LORENA
Kayla se uita când la Keegan, când la ciobul-relicvă din Soarele negru. Cu adoraţie, cu nostalgică afecţiune – în ordinea asta? Dacă şoptea nepreţuitule, n-aş fi fost sigură la cine sau ce se referă… Devenisem maliţioasă sau erau comentariile lui Raven?
Îi auzeam gândurile, ale ei, ale celorlalţi. Intrasem într-o empatie totală, ca în ziua când cădeam din cerul altei dimensiuni: eu, Kayla, Raven, Calder şi Keegan. Toţi cinci devenisem o singură simţire, iar Alix, Niall şi Ewan ni s-au alăturat firesc, instinctiv. Trăirile tuturor deveniseră ale mele. Toţi şi fiecare îmi invadau mintea, amestecându-şi vocile într-un zumzet haotic, dar în acelaşi timp armonios.
Poate un sentiment să aibă culoare? Aura Kaylei devenise violetă, la fel ca ochii ce s-au oprit o clipă într-ai mei. Cândva, o iubisem şi altfel. Astăzi, îmi era de ajuns să o ştiu fericită. Trecuse prin Iadul Alb, prin accidentul Denton Quin, printr-o răscruce de lumi şi o închisoare karghană. Pierduse prieteni, însă câştigase o familie, un destin: menirea de Protector.
Iar Keegan… Un olandez zburător, rătăcind prin războaiele oamenilor ca prin tot atâtea mări şi oceane, găsise într-un târziu ţărmul râvnit, de unde nu-i trecea prin minte să mai plece vreodată. Cândva, îl crezusem detaşat, cinic. Mă înşelam: izolarea lui nu ascundea mizantropie, ci singurătatea celui ce nu se poate adapta unui prezent prozaic, mercantil. Cavaler al cauzelor pierdute, Keegan înlocuise armura cu o platoşă de blazare. Deşi nu o ştia încă, bătălia pentru Kayla fusese ultima lui luptă şi cea care conta cu adevărat.
− Căsătoria fiicei mele n-a fost deloc cum mi-am închipuit-o.
Calder a spus asta cu glas tare, ceea ce m-a debusolat pe moment.
− Dar cum credeai că va fi?
− Ca-n Vestul Sălbatic, cu doi martori şi o puşcă.
Kaylei îi scăpa partea amuzantă a situaţiei. Replică însă, avea.
− Iar întoarcerea ta la Aberdeen a fost dezamăgitoare, bănuiesc. Fără Liam, care să taie viţelul cel gras…
Calder nici n-a clipit.
− În Highland se sacrifică doar gâşte. Şi da, e o aluzie!
Asta mi-a adus aminte de ospeţele pantagruelice pe care Liam le dădea pe vremuri la castel. Unde, într-adevăr, felul principal era friptura: de gâscă sălbatică, cerb ori mistreţ. Lordului Wallace îi plăceau vânătorile în stil englez, călare şi cu o haită de ogari ce stârneau sălbăticiunile din pădurea Aberdeen. Liam vâna cu arbaleta, Calder prefera arcul şi săgeţile. Apoi, moştenitorul domeniului Wallace a plecat spre un alt continent şi altfel de vânători. Pe Keira Blackmoon, mama Kaylei, nu a adus-o niciodată în Highland, dar cumva, stăpânul din Aberdeen aflase despre ea şi despre nepoata din Lumea Nouă.
Liam şi Calder, prea asemănători ca să se înţeleagă. Uneori a stat între ei mândria, convingerea că fiecare are dreptate. Până ce Russell Morgan i-a despărţit într-un fel ce părea irevocabil. Dar n-a fost. Lordul Wallace a trecut prin moarte şi a deschis o Poartă între dimensiuni ca să-l aducă pe Calder înapoi.
Fiu, soţ, tată. Calder dăduse greş în toate – sau aşa credea. Acum încerca să fie pentru Niall ce nu putuse fi pentru propria fiică: mentor, ocrotitor. Niall era însă orgolios şi încăpăţânat, cum fusese şi el odinioară, iar Calder preluase rolul ingrat al lui Liam.
Niall rămânea o necunoscută în ecuaţia Celor Vechi. De la Alix moştenise puterea de regenerare, de la Aidan talentul de a scotoci prin minţile celor din jur, uitând să ceară voie. Russell îi dăduse cheia de la Global Vortex, iar Omul-cerb… Ce daruri îţi poate face un zeu al pădurii? Nici măcar Niall nu ştia câte sau ce primise. Erau ca nişte bule de oxigen dintr-un rezervor îngropat pe fundul oceanului. Când Niall va ajunge conştient de capacităţile sale, ce va deveni atunci, un zeu capricios sau un Protector?
