Când bătu ora unsprezece, casa bijutierului se ridică pe lungile ei picioare articulate, încheiate cu gheare ca de găină și se răsuci ușor, lăsând razele soarelui să cadă din plin asupra ferestrelor atelierului. Mișcarea fusese atât de lină, încât stăpânul ei nici nu o simți, iar mâinile lui, care montau un mic safir în lăcașul său cu o pensetă fină, nu tremurară. Observă numai că bancul de lucru avea mai multă lumină și mormăi mulțumit.
În tot orașul nu mai exista casă ca a lui. Răsărise într-o bună zi – sau poate sosise pe picioroangele ei – pe terenul viran de la marginea orașului, la poalele dealului înalt din piese metalice unde ceasornicarii lepădau mecanismele stricate. În Camarroe se purtaseră adesea dueluri pentru o întârziere de numai un minut și nimeni n-ar fi dorit un ceas care să nu funcționeze perfect. Așa se face că dealul creștea mereu și silueta șuie a bijutierului era zărită adesea pe grămada de mecanisme, alegând cu grijă piese pentru creațiile sale.
Îi plăcea să construiască păsărele mecanice cu ochi de nestemate, care adăposteau în piepturile lor metalice mecanisme la fel de complicate ca sentimentele omenești. Dacă le întorceai cheița de la spate începeau să cânte o melodie, și nu erau două melodii la fel, și nici două păsări la fel, și de aceea toate doamnele nobile din oraș îi comandau asemenea păsări, pe care le purtau ca medalioane, broșe sau ace de pălărie. Frumoasele orașului nu știau – și nici nu le-ar fi păsat – că melodiile erau compuse toate de soția bijutierului, căci pentru ele soțiile celorlalți bărbați erau ca și invizibile, iar căsătoria – un paravan îndărătul căruia puteau face tot ce voiau. Dar de fiecare dată când el întindea mâna în tăcere, fără să-și desprindă ochii din măruntaiele bijuteriei, mâna ei îi ieșea în întâmpinare cu unealta potrivită. Și, deși bijutierul era pe atât de zgârcit cu cuvintele pe cât de generos cu pietrele prețioase presărate pe trupșoarele păsărilor, ea era muzica vieții lui.
Așa încât, în acea zi bijutierul întinse penseta fără să se uite și ea i-o luă din mână. Tot fără să se uite, el zise:
– Ce-ar fi să vii și tu în seara asta la palat? Ai putea să mă ajuți cu bijuteriile.
Soția bijutierului tresări. El era chemat adesea la palat, unde-și plimba nepăsător silueta slăbănoagă și adusă de umeri prin sălile cu coloane de marmură și candelabre de cristal, trecea pe lângă ușierii dezaprobatori în fracul lui ponosit și se înclina fără emoții în fața reginei, privind-o cu ochii lui căprui, printre care cădea întotdeauna o șuviță rebelă de păr încărunțit prematur. Apoi le înfățișa, ei și doamnelor și domnilor de la curte, ultimele sale creații. Doamnele exclamau, gângureau și cochetau cu el așa cum fac femeile frumoase cu bărbații cărora nu le-ar da nicio șansă, iar el le privea ușor cruciș din pricina șuviței și cum nu se poate mai netulburat, fiindcă nu avea decât două pasiuni, bijuteriile și soția lui (în această ordine?), iar ele se înfiorau o clipă-două, întrebându-se dacă nu cumva încep să-și piardă din farmec, dar apoi se luau cu bijuteriile și uitau.
În aceste vizite, soția bijutierului nu-l însoțea, așa că tresări la auzul întrebării. Nu spera să se poată întrece cu toaletele superbe și cu frumusețea doamnelor de neam și nici nu dorea să-și lase colțișorul comod de lume pentru palat, unde știa că nu-i era locul. Dar își zise că, oricum, avea să se ascundă în umbra soțului ei și să treacă neobservată.
