Capitolul anterior: Soția bijutierului (I)
Casa scurma cu ghearele ei metalice la poalele dealului, căutând un mecanism anume al cărui ticăit îl intrigase pe bijutier. Soția lui fixase toate obiectele în lăcașele lor și se refugiase în grădină. Chiar și după atâția ani, mișcarea casei îi provoca o ușoară greață. În schimb, râcâitul ghearelor ascundea celălalt zgomot care devenise o constantă în viața locuitorilor Esquiei: bufnetele desincronizate și brutale venite de deasupra, unde zburătorii, cum începuse să le spună lumea, se izbeau de geamurile cupolei. De când fusese terminată, cei loviți de Sindromul Zborului Subit nu mai puteau pleca, așa că se roteau în aer pe deasupra acoperișurilor, tot încercând să se înalțe și mai sus și, pesemne, neînțelegând ce-i oprește. Rudele lor se învârteau pe dedesubt cu ochii la ceruri, recunoscându-i după găurile din tălpile încălțărilor, după călcâiele ieșite din ciorapi, după zecile de amănunte pe care nici nu știi că le știi despre ai tăi. Uneori încercau să-i momească aducându-le mâncarea preferată, în speranța că aroma ei, ajungând până sus, i-ar fi putut face să coboare. Alteori se mulțumeau doar să privească: vânzătorii de ocheane prosperau.
Uneori, ajuns la capătul puterilor din pricina nemâncării sau consumat poate de febra zborului, câte un înaripat se prăbușea în țipetele îngrozite ale trecătorilor, izbindu-se de acoperișuri și apoi strivindu-se de caldarâm sub privirile rudelor disperate. Fire practică, regina ordonase să fie întinse niște plase mari la nivelul celor mai înalte turnuri și inginerii regali aveau iar de muncă.
Soția bijutierului descoperi că își făcuse mâna streașină la ochi, căutând printre siluetele neclare una mai întunecată, cu mișcări familiare… Ar fi explicat de ce el nu mai apăruse. Dar, conturați pe fundalul sticlei luminate de soare, toți zburătorii erau doar niște forme întunecate. Și răspunsul, își zise ea lăsându-și ostenită mâna în poală, era că, odată ce o posedase, el plecase din oraș.
O siluetă se desprinse din mulțimea de trecători, se apropie de poarta grădinii și o deschise cu mișcări sigure. Era atât de întunecată, că aerul din jurul ei părea mai auriu și inima soției bijutierului tresări, dar… desluși niște ochi, cu albul și mai pronunțat pe chipul acela de culoarea abanosului, niște pomeți înalți și lucioși, un nas lat și niște buze cărnoase, răsfrânte, senzuale, întunecate. Bărbatul se apropie de ea și se înclină cu o familiaritate înnebunitoare, apoi zise cu un glas pe care ea-l știa prea bine:
– Am venit în căutarea a ceva ce am pierdut amândoi.
Și, privind la picioarele lui în ziua aceea orbitor de însorită, ea văzu că nu are umbră.
Ambasadorul – căci el era, nu? și el fusese, de fapt, tot timpul -, se așeză neinvitat pe un scaun, cu mișcările degajate pe care i le știa, și-i povesti că abia coborâse de pe corabie după o călătorie de două săptămâni în care se aventurase când, într-o dimineață la trezire, nu reușise să reia contactul cu umbra sa. La ambasadă nu se știa nimic de ea.
– Nici eu nu l-am mai văzut. Tot de două săptămâni, zise ea mecanic, căci era ocupată să-i studieze fiecare expresie și gest, cum își înclina capul și cum punea picior peste picior, recunoscându-l preț de o clipă-două numai pentru ca o grimasă nefamiliară sau o mișcare mai greoaie a unui trup afectat de gravitație să o arunce din nou în brațele confuziei.
Bijutierul apăru, mânjit de rugină pe mâini și pe obraz și cu o ruptură proaspătă în genunchiul pantalonului. Se arătă de acord ca ea să-l ajute pe ambasador să-și caute umbra. Asemenea probleme trebuiau rezolvate discret și fără să se creeze vreun incident diplomatic. Și, zicând acestea, intră în casă, cu buzunarele zornăind de rotițe, iar soția lui se pomeni într-o trăsură mecanică alături de ambasador. Acesta își pusese un soi de ochelari mici, pe care-i avea pe un lănțișor în jurul gâtului.
– O invenție recentă. Face culorile să pară mai șterse în eventualitatea unei călătorii… fizice, îi explică el. Eu sunt cel dintâi care o folosește.
