Scriitoare de science fiction și fantasy, Rodica Bretin continuă în acest capitol XVI aventurile personajelor seriei Protectorii, volumul trei Elysium (editura Tritonic, 2019). Capitolul anterior poate fi citit online: Elysium (XV).
LORENA
Privirea lui Samuel Wolfe a lunecat de la mine la Raven, în timp ce o cută i se adâncea între sprâncene. Trebuia să îi dăm dreptate Kaylei: Skylar jucase puzzle cu mintea lui – scosese piese, pusese altele noi, altora le schimbase locul. Pentru onorabilul judecător eram două străine care dăduseră buzna în casa lui, la ceas de seară. Să sune la poliţie? Să afle ce voiam de la el? Curiozitatea a învins până la urmă. Sau poate faptul că Raven stătea între el şi telefon, cu un zâmbet-invitaţie: te rog eu, încearcă!
Samuel a ales să fie o gazdă, dacă nu primitoare, măcar politicoasă:
− Sunteţi…?
I-am spus, fără să mă aştept la vreo reacţie. Mă înşelam, iarăşi. Spre deosebire de Jack Stone, care uitase tot ce ne privea, Wolfe auzise despre noi. Numai lucruri bune, fiindcă i s-a luminat chipul, de parcă cineva trăsese la o parte draperiile într-o amiază însorită.
− Lady Argyll, profesor Olsen… Ce plăcere neaşteptată!
Neaşteptată, da. Îl găsisem în halat şi papuci, întrerupându-i siesta în faţa televizorului, între al doilea coniac şi prima havană. Deşi nu ne văzuse în viaţa lui, judecătorul ştia cine suntem – după reputaţie? – şi părea bucuros să ne primească, chiar dacă îi tulburam tabieturile de seară.
Ne-am aşezat în fotoliile dinaintea biroului, eu pipăindu-mi buzunarul unde era pistolul Smith&Wesson, iar Raven cu grijă să nu se taie în lamele pumnalelor atârnate de centură. Ne pregătisem pentru orice – mercenari Global Vortex, poliţişti, patrula de cartier. Însă nimeni nu ne-a oprit să ne întrebe de sănătate. Ne-a deschis o menajeră portoricană, măsurându-ne cu un aer critic. M-am uitat în ochii ei şi, în loc de „reveniţi mâine, la o oră mai potrivită“, ne-a condus în biroul-sanctuar unde judecătorul îşi primea clienţii privilegiaţi.
Tot la sugestia mea, femeia şi-a luat liber pentru restul serii, lăsându-ne singure cu Samuel Wolfe şi conştiinţa lui, stup din care viespile cu ace otrăvite plecaseră, iar în faguri rămăsese doar mierea, atât de dulce încât simţeam cum mi se strepezesc dinţii.
Nu ştiu ce găsise Kayla în mintea lui Stone, dar într-a judecătorului amintirile erau o combinaţie de minciuni şi adevăruri, ca într-un aranjament ikebana unde jumătate dintre flori aveau petalele scuturate. Wolfe, cel dinaintea mea, uitase partidele de golf jucate în ultimii ani săptămânal cu Tyler, Stone şi Boyd. Nu ştia nimic despre Cei Vechi sau karghani. Nu îl văzuse pe Russell Morgan decât în fotografii sau la televizor. Iar Skylar era întruchiparea unui om de afaceri onest şi cu spirit civic, ce apelase la el − incoruptibilul judecător Samuel Wolfe, cavalerul cu mantie albă al Tribunalului Halifax − pentru a îndrepta o eroare judiciară; sau, cum aveam să constat curând, mai multe.
Un lup ipocrit care, după ce o mâncase pe Scufiţa Roşie, a devenit vegetarian. Raven căzuse într-o sinceră admiraţie.
− Complicate…
… sunt căile lui Skylar, era cât pe ce să adauge, dar i-am luat-o înainte:
− … arabescuri!