– Sigur, am să te însoțesc, zise ea.
Așa se face că, în acea seară, se instală alături de soțul ei pe bancheta unei trăsuri trase de cai mecanici, care ardeau cărbune în pântece și scoteau fum pe nări. Nesuportând mirosul de bălegar, regina interzisese caii adevărați în capitală și acum tot orașul se îneca, în schimb, în fum. Bijutierul împinse maneta din interior până la TRAP și animalele porniră cu mișcări sacadate, purtându-i pe traseul prestabilit către palat, printre casele înalte din piatră pestriță, neagră și cenușie, cu turnuri înguste care erau caracteristica principală a Esquiei, capitala Camarroei.
Toată seara, soția bijutierului îi fu alături, oferindu-i pe rând, cu gesturi sigure, bijuteriile în casetele lor căptușite cu catifea, pentru ca el să le prezinte doritorilor. Purta o rochie albă, simplă, încinsă în talie cu o panglică roșu închis, ale cărei capete lungi curgeau în josul fustei. Dintr-un capriciu, își prinsese cu o altă panglică, tot roșie, părul negru strâns în coc. Singura ei bijuterie era un colier din rubine mici și neregulate într-o montură de argint. I-l făcuse soțul ei din așchiile rămase după prelucrarea unor pietre mai mari.
În jurul ei foșneau mătăsuri, se amestecau parfumuri, clincheteau cercei și brățări, țăcăneau tocuri, iar evantaiele se agitau, transmițând fără încetare mesaje complicate. Era prea mult zgomot, prea multă culoare, prea multă lume. Și nu, nu reușea să treacă neobservată. Doi cavaleri o priviseră și schimbaseră o uitătură disprețuitoare, în așa fel încât s-o observe și ea. Doamnele chicoteau îndărătul evantaielor, măsurându-i rochia de sus până jos. Când soțul ei o prezentase reginei, spunând că ea compunea muzica minunată a păsărelelor mecanice, Maiestatea Sa zisese doar: „Oh, da?” și vorbise despre altceva. Așa că-i clocotea sufletul de umilință și nu-și dorea decât să se întoarcă acasă, dar deschise liniștită capacul celei mai elegante casete, un cadou comandat de regină pentru ambasadorul din Valserra.
Era o bufniță – reginei îi plăceau bufnițele – cu pene albe și negre presărate cu diamante mărunte. În loc de ochi avea două ceasuri micuțe, unul arătând ora Valserrei și celălalt pe cea din Camarroe. Când îi întorceai cheița răsuna imnul Valserrei, prelucrat cu măiestrie ca să conțină motivele specifice ale muzicii din Camarroe. Regina fu cum nu se poate mai mulțumită, iar ambasadorul se declară încântat. Deși cine putea ști, dat fiind că nu avea față?
Cine-l privea nu vedea decât o siluetă neagră, suplă, fără trăsături vizibile: o umbră. Căci asta și era. Valserra se mai numea și Regatul Alb-Negru, fiindcă acolo culorile nu existau. Existau doar albul și negrul și, firește, o mulțime de tonuri de gri. Cum arătau oamenii care locuiau în acest ținut, dacă ei aveau culori care nu puteau fi văzute sau dacă erau ei înșiși alb-negru și cenușii asta nimeni nu știa, pentru că nimeni nu văzuse vreunul în afara granițelor Valserrei. Se spunea că varietatea de culori din lumea obișnuită le făcea atât de rău, încât erau loviți de niște crize ca de epilepsie. De aceea ei nu călătoreau, ci își trimiteau umbrele să-i reprezinte, făcând negoț, ocupându-se de diplomație sau hoinărind de plăcere, în timp ce stăpânii lor stăteau culcați pe paturi înguste într-o stare de hipnoză, respirând vapori anume pregătiți de alchimiști, care îi ajutau să fie în legătură ele. Așa era și ambasadorul de la curtea Camarroei. Ceea ce nu-l împiedica să facă ravagii printre doamnele de neam, ba chiar dimpotrivă, căci acolo unde nu există un chip îți poți închipui ce trăsături dorești. Așa că doamnele se înghesuiră în jurul lui ca un roi de fluturi colorați, exclamând „oh” și „ah” și „vai, ce frumusețe!”, aplecate asupra bufniței.
