Scriitoare de science fiction și fantasy, Rodica Bretin continuă în acest capitol XV aventurile personajelor seriei Protectorii, volumul trei Elysium (editura Tritonic, 2019). Capitolul anterior poate fi citit online: Elysium (XIV).
8.
AMNEZIE ŞI PREJUDECATĂ
KAYLA
− Cum e să ajungi în topul Forbes al celor mai bogaţi oameni din lume, alături de Bill Gates şi Mark Zuckerberg?
Jack Stone avea amabilitatea unui piton care deschisese larg gura şi aştepta ca şoarecele să intre înăuntru. Şoarecele, adică eu. Primii paşi îi făcusem; venisem în studioul Alpha şi mă aşezasem de bună voie pe canapeaua dală-de-sacrificiu, alături de sacerdotul emisiunilor de scandal. Iar acum aşteptam, orbită de lumina reflectoarelor, ca Marele Preot mass-media să mă disece în direct, să-mi scoată inima şi să le arate discipolilor săi cum i se zbate între degete înainte să o zdrobească.
Iubeşte-ţi aproapele, dar nu uita să-l bârfeşti, era prima poruncă a talk-showurilor din Canada şi de pretutindeni. Iar Stone mă devora din priviri. El, ochii camerelor de luat vederi, cei ai milioanelor de telespectatori din Dartmouth, Nova Scotia, care mă studiau ca pe un microb rămas singur-singurel pe lama microscopului.
Am coborât pleoapele, apoi mi-am trecut un picior peste altul, cu o mişcare nonşalantă, marca Sharon Stone. Să sporim tensiunea momentului, nu?
Cum zâmbeam şi tăceam, de parcă n-aş fi auzit întrebarea sau greşisem platoul de filmare, nimerind la o emisiune pentru surdo-muţi, Stone s-a simţit obligat să continue.
− Povestea de succes a Kaylei Blackmoon pare adaptarea unui basm clasic. Cenuşăreasa din Dartmouth ajunge în aristocraţia Scoţiei, fără să treacă mai întâi pe la bal. Un miracol căruia i-am fost martori cu toţii. Cum a fost cu putinţă?
− Trăim într-o lume a tuturor posibilităţilor, i-am aruncat înapoi nada.
Când primisem invitaţia la emisiune, primul impus a fost să o ignor. Al doilea, să refuz. Şi iată-mă aici, deşi… Dar trebuia să aflu ce vrea Skylar de la mine, prin gura lui Jack Stone, slobodă, cu limba bifurcată şi plină de venin.
Era o capcană, credea Raven. Nici celorlalţi nu le plăcuse ideea de a intra de bună voie în bârlogul televizat al lui Stone. Dar ce putea face? Să mă ucidă în direct?
„Să te aresteze în faţa camerelor de luat vederi. Asta ar spori audienţa.“
Keegan: cu ochelari negri şi cozorocul şepcii ascunzându-i chipul, veghea asupră-mi din spatele unui aparat de filmat. Din cabina sunetiştilor, unde împărţea cafele şi gogoşi, Niall mi-a făcut un semn încurajator.
Nu mă întâlnisem pe hol cu poliţişti zăngănindu-şi cătuşele. Iar dintre Cei Vechi, eram singura care nu apărea pe lista „teroriştilor“ vânaţi de răposatul şef al poliţiei Halifax. Însă ceva-ceva tot îmi pregătise neconsolatul amigos al lui Tyler, deşi astăzi nu era vineri, 13.
Jack se uita la mine cu interes, de parcă mă vedea pentru prima oară. Şi era nerăbdător să împărtăşească publicului amănunte inedite, scandaloase ori picante despre ascensiunea fulminantă a unei dansatoare exotice în lumea bună.
− Rolul destinului l-a jucat Lordul Wallace. Iar o imagine face cât o mie de cuvinte.
În tradiţia panem et circenses a talk-showurilor, în studio se afla o tribună cu spectatori veniţi să aplaude sau să râdă la poantele geniale ale prezentatorului şi un ecran pe care apăruse o imagine familiară: scena, stâlpul nichelat de la Fantasia, în jurul căruia unduiam, răsucindu-mă într-un dans pe ritmuri sincopate, când lent, când…
În studio au izbucnit aplauze, deşi panourile electrice nu afişau vreun îndemn la efuziune. În alte condiţii, omagiul sincer, spontan, m-ar fi flatat. Acum eram furioasă! Lorena angajase oameni de ordine, plătiţi, printre altele, să confişte telefoanele mobile ale clienţilor. Ce păziseră?