Calder încerca să influenţeze balanţa; la fel, Raven. Dacă fiul Lordului Wallace îl deprindea Codul Bushido al Celor Vechi, o colecţie de reguli de conduită, etică şi morală, Raven îl învăţa să supravieţuiască oriunde, oricând, oricum. Raven îşi datora succesul în viaţă – adică faptul că respira în continuare – cursurilor intensive făcute la Cosa Nostra, Camorra, Triade, Mafie, Yakuza şi Cartelurile Columbiene. Nu-ţi ucide duşmanul. Întâi, fă-l să sufere, era o filosofie de viaţă sănătoasă, chiar dacă nu ar fi câştigat premiul „Maica Teresa“.
Fusese o vreme când nu îmi plăcea Raven. O credeam rece, calculată, materialistă, lipsită de scrupule. Era toate astea la un loc şi încă altele în plus. Însă în zilele în care împărţisem aceeaşi celulă, îmi arătase cealaltă faţă a monedei. Raven putea fi leală, sinceră, altruistă până la sacrificul de sine. După episodul din Willow, Alaska, figura în primele locuri pe lista celor lângă care m-aş fi simţit confortabil aşteptând sfârşitul lumii.
Iar Raven mai era ceva: realistă până în măduva oaselor. Ştia că o pierduse pe Alix şi îşi accepta eşecul. Nu încerca să scoată flăcări din zgură. Făcuse un transfer afectiv: speranţele, aşteptările – le focalizase pe toate înspre Niall. Şi era hotărâtă să-l înveţe tot ce putea, bune sau rele. Pentru el acceptase armistiţiul cu karghanii, deşi… O simţeam crispându-se de câte ori era în apropierea lui Yegor sau Shaan. Pe Aisha o tolera, din motive obscure mie. Nu întreba, când nu eşti sigură că îţi va place răspunsul, era un sfat al lui Liam pe care mă feream să îl ignor.
La polul opus, Alix o considera pe Aisha periculoasă. Prin comparaţie, ceilalţi doi membri în Consiliul Director Global Vortex erau cel mult deranjanţi. Şi avea dreptate – karghanii nu aveau un conflict personal cu vreunul dintre noi, cu excepţia Aishei. Cum adevărurile au prostul obicei de a ieşi la lumină, karghana o să afle, mai devreme ori mai târziu, cum murise iubitul ei Russell. Şi atunci vom avea o problemă. Majoră.
Alix însă, era pragmatică: vedea complicaţiile aduse de viitorul incert undeva departe – corăbii cu piraţi observate printr-o lentilă înceţoşată. Privită cu ochiul liber, marea rămânea liniştită, o feerie în nuanţe de albastru. Furtuna va veni când va veni. De ce să ne facem griji?
Fatalitatea este ca o verigă în lanţul evenimentelor – nu poate fi scoasă, doar vopsită ca să semene cu celelalte. O filosofie care o ajutase pe Alix să îşi păstreze surâsul adolescentin chiar după ce Aidan… Fără micul ei secret, n-ar fi căzut în plasa Daenei. Un timp, o învinuisem pentru cele întâmplate la ferma părăsită – aveam toate motivele! Apoi îi dăduse viaţă dintr-a ei lui Ewan. I-aş fi iertat orice pentru asta.
Iar astăzi aveam eu un secret; tot o minciună albă, nevinovată. Şi-atunci de ce nu mă puteam uita în ochii lui Ewan de când ne întorsesem din Elysium? Pe cine ocroteam, pe el sau pe mine? Adevărul… Puteam să-l scriu pe o foaie de hârtie, s-o fac sul şi să o vâr într-o sticlă pe care s-o arunc în prăpastie; să-l caligrafiez cu pensula pe un papirus, apoi să-i dau foc.
M-am ridicat brusc şi toţi mi-au aruncat priviri nedumerite.
− Trebuie…
M-am oprit ca să îmi adun gândurile, iar Kayla mi-a sărit în ajutor:
− … să-i arăţi lui Ewan ceasul floral al bunicului. E magnific în orice anotimp!