Și nimic deosebit nu se întâmplă până nu începu dansul.
Bijutierul și soția lui se retrăseseră într-un colț al sălii. Vânduseră tot și dintre cei care făcuseră comenzi nimeni nu le returnase. Ca de obicei. Ea nu-și dorea decât să ajungă acasă, dar el, ca întotdeauna, știa că, dacă se va aține prin preajmă, va primi noi comenzi, mai ales acum, după ce regina fusese atât de mulțumită. Muzica începu și ea se rezemă de o coloană, obosită după încordarea acestei seri, și-și aminti că odinioară îi plăcuse să danseze. Da, își zise ea, exista plăcere în dans, dar exista plăcere și în a pune pe masă niște mâncăruri bune, gătite de mâna ta și a asculta cum ți le laudă un soț pentru care nu încetaseși să fii giuvaierul căminului. Sigur, poeții nu cântau genul ăsta de plăceri, iar doamnelor de neam li s-ar fi părut de neconceput, și totuși…
Simți cum i se face frig, ca și cum ar fi stat la soare și acesta ar fi intrat brusc în nori. Ca și cum ar fi căzut o umbră peste ea. Deschise ochii și îl descoperi pe ambasador înclinându-se dinaintea soțului ei.
– Îmi permiteți s-o invit la dans pe frumoasa dumneavoastră soție? întrebă el politicos.
Avea o voce calmă, profundă, cultivată. Soția bijutierului rămase cu gura căscată. O copleși panica și clătină din cap către soțul ei. Cum să danseze ea cu ambasadorul? Dar bijutierul zise:
– Sigur că da, du-te și distrează-te! Știi că-ți place să dansezi!
– Promit să v-o aduc înapoi, zise ambasadorul și-i luă mâna.
În fracul lui simplu, soțul ei se înclină degajat în fața ambasadorului: slab, șui, cu un umăr mai sus decât celălalt, cu șuvița atârnându-i între ochi. Sigur de talentul lui, pe el disprețul sau aerele celorlalți îl lăsau indiferent, iar rangurile nu-l impresionau. Soția sa nu știa dacă el nu observa deloc toate astea sau nu-i păsa sincer de ele, dar îl admira oricum, fiindcă ea nu era în stare de așa ceva. Simțea fiecare privire uimită care poposea asupra ei în timp ce ambasadorul o conducea către centrul sălii. Auzea fiecare șoaptă scandalizată. Dacă se împiedica, dacă uita pașii, ce de râsete aveau să izbucnească!
Dar muzica începu și îi curse prin vene ca apa vie, însuflețind-o. Picioarele ei păreau să găsească singure pașii. Ritmurile muzicii îi erau familiare ca bătaia propriei inimi. Ambasadorul o seconda fluid, ușor, și ea se pomeni fascinată de partenerul ei de dans. Nimeni nu știa cum putea o umbră să stea în picioare în loc să se târască pe pământ, cum putea vorbi, transmițând spusele stăpânului ei aflat atât de departe și nici cum te putea apuca de mână ca să te conducă spre centrul sălii, cu degete care erau și totodată nu erau. Se pomeni întrebându-se sau dacă acasă, în Valserra, stăpânul ei era îmbrăcat acum în hainele pe care le sugerau contururile umbrei, pantaloni strânși pe picioarele lungi, cizme înalte, o mantie scurtă și o beretă cu o pană încovoiată, pusă peste niște bucle scurte. Dar se adună, căci ambasadorul îi vorbea.