Când rumoarea s-a mai domolit, Stone a bătut din palme, teatral.
− Aplauze pentru Salomeea din Nova Scotia! Deja, pulsul mi-a trecut de sută. Vă închipuiţi ce simţea bătrânul lord.
Insinuarea m-a lăsat rece; la fel faptul că spectatorii de aici şi cei din faţa televizoarelor vedeau în mine o Messalina care prostise un bogătaş ajuns la vârsta senectuţii, moştenindu-i averea. Jumătate mă invidiau, tot atâţia mă admirau, iar toţi ar fi vrut să fie în locul meu.
− Lordul Wallace nu a călcat vreodată pe la Fantasia.
Am spus-o fără să ridic glasul, deşi începeam să îmi pierd răbdarea. Ce voia Stone de la mine? Nu mă chemase doar ca să-mi „şifoneze“ imaginea. Într-un conflict în care miza era soarta tuturor, nu rămânea loc pentru răzbunări meschine, orgolii mărunte. Stone însă, mă trata ca pe una din celebrităţile zilei, dintr-un lung şir ce se perindase prin studioul lui. De parcă nu m-ar fi cunoscut.
− Lordul Wallace a fost faimos pentru excentricităţile sale. De ce nu o vizită incognito la un club de streaptease din Canada?
M-am uitat la cicatricea de pe mâna lui Stone, suvenir din Alaska. Avea o cât de vagă idee ce o să-i fac după emisiunea asta?! Evident nu, fiindcă a continuat în acelaşi registru – insinuări, calomnii, insulte. Toate, susţinute de „dovezi“ pe care credulii le înghiţeau cu polonicul.
− Mama ta, Keira Blackmoon, a fost indiancă din tribul Mi’kmaq. Scuze, nativ americană. Iar tatăl… necunoscut; suedez, german, irlandez? Sunt mulţi turişti care se perindă prin rezervaţiile din Nova Scotia. Şi să nu uităm baza militară americană din apropiere!
Am ţâşnit de pe canapea şi mi-am înfipt mâinile în gâtul lui Stone. Strângeam, uitându-se cum se învineţeşte…
„Kayla!“
Keegan îşi dăduse jos ochelarii, privindu-mă cu un început de panică. Dar nu mă clintisem din loc. Stăteam ţeapănă, fără să simt durerea din palmele crestate cu unghiile. Stone zâmbea satisfăcut: izbutise o lovitură magistrală. Era bila unui utilaj-mamut de demolare, iar eu o popică din plastic, strivită, aplatizată de rostogolirea ghiulelei.
Chiar aşa?
Îi promisesem Lorenei să nu intru în mintea omului unde pândea păianjenul Skylar. Poate ăsta fusese planul karghanului, capcana, punerea în scenă. Totul ca să risc o privire în neant, iar abisul să mă înghită. Să ajung atât de departe cu furia, cu frustrarea încât să nu îmi pese de consecinţe. Ei bine, nu îmi mai păsa!
Am intrat în mintea lui Stone ca un tanc rusesc în Berlinul de Est, pregătită pentru două lucruri: să mă izbesc de un zid, ori să cad într-o groapă. Ce nu m-am aşteptat…
Stone era normal. Şi amnezic. Nu îşi amintea nimic despre mine, Cei Vechi sau karghani, iar toate informaţiile despre Global Vortex fuseseră şterse cu buretele. Creierul îi arăta ca un fagure cu multe alveole seci. Dacă rămâneau goale, Jack Stone ar fi fost acum frate cu idiotul satului din tribul Pixuma, leguma umană a junglei amazoniene cu care se întâlnise Raven pe malul Râului Xingu.
Stone îşi păstrase însă raţiunea, inteligenţa destructivă şi tot veninul care-i iriga neuronii. Spre deosebire de Russell Morgan, Skylar nu lucrase ca un măcelar. Umpluse hiatusurile cu pipeta, înlocuind amintirile reale cu altele, false, perfect integrate într-un trecut pe care Jack îl credea, cu sinceritate şi convingere, al lui.
Karghanul îi ştersese memoria selectiv, pe ici, pe colo, după criterii care îmi rămâneau neclare.
− Aţi fost săptămâna trecută în Alaska, domnule Stone?
Şi-a arcuit sprâncenele, derutat de brusca schimbare în topica discuţiei.
− Nu văd legătura…
Am făcut o pauză, pentru efect, aşa cum învăţasem la cursul de retorică.
− M-aţi invitat la o discuţie deschisă. Sinceritatea este o şosea cu două sensuri.
