din mine, electrocutată, făcută scrum, ţipa în tăcere.
– Respiră adânc, Lorena.
Ewan. Să fie cu putinţă?! Pleoapele mi-au zvâcnit, iar privirile ni s-au amestecat, albastru în verde.
– Sunt bine, am răspuns întrebării nerostite.
Tremuram încă şi mă mişcam anevoie, de parcă reînvăţam să merg. Însă eram din nou stăpână pe trupul meu. Mi-am potrivit paşii după ai lui Ewan, îndepărtându-ne de ieşirea spre care mergeau toţi. Nimeni nu ne-a oprit, nici un cap nu s-a întors după noi. Devenisem invizibili, aşa cum eram imuni la forţa care îi controla pe cei de la parter.
Inima îmi bătea repede, dar nu de frică. Ewan mă găsise, m-ar fi aşteptat la marginea oricărei guri de iad în care voia să îmi dădea brânci Skylar.
– Întotdeauna, a surâs cu modestie.
I-am zâmbit şi eu; iarăşi îmi citise gândurile, dar l-am iertat. Nu îi fusese uşor să dea tocmai de visul ăsta, între atâtea posibilităţi, altfel ar fi venit mai devreme, tăind din deliciile suspansului. Iar data viitoare putea ajunge prea târziu, o ştiam amândoi la fel de bine.
Înaintea uşii cu un afişaj electronic deasupra, Ewan a apăsat butonul de apel. În realitate, la Global Vortex lifturile începeau de la etajul doi – una dintre excentricităţile lui Russell Morgan, pe care Skylar o respectase în scenariul-coşmar. Dar Ewan era Stăpânul Viselor şi putea să schimbe ce voia, cum voia.
– Ieşirea de serviciu, mi-a confirmat.
Uşile s-au dat în lături ca să intrăm în colivia nichelată. Tabloul de comandă avea un singur buton, afişând o cifră neverosimilă: 307. Etaje?
Abia intrasem şi liftul a pornit singur. Urcam de câteva minute, când s-a oprit brusc iar luminile s-au stins, lăsându-ne suspendaţi în beznă. Pană de curent? Skylar? Înainte să mă lămuresc, am pornit din nou, cu zdruncinături şi opinteli. În tavan, un bec prăfuit ce pâlpâia, gata să îşi dea duhul, înlocuise spoturile din tavan şi se asorta perfect cu restul: o cuşcă de lemn cu o uşă-grilaj din fier forjat.
În cealaltă viaţă, Ewan nu văzuse ascensoare. Primul fusese testat în 1823, la un an după aventura lui cu karghanii în jungla amazoniană. Al nostru aparţinea unei perioade ulterioare, în care constructorii trecuseră la motoare electrice… Când fosila s-a oprit zdrăngănind din toate încheieturile, Ewan a făcut grilajul să culiseze cu un scrâşnet de protest şi am păşit afară, mulţumită să simt din nou podeaua sub picioare.
Mai precis o carpetă purpurie, străbătând un coridor mărginit de două şiruri de uşi identice: etajul unui hotel din perioada victoriană, când nu existau lifturi. Cel cu care venisem dispăruse, înlocuit de uşa capitonată cu numărul 307. Ewan mă adusese dintr-un loc şi un timp ce îi erau străine, într-altele unde fusese cândva; de-asta excursia prin muzeul tehnicii.
Mergeam printre pereţii tapisaţi, pe lângă lămpile-veioze cu gaz, încercând să îmi dau seama când ne aflam. Clădirea-mamut din oţel şi sticlă Global Vortex data din anii ’80. Cu două secole înainte, aici fusese un hotel de lux. Se numea…
– Hotel Commodore, mi-a amintit Ewan.
În dreptul uşii 311, a scos din buzunar o cheie cu care a descuiat-o, invitându-mă înăuntru.
Apartamentele din toate hotelurile lumii au un aer comun, iar cel în care intrasem nu făcea excepţie: un confort artificial, o senzaţie de provizorat, de „pe aici se perindă mulţi, fără ca nimeni să lase vreo amprentă durabilă“. Stucaturi, lambriuri, mobilier baroc, covoare de Buhara, porţelanuri de Meissen, goblenuri – un mixaj de rafinament francez, snobism britanic şi prost gust american.