Wolfe avea o expresie derutată şi i-am arătat coupe-papierul de pe biroul său; adus din Cordoba, imita un jungher maur cu mânerul ca o dantelărie argintată. Sculptorul fusese un artist – exact ca karghanul. Skylar construise scenariile din mintea lui Wolfe cu aceeaşi debordantă fantezie şi grijă faţă de detalii cu care îmi regizase coşmarele. Cel cu haita de hiene fusese o capodoperă, al doilea − în care ploaia acidă topea carnea de pe figuranţi – mă lăsase fără cuvinte!
Judecătorul şi le-a găsit repede pe ale lui, împreună cu tonul de prestanţă jovială folosit atunci când, nu foarte des, se întâmpla să achite un inculptat.
− Domnul Skylar mi-a spus că veţi veni. Nu şi când, dar… vă aşteptam.
Asta m-a luat pe nepregătite.
− De ce?
Judecătorul ştia pentru ce eram acolo? Dacă da, în locul lui n-aş fi fost atât de liniştit! Wolfe a deschis sertarul din mijloc al biroului, scoţând nişte dosare pe care ni le-a vârât sub ochi. L-a luat pe cel de deasupra, l-a răsfoit. Erau probe din procesul meu, fotografii, amprente, mărturii mincinoase, dovezi măsluite, iar la sfârşit sentinţa. Anulată?
Mi-am ridicat ochii spre onorabilul judecător, rămânând în expectativă. Wolfe îşi exersase discursul în fața oglinzii, fiindcă l-a rostit dintr-o răsuflare, cu mimica convingătoare a unui actor de pe Broadway.
− În numele Tribunalului Halifax şi al meu personal, îmi cer scuze pentru inconvenientele care…
Inconveniente? Eu şi ceilalţi fusesem declaraţi paria în Dartmouth, vânat liber în Teritoriile de Nord-Vest, torturaţi în Alcatrazul din Willow unde Samuel Wolfe făcea pe Marele Inchizitor! Îmi venea să îl plesnesc peste botul de lup moralist, însă nu aş fi recoltat decât o sinceră stupoare. Judecătorul uitase total contribuţia sa la „eroarea judiciară“ ce ne pusese pe lista indezirabililor din Canada. Putea să jure liniştit pe Biblie că ne vedea, pe mine şi pe Raven, pentru prima oară. Karghanul îi lăsase însă intactă, adânc încrustată în subconştient, obedienţa şi lealitatea faţă de el.
− Domnul Skylar mi-a cerut să mă asigur că veţi primi compensaţii morale, materiale şi de orice altă natură.
Spirituală? Papa ne va sanctifica la rugămintea karghanului? Eram gata să îi spun unde să îşi vâre scuzele şi restul, când Raven a intervenit, brusc interesată.
− Ce fel de compensaţii?
Wolfe, care era pregătit să îşi toarne încă o găleată de cenuşă în cap, s-a relaxat vizibil, gata să treacă la considerente practice, unde se simţea pe terenul său. Şi a început să recite lista retrocedărilor.
− Din acest moment, sunteţi repuşi în toate drepturile cetăţeneşti. Lady Argyll va redeveni proprietara Fantasiei şi a celorlalte imobile din Dartmouth, inclusiv Galeria Babilon.
„Hoţii“, ne-a asigurat, fuseseră arestaţi pentru vandalism şi uciderea lui Angelo Delgado. Iar în conturile mele deblocate voi găsi o despăgubire considerabilă oferită de Primăria Halifax. De parcă banii erau un clei universal cu care lipeai orice, de la o vioară fărâmată la cioburile unui pocal de Murano!
Judecătorul luase al doilea dosar, al lui Alix.
− Domnişoara Hayden îşi va putea continua cercetările la Institutul Oceanografic Bedford. Bineînţeles, dacă doreşte.
Toate bune şi frumoase, dar… Ajunsesem la restituiri trecând peste ce era mai important: motivul. I-am arătat lui Raven fisura în logica făcăturii lui Skylar.
„Wolfe crede că am venit după dosare. E convins că ştim.“
„Ce?“
„Exact.“
Statutul nostru suferise o răsturnare spectaculoasă în ultimele zile. Din fugitivi, devenisem cetăţeni de onoare. Cum? Răspunsul nu era printre amintirile false din mintea judecătorului. Să fi fost… un fapt real? N-aveam nici un chef să îi răscolesc iarăşi prin dulapurile minţii, deşi nu mai erau rufe murdare acolo, ci doar cămăşi imaculate.