De fapt, mă ţintuise pe canapeaua infamiei pentru o confesiune via satelit. Avea de gând să mă ungă cu catran şi să-mi verse un sac cu pene în cap. Însă întâi de asta, îmi datora un răspuns.
− Am făcut un reportaj despre accidentul de la hidrocentrala Willow, care a distrus nişte hectare de pădure şi o clădire, a admis, încercând să priceapă unde voiam să ajung.
Nu l-am lăsat să bâjbâie prea mult prin meandrele incertitudinilor. Dacă – Doamne fereşte! – se rătăcea?
− Aşa-zisul accident a fost… cum spun cinefilii? Regizat. După distrugerea filialei sale din Willow, Global Vortex va încasa o primă de asigurare astronomică. Aceeaşi companie care a finanţat reportajul „imparţial“ al televiziunii Alpha.
În linii mari, chiar aşa fusese. Iar o minciună credibilă se construieşte din frânturi de adevăr. Stone însă, a luat foc.
− Postul Alpha este independent! Nu facem politică, nu sprijinim interese economice!
L-am privit sceptic:
− Ştiu, domnule Stone. Sunteţi un cavaler mass-media. Neînfricat şi incoruptibil, leal publicului ce vă răsplăteşte doar cu aplauze… din care v-aţi cumpărat vilele din Beverly Hills şi Malibu, yachtul, elicopterul, cele şase maşini. Cu cât cotizează o companie coruptă, cum ar fi Global Vortex, pentru un reportaj care să cosmetizeze realitatea? Aveţi tarife fixe sau de la caz la caz?
O clipă, m-am temut că o să se sufoce de indignare.
− Sunt Jack Stone, un nume care contează în televiziune!
− Mai mult decât profesionalismul, onestitatea faţă de spectatori?
− Adevărul este… un punct de vedere. Publicul crede ce îi spun eu!
A rămas cu gura căscată, uluit; îşi recunoscuse glasul, nu şi vorbele. Dacă ar fi putut le-ar fi înhăţat din aer, îndesându-le înapoi în gâtlej. Printre „credulii“ care ocupau scaunele din studio a trecut un murmur de stupoare. Am aşteptat să se stingă apoi, în tăcerea în care puteam auzi tic-tacul ceasului Rolex de la încheietura lui Stone – îl moştenise de la Denton Quin? – l-am întrebat pe tonul confidenţial al unui preot catolic pregătit să primească ultima confesiune din gura unui muribund.
− Spune-mi Jack, care este dorinţa ta cea mai arzătoare?
O ştiam, era scrisă cu majuscule în mintea lui, încă de pe vremea când compunea epistole către Moş Crăciun. Cum rămânea reluctant să împartă şi cu alţii micul său secret, i-am dat un bobârnac mental. A funcţionat.
− Vreau să fiu un Orson Wells al Canadei!
Cum public fidel nu este un sinonim pentru cult sau inteligent, Stone a citit pe chipurile celor prezenţi nevoia unei explicaţii. Pe măsură ce vorbea l-a luat valul şi nu a mai trebuit să îl împing din culise. Jack era un fan înfocat al „Războiului Lumilor“, piesa radiofonică ce a zguduit America. În seara de 30 octombrie 1938, milioanele de ascultători ai postului CBS au fost convinşi că ascultă transmisiunea în direct a unei invazii extraterestre: New Yorkul distrus de marţieni şi maşinăriile lor infernale, clădiri explodând, civili arzând ca moliile atinse de flacără, cartiere întregi spulberate de razele morţii. Când Wells a anunţat în eter că e vorba de un scenariu radiofonic şi nu de un reportaj de război, era prea târziu: panica se instalase deja. Mii de oameni şi-au abandonat locuinţele, coloane de maşini cu refugiaţi blocau şoselele, secţiile de poliţie primeau apeluri cerând intervenţia Gărzii Naţionale, a armatei şi Forţelor Aeriene. Oamenii cumpărau pistoale, carabine, măşti de gaze, se închideau în pivniţele caselor împreună cu familiile. Au fost nenumărate accidente rutiere, incendii, sinucideri. Un haos orchestrat magistral şi… fără voie de un post de radio până atunci obscur. Orson Wells a devenit celebru peste noapte, emisiunea sa fiind un subiect predat astăzi la Academia FBI drept un exemplu de manipulare a maselor. Stone îşi dorea să îl pună în umbră pe mentorul său, să îi egaleze performanţa, dacă nu în inventivitate, măcar în bilanţul victimelor.