Deasupra căminului, două obiecte aparţinuseră ultimilor locatari – într-o cronologie raportată la vizita noastră. M-am uitat la cutia de bijuterii din mahon, apoi la portretul unei femei, înrămat alături.
Femeia era Alix.
Şi totuşi, nu putea fi; interiorul data, cu siguranţă, dinainte de naşterea ei. Mă împotmolisem în presupuneri, când l-am auzit pe Ewan:
– Am stat aici, cu Freja. Şase zile din vara lui 1812.
Un portret nu avea precizia unei fotografii, dar începeam să observ diferenţele: în expresie, în nuanţa verde-metal a ochilor, într-o maturitate pe care Alix nu o căpătase nici în mileniul trei.
Ewan tăcea, privind chipul soţiei lui. Pentru el, între momentul când o văzuse ultima oară şi cel de acum fusese doar un somn lung, bântuit de năluciri sălbatice pe care învăţase să le domesticească.
– Îmi pare rău, am rostit încet.
Nu mă adusese acolo ca să îmi arate portretul Frejei. Şi-am aşteptat să îşi caute vorbele, să le cheme din trecutul încă viu, dureros.
– Am lăsat-o să moară singură, Lorena. Iar tu… Astăzi am ajuns la timp. Dar mâine?
Neputinţa de a ocroti fiinţa pe care o iubeşti, pentru care ţi-ai da de o mie de ori viaţa. Un simţământ pe care îl înţelegeam, îl trăisem. Şi mai ştiam ceva ce el nu aflase:
– În ultimele clipe, Freja n-a fost singură. Sora ta a găsit-o, a stat cu ea până la sfârşit.
I-am relatat faptele, fără să intru în detalii ce îmi dăduseră coşmare rivalizând cu cele ieşite din imaginaţia bolnavă a lui Skylar. Raven fusese acolo, era tot ce avea însemnătate.
Ewan a căpătat o expresie confuză.
– Ce căuta în jungla amazoniană?
Pe voi, eram gata să îi spun. Dar întrebarea a trezit în mine o alta, ca un ecou.
– Raven se afla în Tibet când a simţit că nu mai eşti. La fel s-a întâmplat cu Freja, în aceeaşi clipă. Cum a reuşit Morgan să le facă să creadă asta?
– Simplu. Două gloanţe în piept, trase de la câţiva paşi, i-au convins până şi pe karghani. M-am trezit din comă în capsula-sarcofag din Alaska, scăldându-mă în fluide nutritive şi câmpuri inhibitoare.
Logic, până la un punct. Însă câţiva ani mai târziu, Russell Morgan îl scosese din supa biologică pentru o plimbare în America de Sud, la graniţa dintre Brazilia şi Venezuela.
– Tu şi cu Russell aţi fost acolo în realitate, din câte mi-ai spus. De ce n-ai luat legătura cu Raven, cu unul dintre noi?
– Mi-am dat cuvântul să n-o fac.
Să promită, înţelegeam. Dar… să nu profite de ocazie? Karghanii erau departe de a fi un model de integritate, iar Morgan nu făcea excepţie. Dacă Ewan respectase pactul lor nescris, a avut motive serioase. Mai precis, unul singur: Alix.
– Karghanii n-au aflat niciodată de fiica mea şi a Frejei.
Care, dacă zarurile cromozomilor cădeau şase-şase, putea fi o vindecătoare. Un talent ce le lipsea cu totul karghanilor – compensat de altele, la polul opus. Iar Skylar era mereu în căutare de genii în domeniul ingineriei genetice, care să lucreze pentru Proiectul Neanderthal – de bună voie sau nu.