– Permiteți-mă să vă felicit pentru minunata dumneavoastră muzică, zicea el. Ați făcut imnul țării mele cu adevărat frumos.
Se aplecă spre ea și îi zise pe un ton complice:
– Adevăru-i că mi se pare cam barbar. Puteam și noi să fi ales o melodie mai puțin vulgară. Dar domnia voastră i-ați dat o noblețe și o eleganță…
Ținuse minte! Soția bijutierului fu atât de tulburată, că nici nu-și dădu seama ce îi răspunse, însă din acel moment orice temere îi pieri și se lăsă cu totul în voia muzicii. Ambasadorul părea să fie umbra ei, așa de bine se potriveau, așa de simplu le era să urmeze amândoi ritmul, să se urmeze unul pe altul purtați de muzică în jurul sălii mari.
Și, deodată, toți voiau să danseze cu ea și doamnele chiar o complimentară pentru rochia ei „delicios de simplă”, dar ambasadorul refuză să o cedeze altcuiva chiar și când se opreau din dansat.
– I-am promis soțului ei c-o să i-o înapoiez și am de gând să mă țin de cuvânt, zicea el râzând. Aș fi dezonorat dacă vreunul dintre domniile-voastre, văzând cât de fermecătoare este doamna, ar dori să o fure.
Și o spunea într-un asemenea fel, încât ea chiar se simți ca o femeie care ar fi putut fi răpită din dragoste. Liniștit, încrezător, soțul ei discuta cu nobilii, găsindu-și viitori clienți. Iar ambasadorul dansă numai cu ea toată noaptea, fără să obosească, și conversația lor era ca un vin bun, deși a doua zi ea n-ar fi putut spune despre ce anume vorbiseră. Se opriră abia când, cuprinsă de remușcări, ea își descoperi soțul dormind pe un scaun lângă perete.
– Te distrai atât de bine, zise el când ea îl dojeni că nu-i ceruse să plece acasă. Nu vrei să mai stai?
– Așa e bine să pleci de la o petrecere, cât încă te distrezi, zise ea.
Era încă întuneric când trăsura trasă de cai mecanici îi duse acasă pe străzile liniștite. Fumul de peste zi se împrăștiase, aerul era rece și curat, iar ecourile muzicii și ale râsetelor de la palat răzbăteau până la ei ca niște regrete după tinerețea trecută. În patul ei, pe locul de la perete, rămase mult timp trează, ascultând inimile muribunde ale ceasurilor care ticăiau în grămada de afară, desincronizate, măsurând fiecare alt timp. În ea se stârnise ceva, o agitație, un jind nedefinit, o dorință de a apuca, de a îmbrățișa… ce? Nu găsise răspunsul când în cele din urmă adormi, în timp ce cocoșul metalic de pe casă cânta, anunțând prima geană de lumină.
A doua zi viața își reluă cursul ei firesc și o ținu așa până la prânz, când o bătaie la ușă i-l dădu la iveală pe ambasador, care se înclină adânc dinaintea ei. Venise să-i mulțumească pentru seara plăcută pe care o petrecuseră împreună. Adusese trandafiri, roșii ca panglica pe care o purtase ea în păr, roșii ca rubinele de la gât.
– N-am putut dormi, zise el. Văd colierul ăla ori de câte ori închid ochii, țăndările alea roșii și scânteietoare, ca un zâmbet. Așa o impresie puternică lasă culorile asupra noastră. Doamnele de la curte, cu rochiile lor bălțate… nici nu știu cât sunt de obositoare, dar dumneavoastră… Ținuta aia amăgitor de simplă, odihnitoare, și deodată roșul ăla brutal! Asta înseamnă să știi să apreciezi cu adevărat culorile, nu să le amesteci de-a valma.
– Și mie mi se pare cam obositoare curtea, zise ea, ignorând complimentul. Sper că nu v-am făcut rău cu panglicile mele roșii și cu colierul, nu știam că simțiți culorile așa de intens.