L-am încurajat să continue:
− Schimbi numele postul în Alpha şi Omega, anunţi Sfârşitul Lumii − un meteorit ce vine drept spre Pământ depăşind viteza legală, o flotă invadatoare ieşind din conul de umbră al Lunii, o cometă-ucigaşă spulberând planete cu coada − iar a doua zi un milion de telespectatori îşi zboară creierii. Orson Wells ar păli de invidie.
Jack a încercat să nege, dar mintea îi era o corabie în derivă şi nu el răsucea timona.
− O dictatură mass-media în locul unei democraţii incompetente. Ce e rău în asta?
În studio, murmurele de indignare deveniseră huiduieli, fluierături. Nimănui nu îi place să fie făcut prost, naiv, sărac cu duhul, mai ales categoriilor menţionate.
Cei prezenţi veniseră pregătiţi pentru un altfel de spectacol. Schimbarea polarităţii îi debusolase, dar, asemeni piliturii de fier între doi magneţi, se orientaseră repede. Iniţial gata să mă linşeze, se raliaseră cu un entuziasm egal cauzei mele. Doborât de pe soclu, Jack Stone devenise ţinta energiilor negative, paratrăznetul prin care urma să se descarce dreapta mânie populară.
Marele om de televiziune pierduse. Era momentul să îşi facă ieşirea din scenă, învelit în mantia zdrenţuită a demnităţii. Şi aveam de gând să îl las, înainte să înceapă să cadă o grindină cu ouă stricate. Preventiv, m-am tras spre marginea canapelei, cât mai departe de idolul detronat.
În loc să tacă, Stone a ţâşnit în picioare.
− Eu v-am creat! V-am trezit din letargie. Eraţi… irelevanţi. V-am dat glas, opinii, puterea deciziei. V-am lăsat să priviţi cele o mie de chipuri ale lui Jack Stone. M-am fărâmiţat, m-am dat vouă ca într-un ritual sacru al împărtăşaniei. Pe limba fiecăruia am picurat nu vin sau pâine, ci un strop de ambrozie. Trupul şi sângele meu. Gloria, nemurirea mea. M-aţi înghiţit şi acum sunt în fiecare dintre voi. Îmi aparţineţi! Fraţi şi surori, să uităm ce-a fost, să nu năzuim la un viitor nesigur. Alţii vă promit Eternitatea. Eu vă dau clipa. Luaţi-o, tăiaţi-o în felii subţiri ca să vă ajungă, vouă şi urmaşilor pe care… nu-i veţi avea!
Stone o luase razna pe arătură. În loc să mă bucur, m-am îngrozit. Era ca o plonjare în trecut, în Iadul Alb de unde Liam Wallace m-a scos în al unsprezecelea ceas. Jack căzuse de pe un mal mâlos şi se scufunda tot mai adânc în cloaca demenţei. Nu-mi era milă de el – doar că un şarpe de gheaţă îmi luneca pe şira spinării. Nebunia. Un blestem pe care nu-l doream nimănui; nici măcar lui Stone.
Producătorul executiv al emisiunii dădea din mâini ca o moară de vânt, făcând semne disperate să se taie imaginea, sunetul. Băgaţi reclame!! urla pe tăcute în cabina din spatele geamului antifonat. Panicaţi, tehnicienii apăsau butoane, împingeau cursoare, însă aparatele nu voiau să asculte. Revolta lucrurilor? Psihoză în circuitele de siliciu? Nu tocmai. Niall zâmbea cu modestie, refuzând să îşi asume vreun merit.
Când m-am ridicat de pe canapea, patru infirmieri dădeau buzna în studio, cu seringi, curele, cămaşa de forţă. Veniseră, deja? Sau… Aşteptau afară, în cazul în care vreunul dintre cei invitaţi la umilire în public îşi pierdea cumpătul şi busola. Azi, se întâmplase să fie gazda emisiunii. De-ale vieţii.
Oricum, Stone era terminat. Chiar dacă avea să scape, peste ani şi ani, din stabilimentul celor foarte nervoşi, cariera lui luase sfârşit. Nici o televiziune nu avea să îl mai angajeze vreodată, nici ca portar, curier sau om de serviciu.
De ce să-ţi omori duşmanii? Adu-i la disperare şi vezi ce se întâmplă.
− Adio Jack! Nu pot spune că mi-a făcut plăcere, i-am aruncat peste umăr.