Sora lui Ewan nu fusese de faţă la încheierea pactului de neagresiune şi, din perspectiva ei, situaţia cerea o altfel de rezolvare. Îi călcase pe urme lui Morgan în epoci şi pe continente diferite, fără să îl ajungă, dar fără să renunţe. La fel ca Ewan, încercase să o ferească pe Alix de karghani. Amândoi pavaseră cu intenţii bune un drum care se ştie unde duce. Vendetta de două secole a lui Raven se terminase la răscrucea de lumi, cu un epilog scris de Alix… Până de curând, Ewan pusese dispariţia lui Russell în cârca lui Skylar, căruia o ticăloşie în plus nu avea cum să îi strice imaginea.
Am făcut o deturnare de la subiect – aruncându-i un adevăr fierbinte, ca pe un cartof scos din cuptor.
– Captivitatea la karghani ar schimba pe oricine. Raven aşa crede.
Mi-a căutat privirea:
– Dar tu?
– Cred în tine, Ewan.
Iubim cu inima, nu cu mintea, era valabil şi pentru mine, nu doar pentru Kayla.
Ewan m-a tras spre el, de parcă ne pregăteam să ne aruncăm în gol, legaţi de aceeaşi frânghie elastică. Şi, într-un fel, am sărit; într-alt loc, într-alt timp.
Aparamentul lui din secolul 21, cu vedere spre aleea cu hiene arăta neschimbat. Toate erau la locul lor, până şi ramura verde-aurie adusă din Elysium. O floare lipsea – o luasem cu mine în celula pe care o împărţeam cu Raven.
Am atins frunzele, petalele de aur catifelat, iar parfumul de santal, orhidee şi miozotis, într-o combinaţie unică, m-a ameţit. Ori poate a fost gândul, neaşteptat, năucitor:
– Dacă poţi trimite ceva dintr-un vis în lumea reală, atunci…
Pentru Ewan, ideea nu era nouă. Îi trecuse prin minte, laolaltă cu alte o mie de planuri de evadare.
– Să îmi materializez trupul într-altă parte, lăsându-i lui Skylar un doppelgänger pe care să-l întrebe de sănătate? Genial, dar… imposibil.
– De ce?
– Ţi-am dat floarea, Lorena. Însă tu ai luat-o cu tine.
Mi-a cuprins tâmplele în palme, lipindu-şi fruntea de a mea şi… Am văzut sarcofagul-acvariu înăuntrul căruia Ewan plutea cu ochii închişi, cu braţele desfăcute – un înecat coborând spre adâncul oceanului, fără să atingă vreodată nisipul de pe fund. Împrejur, nenumărate tuburi pulsau, vibrau, încolăcindu-l ca braţele unei caracatiţe ce îi sugea sângele prin guri-ventuze. De fapt, era invers: cefalopoda de cauciuc îl hrănea, îl păstra în viaţă, aşa cum fluidul gelatinos din plămâni îi ţinea loc de aer. Când respirase ultima oară?… După întoarcerea din Elysium, Morgan îl pusese din nou în animaţie suspendată. Să fii închis într-un coşciug lichid, fără sunete, imagini, senzaţii – nu era nici viaţă, nici moarte. Nimeni nu ar fi rămas întreg la minte după aşa ceva.
Nimeni.
Lacrimi mi se rostogoleau pe obraji şi Ewan le-a cules una câte una cu buzele, le-a uscat cu răsuflarea. Era acolo, dar şi aici, cu mine. Găsise o cale să scape din îmbrăţişarea morbidă a braţelor-tuburi, din trupul amfibiu, conservat în supa calorică.
M-am uitat din nou la cel dinăuntru: senzorii lipiţi de frunte se prelungeau în cabluri translucide, zbuciumându-se ca şerpii Meduzei, gata să înhaţe vreun gând răzleţ. Însă ecranele de monitorizare rămâneau opace, acele oscilografelor inerte, spre dezamăgirea operatorilor lui Morgan, iar acum, ai lui Skylar. Captatorii de semnale cerebrale puteau fi, la fel de bine, conectaţi la unul din bolovanii lui Raven, la câtă activitate mentală înregistrau.
Ewan se izolase într-un univers propriu, unde rămânea intangibil. Încă. Până când tehnicienii vor reuşi să spargă codurile lui Morgan, dezactivând bariera magnetică. Sau până ce Skylar îşi va pierde răbdarea şi va tăia cordonul de alimentare.