– Da, o culoare ne poate mișca până la lacrimi… uneori ne poate chiar îmbolnăvi. O numim febra culorilor. Pot să vă cer o favoare?
Și ea deveni conștientă că-l ținea la ușă! Ambasadorul îi luă o mână într-a lui. Putea să se bucure câteva minute pe zi de tovărășia ei odihnitoare? o rugă el. Doamnele de la curte erau prea colorate, prea agitate, vorbind tot timpul cu voci stridente despre sentimente pe care nu le simțeau cu-adevărat. Cineva liniștit, care să știe să asculte, care să vorbească pe un ton calm și să poarte niște veșminte armonioase… cerea un om prea mult dacă-și dorea așa ceva?
Ea vru să-l refuze, dar era ambasador și cererea lui era perfect rezonabilă, absolut decentă… Acceptă, simțindu-se vinovată fără să știe de ce.
A doua zi, soțul ei schița planurile unor bijuterii, așa că nu avea nevoie de ea. Îl primi pe ambasador în curtea din spate, unde răzoare de flori făurite din rotițe dințate se aplecau și se ridicau sacadat, deși nu bătea vântul. Se gândise mult ce să îmbrace și își pusese o rochie albastru închis, ca noaptea când încă nu au apărut stelele. Evitase orice contraste de culori. Poate inconștient spera să-l alunge. El însă se declară încântat și, de câteva ori, pipăi fără nicio reținere materialul rochiei:
– Culorile se simt diferit la atingere, îi explică el. Roșul arde, portocaliul e acrișor, albastrul te liniștește, galbenul îți stârnește foamea.
Și așa se face că ambasadorul deveni o prezență obișnuită acasă la bijutier. Soția lui căpătă obiceiul de a-l conduce o parte din drum la plecare, iar partea asta din drum deveni din ce în ce mai lungă, căci fiecare vizită a lui ar fi putut fi ultima. În oraș izbucnise o molimă pe care doctorii regali o numiseră Sindromul Zborului Subit. Fără vreun simptom prevestitor, din spinările oamenilor izbucneau aripi, sfâșiind carnea și veșmintele, și ei se înălțau în aer surzi la implorările rudelor, nepăsători față de mâinile care încercau să-i rețină și nu se știe încotro zburau, căci niciunul nu se mai întorsese. Temându-se că-și pierde supușii, regina își pusese inginerii să acopere orașul cu o cupolă imensă de sticlă. Cocoțați pe schele înalte, muncitorii sudau cadrul de fier în care aveau să fie montate ochiurile mari de geam, iar în cartierul sticlarilor cuptoarele duduiau.
Panicați, nobilii se refugiau pe la moșii, negustorii plecau brusc în vilegiatura pe care, din zgârcenie, și-o refuzaseră o viață, iar ambasadele se goliseră mai toate. Numai ambasadorul Valserrei rămăsese pe loc și ea nu îndrăznea să-l întrebe dacă el, fiind o umbră, se socotea imun sau doar spera că molima va trece și uite-așa continuau să se plimbe împreună pe străzile pline de chipuri panicate. Uneori, mâna lui o prindea de încheietură ca să o ferească de scânteile ce cădeau din cupolă și, dacă întârzia ceva mai mult până să-i dea drumul, cine număra secundele alea? (Ea, firește.)
Cu timpul, soția bijutierului îl conduse tot mai departe, până ajunse la poarta ambasadei Valserrei. Și atunci, cu o politețe firească, el o pofti înăuntru. Ea șovăi, având impresia neclară că face un lucru necuvenit. Dar, rămas fără comenzi, soțul ei se închisese în atelier, desenând fără încetare noi bijuterii pe care să le făurească atunci când situația avea să revină la normal. Iar ambasadorul își pleda cazul cu elocință. El fusese de atâtea ori la ea acasă. Nu era normal să îl viziteze și ea o dată?