Ieşisem din mintea lui, iar Skylar nu mai era demult acolo. Îl aştepta un lung sejur în Iadul Alb, cu experienţe memorabile − micul dejun cu electroşocuri, cina cu tranchilizante, iar la prânz un masaj cu jeturi îngheţate-fierbinţi, menite să îi scoată din cap ideile megalomane şi orice altceva. După o săptămână de asemenea tratament pentru binele lui nu o să-şi mai amintească nici cum îl cheamă. O să devină un număr pe o fişă, un zvon de paşi pe coridoarele cu pardoseala ce nu-i reflecta umbra şi, poate, într-o noapte o să înceapă să audă…
− Sunetul tăcerii?
Niall, care tot nu învăţase să stea departe de gândurile mele, mă privea nedumerit. El şi Keegan ajunseseră primii la lift.
− E o poveste pentru adulţi, m-am eschivat.
Deşi… Ce-ar fi putut să şocheze un adolescent crescut într-o pădure carnivoră? Nu ţineam neapărat să aflu şi am coborât toţi trei la parter, fără să schimbăm vreo vorbă. În stradă, am oprit un taxi, dându-i şoferului destinaţia: Irish Pub.
„Condoleanţe pentru Stone. Cum ai reuşit?“
Pe scaunul din faţă-dreapta, Niall părea atent doar la trafic. Să-l ignor? O să pună iarăşi întrebarea, de data asta cu voce tare. Am oftat, resemnată.
„N-a fost meritul meu. Habar n-avea cine sunt.“
Pe bancheta din spate, Keegan s-a răsucit spre mine:
„Skylar i-a şters memoria?“
Mi-am reprimat un zâmbet maliţios.
„Numai prin punctele esenţiale: Russell Morgan, aventura din Alaska, conturile secrete din Zurich“.
Niall avea o rezervă infinită de întrebări.
„Unde îl duc?“
„Spitalul Psihiatric Halifax. Un fel de Lumea Pădurii. Un loc unde prădători în halate albe te vânează-prind-sfârtecă în fiecare zi, fără să te ucidă de tot. Iar în dimineaţa următoare o iau de la capăt.“
Cumva, răspunsul l-a făcut pe Niall să tacă tot restul drumului. Poate înţelegea mai multe decât credeam eu. Keegan mi-a cuprins umerii, apoi i-am auzit şoapta:
− Uită!
Pe Jack Stone, Iadul Alb, săptămânile în care fusesem cobaii celor patru amigos la Willow? Dincolo de geamul prăfuit al maşinii se perindau clădiri, străzi, intersecţii cu semafoare la care opream sau nu. Roşu, verde, iar între ele semnalul galben, clipind intermitent, prevenitor: fii gata!
Acum opt zile ne întorsesem în Dartmouth pregătiţi, sau aşa credeam, pentru orice. Şi totuşi, invitaţia lui Stone ne luase prin surprindere; la fel, ce a urmat. Din nou, Skylar prelua iniţiativa. Din nou, aveam senzaţia că dădusem exact replica pe care o aştepta de la noi.
Taxiul a oprit în faţa barului irlandez şi, înainte să coborâm am pus o hârtie de cincizeci în mâna şoferului, spunându-i să păstreze restul. Măcar, banii nu reprezentau o problemă. Aveam carduri de credit şi un paşaport cu ştampila Ambasadei Marii Britanii şi cerneala încă proaspătă.
Întâi, am dat o declaraţie la poliţie, în fostul birou al lui Eric Norton: fusesem jefuită în timp ce traversam Leigton Dillman Park − am scris, am semnat. Câţi atacatori? Trei-patru, de unde să ştiu, era întuneric şi, oricum, îmi pierdusem cunoştinţa după primele lovituri. Când m-am trezit, banii, bijuteriile, actele dispăruseră. Poliţiştii nu mi-au cerut amănunte, iar din vacanţa în Alaska mă întorsesem cu destule vânătăi ca povestea să fie credibilă. Noul locotenent a deschis o anchetă, promiţându-mi să răscolească fiecare tufiş în căutarea făptaşilor, iar cei de la Ambasadă m-au consolat: puteam să o păţesc mult mai rău, o lady nu avea ce să caute în jungla parcului, neînsoţită, la ora aceea târzie! Le-am înghiţit morala, sfaturile binevoitoare şi, drept răsplată, am plecat de acolo cu pătrăţelul de hârtie plasticizată care mă propulsa în rândul cetăţenilor respectabili.