„Să-l întrebăm“, a propus Raven.
Înainte să mă decid, a şi făcut-o:
− Dosarele, când au venit?
− Ieri. Domnul Skylar mi le-a trimis împreună cu ziarul.
Din acelaşi sertar Wolf a scos un „Dartmouth Times“, i l-a întins. Şi am citit, odată cu Raven, articolul de la pagina patru.
Era un reportaj-anchetă despre ceea ce Brandon O’Neil ar fi numit o conspiraţie cusută cu aţă albă. Adică exact ce îi trebuie cititorului ahtiat după ştiri senzaţionale, ca să îi condimenteze cafeaua de dimineaţă. Pe scurt, magnatul Russell Morgan complotase cu un agent NSA, William Boyd, corupându-l pe şeful poliţiei Halifax, Richard Tyler. Ajuns primar, Morgan avea de gând să „vândă“ Canada americanilor, sau măcar o parte din ea, Nova Scotia. Planul includea compromiterea unor personalităţi locale ce se declaraseră împotriva candidaturii lui Russell şi a invaziei capitalismului made in SUA. Nu erau pomenite numele noastre, nici dezvăluit modul în care fusese demascată cabala. Doar concluzia anchetei: vinovaţii plătiseră, cei acuzaţi pe nedrept fuseseră exoneraţi, iar acum li se lustruia imaginea publică, până când va străluci oglindă.
Povestea avea ingredientele necesare unei bombe mediatice: agenţii străine, un scandal internaţional, victime inocente, ţapi ispăşitori. În final dreptatea triumfase, iar Justiţia cea oarbă zâmbea satisfăcută, la fel ca Samuel Wolfe.
Eu însă, aveam o nelămurire.
− Cum s-a descoperit totul?
Judecătorul a căpătat un aer grav:
− Comandantul Richard Tyler şi agentul NSA William Boyd au murit în Alaska, în împrejurări suspecte. Nu vă pot spune mai mult. Domnul Skylar a anunţat autorităţile canadiene, iar ancheta este în curs de desfăşurare.
Raven, care fusese accidentul lui Tyler, păstra o ultimă curiozitate.
− Şi Morgan?
− A trecut graniţa la ruşi. De unde extrădarea va fi o problemă.
− Într-adevăr.
Am dat din cap, aprobator. Nici nu ştia cât de mare!
− Dacă ne-am lămurit… să revenim la retrocedări.
Raven a arătat spre dosarele rămase şi, ascultător, Wolfe l-a deschis pe următorul.
− Domnului Keegan Thorson i se restituie apartamentul, conturile bancare, brevetul de pilot. De asemenea, colecţia de arme şi armuri medievale. Din păcate, Baza Militară Shearwater i-a confiscat avioanele, tancurile şi elicopterele, din motive evidente.
− Evidente pentru cine?!
Nu ridicasem glasul, dar judecătorul a dat imediat înapoi.
− Generalul din Shearwater nu înţelege conceptul de proprietate particulară. O ignoranţă ce ar putea fi corectată, printr-un proces. Cu un avocat bun şi un judecător care cunoaşte legislaţia ca pe propriile buzunare…
Samuel Wolfe îşi oferea serviciile? Relaţia cu el ne costase deja destul. Skylar îi ştersese amintirile lui, nu nouă!
− Ne vom gândi, i-am răspuns fără vreo intonaţie.
A dat din umeri, de parcă tocmai refuzasem premiul cel mare la loteria naţională, trecând la dosarul lui Raven. A început cu ce i se părea mai important: Catedra de Arheologie.
− Vă puteţi relua conferinţele în Aula Universităţii. Studenţii sunt…
− … în vacanţă! l-a repezit Raven. Ce-i cu insula?
− Vă aparţine, dar…
Samuel a făcut o pauză, căutând un mod diplomatic de a pune problema impozitelor, cu restanţe şi penalităţi. Mă aşteptam ca Raven să protesteze, să invoce paragrafe din legea funciară, să se târguiască la sânge. Nu a făcut-o.