Înăuntru, toate luminile erau aprinse. Lămpi cu gaz, și lumânări, și candelabre, și oglinzi de cristal amplasate în așa fel încât să amplifice razele ce cădeau pe ele. În lumina lor, umbra era mai întunecată ca oricând și mâna ei, când o puse pe spatele femeii ca s-o călăuzească spre prin încăperile palatului, era mai concretă. Într-o încăpere cu blănuri azvârlite pe jos, dansară împleticindu-se după muzica pianului mecanic, până când ea scoase o exclamație de exasperare, opri mecanismul și se instală dinaintea clapelor, aruncându-se în vâltoarea unei improvizații pătimașe, care nu semăna deloc cu melodiile delicate compuse pentru bijuteriile soțului ei. În ea parcă se descătușase ceva: se simțea liberă, puternică și impetuoasă precum furtuna, de nereținut. Iar când ambasadorul o rugă să-și scoată rochia, pentru că voia să o vadă goală, nu ezită decât o clipă. Era o umbră, își zise ea. Ce-i putea face? Așa că își lepădă rochia la picioare, își eliberă părul pe spate, se lăsă privită așa cum soțul ei n-o privise niciodată, cum nu se lăsase privită nici în zilele de dinainte de căsătorie. Iar când fu copleșită de seriozitatea acestei priviri fără ochi, se refugie goală la pian și cântă un imn poznaș și triumfal, apoi se învârti desculță pe blănurile moi de pe jos, umplând sălile palatului cu râsul ei. Ceva îi cuprinse mijlocul și simți pe ceafă o atingere răcoroasă, ca un fluture, ca o briză. Un sărut? Material și imaterial, departe și totuși acolo, ambasadorul o trăgea către pat, pe care nici nu-l observase ascuns după perdelele vaporoase. „N-am cum să-mi înșel soțul cu el. E o umbră”, își zise ea în timp ce el o culca în așternut cu grija cu care așezi o nestemată în lăcașul ei de catifea. Pe pielea ei se simțea ceva ca o adiere, ca vântul mângâindu-i trupul dacă ar fi îndrăznit vreodată să se culce goală în iarbă, dăruindu-se cerului de deasupra. Închise ochii și se lăsă în voia lui.
„N-am cum să-mi înșel soțul cu el. E o umbră”, își repetă a doua zi în ritmul pașilor grăbiți care o purtau către casă. Se trezise singură în lumina noroioasă a zorilor, se îmbrăcase cu mâini tremurânde, grăbită să plece înainte să apară ambasadorul și rătăcise prin palat tot mai panicată, căutând ieșirea ca o pasăre care, captivă într-o încăpere, se izbește cu disperare de geam. Luminile erau stinse și nu se vedea picior de servitor. Erau toți umbre? În cele din urmă găsise o ușă mare, care, după ce i se împotrivise un timp, cedase și o lepădase în plină stradă. Acum aproape alerga, dorindu-și numai să ajungă acasă.
Își găsi soțul dormind cu capul pe bancul de lucru, cu mâncarea pe care i-o lăsase – neatinsă alături. Îl trezi, îl sili să mănânce și îl trimise la culcare. Își petrecu restul zilei făcând ordine în atelier și încercând să se convingă că nu se petrecuse nimic. Dar… existaseră niște fiori suavi, niște atingeri delicate… o senzație ca și cum și-ar fi părăsit corpul… vocea lui gravă spunându-i că până și gemetele ei sunt o muzică…
Ei bine, hotărî ea, n-avea să se repete. Va înceta să-l mai conducă pe ambasador… poate chiar îi va spune să nu mai vină? Da, își zise când se surprinse pentru a cincea oară uitându-se pe geam în așteptarea lui, o să-i spună să nu mai vină. Toate astea trebuia să înceteze, decise ea.
Nu-i fu greu să-și respecte hotărârea, pentru că el nu mai apăru.