Numele meu nu fusese pomenit în incidentul de acum câteva luni, când „teroriştii“ îl luaseră ostatic pe Russell Morgan, candidat la primăria Halifax, apoi dispăruseră într-o evadare spectaculoasă. În schimb, Keegan, Lorena, Alix şi Raven rămâneau pe lista celor mai căutaţi din Canada, şi nu pentru a li se cere un autograf. Moartea lui Richard Tyler nu-i scosese din colimatorul poliţiei; dimpotrivă. Fiecare agent din Dartmouth primise ordin să îi aresteze şi, dacă se opun, să tragă fără somaţie. Exista câte o recompensă pe capul fiecăruia, ceea ce mărea zelul oamenilor legii. Destui colindau străzile, uitându-se vigilent la trecători şi sperând să dea norocul peste ei. Pe Ewan, Calder şi Niall nu îi căuta nimeni fiindcă, teoretic, nu existau. Certificatul de naştere al lui Ewan expirase de două secole, Calder putea cere să îi fie eliberat un singur act, de deces, iar Niall avea cetăţenie extraterestră.
Irish Pub se voia o cârciumă retro. Mese lungi, cu tăblia lustruită de coatele generaţiilor de beţivi, bănci cioplite artizanal, pardoseala alergică la mop şi detergenţi, nu şi la mucuri de ţigară. O atmosferă de crepuscul, îngroşată de fumul pipelor marinăreşti întregea imaginea de speluncă portuară – nu m-ar fi mirat să aud, în loc de claxoane, sirenele unor vapoare ce se pregăteau să acosteze.
Localul era plin de clienţi, înecat în rumoarea glasurilor şi o miasmă de peşte prăjit venind dinspre bucătărie. Dar nu venisem pentru deliciile bucătăriei irlandeze, nici măcar pentru faimoasa bere neagră.
„Kayla!“
Chemarea Lorenei ne-a călăuzit ca un far, ajutându-ne să navigăm prin reciful de mese. La una dintre ele, plasată într-un con de umbră, Calder a ridicat spre noi halba cu Guinness Draught. Nu era la prima, în schimb Raven şi Lorena nu se atinseseră de ale lor: Oyster şi O’Hara – poate nu le plăcea berea celtică.
Lorena a simţit nevoia să îşi justifice abstinenţa.
− Nu beau când conduc.
Raven a aruncat pe masă un dreptunghi auriu.
− A mai rămas ceva în cont…
Uitase să mi-l ceară, dar nici n-am clipit. Ce fusese al lui Liam Wallace le aparţinea Celor Vechi, tuturor şi fiecăruia. Dar să goleşti aproape un card Gold − pe ce?
− Un Lamborghini Roadster. Atinge 350 km pe oră în şapte secunde!
Mi-am amintit de bolidul argintiu parcat chiar în dreptul intrării: ostentativ, luxos, atrăgând toate privirile. Ce o apucase pe Raven şi de ce Lorena îi cânta în strună?
− Aţi înebunit, amândouă?
Lorena mi-a surâs, angelic.
− Cum a mers emisiunea cu Jack Stone?
„Tu faci ce vrei, noi la fel“, a adăugat numai pentru mine.
Le-am spus atunci ce şi cum fusese. Când am ajuns la episodul cu infirmierii care l-au înfăşat pe omul de televiziune în cămaşa de forţă, scoţându-l din studio pe sus, Calder mi-a aruncat o privire paternal-aprobativă.
Lorena însă, părea derutată.
− De ce-a făcut Skylar asta?
O întrebare pe care mi-o puneam şi eu. Karghanul ni-l oferise pe Jack Stone pe tavă; mai lipsea să îi vâre un măr în gură.
− Poate a vrut să ne facă un cadou, am rostit într-o doară.
− De ce?!
Raven ridicase vocea, iar câţiva clienţi de la mesele apropiate au întors capetele spre noi. Şi deodată am ştiut răspunsul: stupid, la prima vedere. Totuşi, avea sens, într-un fel de logică a absurdului.
− Stone a fost o ofrandă. Un dar de împăcare. Skylar vrea ceva de la noi şi s-a gândit să ne ceară cu frumosul.
− Kayla, te-au bătut reflectoarele în cap? Bea o halbă de bere şi revino-ţi!
Chelneriţa venea drept spre masa noastră, de parcă ar fi auzit-o pe Raven. Eu şi Keegan am comandat Guinnes, Calder la fel. Niall, care studiase atent lista, se pregătea să ceară o Kenny Irish Cream, care nu era nici cremă, nici îngheţată. I-am luat-o înainte:
− Şi o Coca-Cola.
Fiul lui Aidan nu a comentat, n-a cerut lămuriri; le luase din mintea fetei pe al cărei ecuson scria Bridget.