Cum Sala Armelor dădea în grădină, n-am făcut decât să trecem printr-un portal şi iată-ne afară, între flori, boschete şi arbori pitici. În mijlocul lor, ceasul floral părea un melc-curcubeu încolăcit înăuntrul cercului de piatră. O privelişte spectaculoasă, căreia i-am acordat o secundă de atenţie. Într-a doua am spus repede, de teamă să nu mă răzgândesc.
− Te-am minţit, Ewan. În Elysium… Tu nu-ţi aminteşti ce a fost, însă eu da.
Mă pregăteam să mă justific, să îmi pledez cauza. N-am apucat.
− Nu Skylar a fost eroul zilei, Lorena. Tu ne-ai salvat.
A durat ceva până să îmi recapăt răsuflarea.
− Ştiai?
A clătinat din cap, între negaţie şi afirmaţie.
− După aventura din Elysium te-am simţit schimbată. Apoi am început să am viziuni, vise. O doză de neant pe noapte, ţine realitatea departe, cum ar spune Sigmund Freud.
Ewan glumea cu asta?! Nu fusese atât de simplu; nici pe departe.
− Am fost gata să te las acolo, cu Freja. Nu te-am văzut niciodată atât de fericit! Nu puteam, nu voiam să-ţi fur iluzia…
Mi-a cuprins umerii şi i-am simţit răsuflarea fierbinte pe obraz.
− Nu era Freja.
Mi-am adunat curajul, puterile, nebunia de a rosti un adevăr pe care nu voiam să-l recunosc.
− Şi dacă ar fi fost?
Ewan mă privea într-un fel care m-a făcut să înţeleg că se gândise la asta.
− Freja este trecutul meu. Tu eşti prezentul şi, vreau să sper, viitorul.
Oricât de mult îmi dorisem să aud cuvintele acelea, nu erau de-ajuns. Dacă tot pornisem pe drumul sincerităţii, de ce n-aş merge până la capăt?
− Moartea e doar o altă dimensiune, credea Skylar. Era convins că o va găsi pe Daena undeva, cândva.
Ewan mi-a atins tâmplele într-o mângâiere care a izbutit să mă înfioare. Nu m-am lăsat însă dusă de val; trebuia să aflu ce gândea, ce simţea.
− Un univers în care tu şi Freja să existaţi în acelaşi moment? a rostit într-un târziu. Interesantă idee.
Mie nu mi se părea; deloc. Am încercat să-l fac să priceapă.
− Freja cea adevărată. Nu un simulacru, un avatar, o copie.
− Freja mea a murit acum două secole. Dacă a trecut într-o altă dimensiune, a continuat, într-un fel, să trăiască. Fiecare dintre noi suntem suma gândurilor, sentimentelor şi acţiunilor noastre din fiecare moment. În orice plan existenţial, Freja ar fi fost constrânsă să facă alegeri, să ia decizii − deci să se schimbe. Ar fi devenit altceva, o entitate diferită de femeia cu care am hotărât să îmi împart viaţa.
− Şi m-ai alege pe mine?
Sunase ca întrebarea unui copil ce crescuse, dar încă voia să creadă în basme cu zâne şi feţi frumoşi. Iar răspunsul m-a făcut să sper că existau cu adevărat.
− Da, Lorena. E timpul nostru, cerul nostru. Acum şi aici. Întotdeauna rămâne un orizont prea îndepărtat. Chiar şi pentru Cei Vechi.
− Acum, aici, am repetat ca în transă.
− Lorena, te iubesc cu tot ce am, tot ce sunt. Dacă…
L-am întrerupt, punându-i un deget pe buze.
− E de-ajuns.
De câte ori mă simt în al nouălea cer, îmi răsună în cap muzică. Clasică, vieneză, de preferinţă Johann Strauss.
− „Dunărea albastră“, a rostit Ewan.
Auzea şi el?
Ne-am întors, mână în mână, în sala unde apăruse un patefon pe care îl ştiam exilat în podul castelului, împreună cu discurile ce îmi aparţinuseră cândva – colecţia de valsuri ce făceau furori în Viena secolului XIX.
Kayla dansa cu Keegan, Alix şi Calder făceau piruete ameţitoare, Niall învăţa paşii de dans de la Raven, iar Ewan… M-a tras spre el, conducându-mă spre ceilalţi în rotiri cadenţate, de parcă, în loc de blugi aveam o rochie cu crinolină. Totul era… perfect, aşa cum trebuia să fie. Acum şi aici nu suna rău deloc.
Şi m-am lăsat purtată de valurile Dunării albastre, spre ţărmul unei dimineţi care ne aducea tuturor promisiunea unui nou început.
SFÂRŞIT