− O să-mi plătesc datoriile. Pe toate.
Wolfe s-a apărat ca de o acuzaţie.
− Nu, n-aţi înţeles! Domnul Skylar a achitat totul până la ultimul cent, în compensaţie pentru pagubele produse.
Raven căpătase privirea unei mame-rechin al cărui pui se zbătea în plasa pescarilor.
− Pagube?!
O veste proastă se poate da în multe feluri, însă rezultatul este acelaşi. Judecătorul a ales modul direct.
− Cum ştiţi, a fost un schimb intens de focuri, grenade, o detonaţie cu Semtex. S-au spart unele… lucruri.
Muzeul! Câte dintre comorile de acolo fuseseră distruse şi câte au dispărut convenabil, luate ca suveniruri de Tyle şi Boyd?
− Soldaţii colonelului Bennett sunt încă în închisoare?
Acum câteva luni m-ar fi surprins să aud asta de la Raven. Între timp, învăţasem multe – despre ea, cea adevărată. Dincolo de aparenţa de cinism, avea grijă de oamenii ei. Şi nu lăsa pe nimeni în urmă, deşi… O clipă am avut viziunea ţestelor înfipte în ramurile stejarului: Kurt, ceilalţi cinci. Nici Raven nu uitase – cum ar fi putut?! N-aveam cum învia morţii. Dar îi puteam scoate pe cei vii de după gratii.
Wolfe ne-a luat-o înainte:
− Procesele au fost redeschise. William Boyd n-avea jurisdicţie pe teritoriul canadian, Richard Tyler s-a dovedit un inamic al statului. Angajaţii dumneavoastră au fost victime, nu agresori.
Avea să se facă dreptate, ne-a promis, doar era în interesul tuturor ca adevărul să triumfe! După asta a trecut la ultimul dosar. Însă Aidan n-avea nevoie de restituiri, compensaţii sau premii de consolare. Ce îi putea oferi „generozitatea“ lui Skylar? O medalie post-mortem?
− Dacă îmi amintesc bine, domnul Caldwell a avut un accident la o vânătoare de vulpi, din păcate fatal.
− O vulpe pe nume Daena, a completat Raven.
Judecătorul s-a uitat lung la ea, la mine, apoi a decis să ignore remarca. Nu eram primii lui clienţi excentrici, iar constatarea nu îl împiedica să radieze bunăvoinţă, onestitate, dorinţa de a ne fi de folos. Începeam să mă satur.
− Mai e ceva?
Mi-a zâmbit larg, ca un chelner căruia tocmai îi cerusem nota de plată. O avea pregătită sub forma unui plic sigilat pe care l-a scos din sertarul unde a împins la loc dosarele.
− Din partea domnului Skylar.
Am luat mesajul-surpriză şi l-am băgat în geantă fără să îl deschid, spre dezamăgirea lui Samuel Wolfe. Era curios ce conţinea? Şi eu. Dar m-am ridicat şi am ieşit, urmată de Raven. Judecătorul ne-a condus până la uşă − din politeţe sau doar ca să ne vadă plecate?
În maşină, Raven s-a aşezat la volan, eu pe scaunul din dreapta şi am pus plicul între noi, ca pe o bombă ce trebuia dezamorsată. Ce era înăuntru? O declaraţie de război, o ofertă de pace? O propunere… de nerefuzat?
Am rupt hârtia în partea de sus, scoţând două file notariale şi un dreptunghi plasticizat: un certificat de naştere, o carte de identitate pe numele Niall Caldwell, cetăţean canadian, născut la Darmouth, Nova Scotia.
Karghanul ne făcea încă un cadou.
− Niall n-are optsprezece ani, m-am pomenit spunând, în timp ce prin minte începeau să-mi sune, în surdină, toate alarmele.
Karghanul greşise anul naşterii? Puţin probabil. Voia ca Niall să fie major în ochii autorităţilor canadiene. O clipă mai târziu am înţeles de ce: al treilea document reprezenta un act de cesiune, semnat de Skylar şi autentificat la judecătoria Halifax, chiar în dimineaţa aceea.
Niall Caldwell era noul preşedinte al Global Vortex.