− Minor? Interdicţie? Ce reguli ciudate are lumea asta…
− E şi lumea ta! i-am spus, enervată.
Deşi, nu era vina lui. Nici nu era singurul cu probleme de adaptare. Ewan stătea nopţi şi zile în faţa televizorului, pe History Channel, ca să afle ce s-a mai petrecut în absenţa sa. Ajunsese la Al Doilea Război Mondial, în timp ce noi, ceilalţi, încercam să îl evităm pe al treilea.
Bridget ne-a adus băuturile, ni le-a pus în faţă, apoi s-a grăbit să îi servească pe alţii. Mă uitam după ea, când Niall a luat o sorbitură de bere neagră din paharul meu. La sfârşit s-a strâmbat, ştergându-se la gură cu mâneca. Simţeam nevoia să am o discuţie între patru ochi cu Alix… Chiar, unde era?
− Ar fi trebuit să ajungă până acum, a răspuns Calder întrebării mele nerostite.
− Noi nu o mai aşteptăm, a decis Raven.
Ea şi Lorena aveau o întâlnire cu Samuel Wolfe, de care onorabilul judecător nu aflase încă. Şi, cum nu voiau să îl deranjeze la Tribunalul Municipal, fixaseră audienţa după lăsarea întunericului, în vila lui, de cealaltă parte a Podului McKay. De-asta aveau nevoie de maşină?
− Noblesse oblige. Doar n-o să ne dăm jos din taxi.
Ca voi, mai lipsea să adauge Raven. Lamborghiniul decapotabil, cu două locuri, însemna şi altceva: se descurcau singure cu judecătorul şi gărzile lui.
− Evident, ne-a confirmat Lorena. Va fi o discuţie confidenţială. Era să uit… mai avem nişte cumpărături de făcut!
A înhăţat cardul, băgându-l în buzunar.
− Judecătorul Wolfe… Skylar i-o fi spălat şi lui creierul? m-am întrebat cu glas tare.
− Asta nu va fi o circumstanţă atenuantă, a promis Raven sumbru.
Lorena a ridicat din umeri, neinteresată de problemă. Era limpede că nu ne voiau nici sfatul, nici ajutorul. Keegan a făcut totuşi o încercare.
− Dacă nu vă întoarceţi în câteva ore, venim după voi?
− Nu. Citiţi ziarele de dimineaţă.
Cu asta, Raven a pornit după Lorena spre ieşire, lăsându-ne să ne întrebăm ce a vrut să spună.
Şase beri şi două Coca-Cola mai târziu, dintre vălătucii de ceaţă cu iz de nicotină s-a ivit Alix: în costum gri-perlat, cu părul strâns la spate şi ochelari cu rame aurii care îi dădeau un aer competent, profesional, de femeie de afaceri. S-a lăsat să cadă în scaun, scoţându-şi pantofii cu un suspin de uşurare. Era probabil unul dintre momentele când îşi amintea de Lumea Pădurii cu oarecare nostalgie. Dar nu te duci în tenişi la o şedinţă a acţionarilor Global Vortex. Mai ales dacă te infiltrezi incognito, spionând pentru firma rivală Cei Vechi&Co. Acolo aflase ultima noutate:
− Toţi se dau cu capul de pereţi să afle unde e Skylar. Nimeni nu ştie.
Ancheta din Alaska, prima de asigurare amânată, declaraţiile incriminatorii din emisiunea de astăzi a postului Alpha loviseră sediul central din Dartmouth, ameninţând să îl scufunde sub viitura pierderilor financiare, aşa cum şuvoaiele înecaseră filiala din Willow. Global Vortex devenise un transatlantic în derivă, al cărui căpitan îşi luase concediu în toiul unui uragan.
− Cine conduce compania? am întrebat-o pe Alix.
− Inerţia, presupun.
Global Vortex era ca un perpetuum mobile: nu se putea prăbuşi peste noapte. Totuşi, cum preşedintele lipsea cam de mult, cotaţiile la Bursă începeau să scadă, îngrijorarea acţionarilor devenea panică – iar unii, mai pesimişti, vedeau deja spectrul falimentului ivindu-se la orizont.
Niall avea o curiozitate:
− De ce s-a dat la fund karghanul?
− O să aflăm prea târziu, ca de obicei, i-a explicat Calder.
Strategia noastră defensivă ne adusese aproape în situaţia de şah-mat. Iar ultima mutare a lui Skylar era ilogică, derutantă. Cum să te baţi cu un adversar care îşi doboară proprii pioni? Cum îi anticipezi intenţiile? Nu-ţi rămâne decât să pescuieşti în ape tulburi.