Era ultimul lucru ce îl preocupa acum pe Ewan.
Îmi descheia febril nasturii de la costumul gri-argintiu cu care mă înzestraseră programatorii înainte să îmi facă vânt în coşmar – ca să nu fiu în notă discordantă cu femeile de afaceri, magnaţii şi elita gulerelor albe de la Global Vortex, toţi cu o dorinţă secretă de a muri în chinuri cumplite… Bluza avea şi ea nasturi, din sidef. Ewan i-a făcut să sară dintr-o smucitură, apoi m-a sărutat pe gât, pe umeri. Ne-am îndepărtat, o clipă, cât să îi trag tricoul peste cap, iar el să îmi desfacă fermoarul fustei, lăsând-o să lunece peste şolduri. Am păşit afară din inelul de pânză şi mi-am azvârlit, pe rând, pantofii: Dolce&Gabbana, cu tocuri cui şi vârfuri ascuţite – nu exact stilul meu. Mi-am dat bluza jos, descoperind cu uimire ce purtam pe dedesubt: desuuri Kalvin Klein, de un roşu electric.
Ewan mă privea cu ochi de Pygmalion, sculptorul îndrăgostit de propria creaţie. Nu eram Galateea, însă mâinile ce îmi lunecau pe trup ar fi dat viaţă şi unui bloc de marmură. Iar eu nu mă simţeam deloc din piatră; mai curând magmă fierbinte, clocotitoare.
O şoaptă mi-a înfiorat lobul urechii.
– Lorena, când ai făcut ultima oară dragoste?
– Nu-mi amintesc, am răspuns cu sinceritate.
Ewan… mă tachina? Părea serios, însă nu încetase cu explorările anatomice; până la urmă, a reuşit să îmi desfacă sutienul. Şi mai avea o întrebare…
– Crezi că am uitat cum se face?
M-a pufnit râsul, deşi două secole de abstinenţă era un record greu de egalat.
– O să te ajut să-ţi aminteşti.
L-am sărutat la rându-mi; destul de convingător fiindcă, în clipa următoare m-a săltat în braţe, purtându-mă spre canapeaua din sufragerie. Îi simţeam trupul lipit de al meu, muşchii încordaţi, îi auzeam bătăile inimii, puternice, egale.
Ewan îmi săruta pleoapele, fruntea, obrajii, cu buze care ardeau, vindecau.
– Lorena!
Chemarea m-a înfiorat, trezind un vulcan de simţăminte şi senzaţii ce dormise sub zăpezi, în letargia lungii ierni arctice.
– Da? am reuşit să strecor între două răsuflări iuţite.
– Încep să-mi aduc aminte…
După care n-au mai fost vorbe. Numai lumina revărsată din ochii lui Ewan, un soare verde, răsărit din ape spre cerul care eram, aşteptându-l, primindu-l. Numai dansul tăcut al trupurilor, mişcări sincronizate care îşi răspundeau fără greş; lente, încetinite înadins, apoi tot mai repezi. Ne-am atins, ne-am gustat, ne-am risipit unul în celălalt, regăsindu-ne de fiecare dată identitatea şi dorinţa de a o pierde. Eu, el – cine era cine? Ne topeam într-un creuzet din care se năştea o făptură perfectă, androgină. Noi, un alt cuvânt pentru împlinire. Zvâcnetul sângelui ne chema, ne adâncea într-o transă frenetică. Încercam să ne contopim cu totul, atom cu atom. Nu atracţia gravitaţională – descopeream cu uimire – era motorul universului, ci dorinţa. Fusese dintotdeauna în mine, înlănţuită de stânca subconştientului. Am eliberat-o, lăsând-o să crească, să mă devoreze, să mă mistuie; am pierit şi am renăscut, iar şi iar, din propria-mi cenuşă.
Era un vis, o iluzie frumoasă, o clipă furată eternităţii. Ştiam, la fel de bine ca Ewan… Şi am făcut-o să dureze.