− În Alaska, karghanul era obsedat de Elysium, şi-a amintit Alix. Tot un fel de Poartă, nu?
Keegan s-a gândit câteva clipe, apoi a respins ipoteza.
− Viracochas n-au plecat pur şi simplu. Au devenit altceva.
Calder s-a raliat ideii.
− Karghanii nu văd motivul pentru care să se schimbe, să evolueze. Sunt perfecţi.
− La fel ca rechinii.
M-am pomenit repetând vorbele lui Eric Norton din ziua când îmi arătase monştrii adâncurilor de la Seaword, înainte să oprească cu trupul său glontele destinat lui Alix. Toţi m-au privit contrariaţi, în afară de Niall, care umbla prin mintea mea ca la el acasă. Aş fi putut să îi trântesc uşa în faţă, dar… n-o făceam. Niall nu avea amintiri din realitatea noastră. De-asta îl lăsam să ia dintr-ale mele; să nu se simtă un intrus într-o ţară străină. Crescuse în Lumea Pădurii, unde fiecare pas era un pariu cu soarta − dar şi Pământul era o junglă, uneori la fel de primejdioasă. Acolo, Omul-cerb îi fusese mentor, călăuzitor. Aici ne avea pe noi, clanul de unchi şi mătuşi al Celor Vechi, gata să îl înveţe ce ne pricepeam mai bine fiecare. Va fi, însă, de-ajuns?
− Omul acela, Eric Norton, a salvat atunci viaţa mamei… şi pe a mea.
Niall tocmai constatase un adevăr neplăcut: trecuse pe lângă moarte înainte de a se naşte. Ştiam ce simte: momentul în care realizezi că universul se putea descurca la fel de bine şi fără tine are gust de şampanie expirată! M-am uitat în ochii adolescentului ce nu fusese niciodată copil, iar astăzi se pomenea în mijlocul unui război moştenit împreună cu ADN-ul atlant şi viracocha.
− Îmi pare tău, am spus încet.
Pentru tine, pentru noi toţi.
Începea, iarăşi… Caruselul ameţitor ce avea să ne azvârle în labirintul unde ne aştepta Skylar, Pălărierul Nebun. Ce va fi de data asta? Cât va ţine partida de şah între piesele albe şi negre, cine va câştiga şi cine va pierde?
Întâi, fusese Russell Morgan. Acum era Skylar, iar după el va veni altul. Întotdeauna va exista o primejdie concretă, inerentă, o criză bătându-ne la poartă cu pumnul de fier sau doar o umbră ameninţătoare plutind la marginea orizontului. Mereu va fi cineva sau ceva care să ne facă viaţa interesantă.
M-am gândit la cei rămaşi în urmă: Tania, Brandon, Eric, Liam, Aidan. La Calder şi Ewan, întorşi printre noi într-un mod pe care oamenii l-ar numi miraculos. Nu voiam să fiu ingrată, dar… Soarta e o zeiţă capricioasă: ce azi îţi dă, mâine îţi poate lua înapoi. Toată viaţa alergăm după dorinţe-fluturi, cu ochii la cer. Când prindem unul în plasă nu ne vine să credem − până ce ne dăm seama că stăm pe nisipuri mişcătoare, iar fiecare dorinţă împlinită naşte, odată cu fericirea, şi teama de a o pierde. Atunci, fluturele diafan devine o ghiulea ce ne trage în jos, ne cufundă în capcana deşertului-mlaştină. Până la urmă, ce este mai rău? Să nu capeţi niciodată ce râvneşti sau… da?
− Avem numai ce putem fura sorţii. Răgazuri.
Glasul lui Keegan m-a chemat înapoi din regatul sumbru pe unde îmi rătăceau gândurile. I-am zâmbit, iar el mi-a luat mâna într-ale lui, de parcă am fi fost singuri – la masă, în local, pe lume.
Luaţi-vă o cameră, ar fi zis Raven. Dar nu era acolo, plecase cu Lorena să îl vâneze pe Samuel Wolfe, judecător şi amigos. Calder i-a făcut semn lui Bridget să mai aducă un rând de beri, Alix şi-a scos ochelarii de recuzită, iar Niall şi-a rezemat bărbia în pumn, ascultând ce vorbeau şi ce gândeau cei de la mesele alăturate – două lucruri care, constatase deja, nu erau identice la oameni.
Nici la Cei Vechi, dar asta rămânea o lecţie pentru mai târziu.