În ambasadă domnea o penumbră discretă, întreținută de mici lămpi elegante ale căror abajururi filtrau lumina. Oglinzile fie dispăruseră, fie erau acoperite. Câteva obiecte în culori mai vii fuseseră îndepărtate, observă ea. Omul și umbra lui păreau să nu aibă chiar aceleași gusturi.
Îi era greu să se gândească la ei ca la una și aceeași persoană. Dacă închidea ochii și-i asculta numai glasul, ar fi putut crede că era el. Dar două mâini calde îi poposiră pe umeri și niște buze fierbinți îi atinseră ceafa și coborâră în jos și, înainte să-și găsească vorbele cu care să-l oprească, un trup concret îl strivi pe al ei între cearceafuri, și totul era atât de deosebit de atingerile suave și răcoroase pe care și le amintea, încât îl împinse și se ridică în capul oaselor cu un țipăt, simțind că-și pierde mințile.
– Îmi pare rău, zise el. Nu așa îmi închipuiam prima dată când vom face dragoste.
– Bine, dar… zise ea.
Și așa ieși la iveală un adevăr care-i ului pe amândoi: el nu știa despre noaptea pe care o petrecuseră împreună cu două săptămâni în urmă. Dormise. Presupusese că și umbra stinsese luminile în ambasadă, luând o pauză de la existență până în zori. Gândul că umbra lui avusese o viață independentă îl năuci.
O asaltă cu întrebări. Toate luminile aprinse, atingerile sale mai concrete, seducerea ei…
– A încercat să devină cât mai concret, ca să poată face dragoste cu tine! izbucni ambasadorul și ea roși. Ce trădare abjectă!
– Dar… nu ești tot tu? întrebă ea năucită.
– Se pare că nu! exclamă el. Trăiești cu umbra ta o viață și crezi c-o cunoști, și pe urmă…
Ambasadorul închise ochii, își dădu capul pe spate și oftă.
– Cred că de aia a dispărut, zise el nefericit. Încearcă să capete un trup concret. Unde poți dobândi așa ceva aici?
Ea nu știa cum puteai dobândi un trup dacă nu aveai unul, dar știa de unde puteau porni căutarea. Îl conduse până la prima gură de canal, ridică chepengul de metal pe care era gravat blazonul orașului și îi făcu semn s-o urmeze. O scară cu drugi de metal îi coborî într-un canal spațios și curat, luminat de lămpi cu gaz. („Vreau ca orașul meu să fie la fel de frumos în subteran ca la suprafață”, decretase regina.) O notă muzicală stinsă plutea în aer și soția bijutierului o urmă pe coridoarele drepte, pe care te puteai rătăci tocmai din pricina simetriei lor perfecte, să nu fi fost muzica, tot mai sonoră pe măsură ce se apropiau de destinație. Ambasadorul o luă de mână și oftă ușurat, scoțându-și ochelarii și bucurându-se de cenușiul uniform al locului.
Muzicianul stătea într-o cavernă vastă de sub centrul orașului, ca un păianjen în centrul pânzei sale. Era înconjurat de instrumente muzicale mari și mici și toate îi aduceau vești din capitală. Sunetul grav al orgii îi spunea că în canalizarea orașului totul era în regulă. Pianinele cu tonuri delicate care îi dădeau vești din cartierele aristocratice erau acum tăcute, iar acordeoanele din cartierele muncitorești afectate de Sindromul Zborului Subit jeleau tărăgănat și sumbru. Talgerele din zona industrială zăngăneau dezacordat, semn că inginerii reginei și cei care munceau pentru ei începeau să cam obosească. Muzicianul tocmai îndrepta o sfoară cu clopoței care clincheteau cristalin, încercând să repare una din artezienele centrale, căci, firește, funcționarea orașului era datoria lui. Le făcu semn să se așeze, avea să se ocupe imediat de ei, apoi se repezi și suflă într-un flaut, o succesiune de note cristaline și tandre terminată cu un tril strident. Instrumentele de suflat erau pentru păsări, își aminti ea.
– Prea mulți porumbei în grădinile regale, zise el, dând ochii peste cap.
Soția bijutierului îi zâmbi, căci întotdeauna fuseseră prea mulți porumbei în grădinile regale și muzicianul trebuia să-i împrăștie când și când.
– Tată, zise ea, permite-mi să ți-l prezint pe…
Urmară prezentări și politețuri la care ambasadorul excela, iar tatăl ei nu prea.
– Nu, zise el când îi spuseră ce voiau, n-am cum să ascult după o singură persoană, decât dacă produce turbulențe mari, or fugarul vostru taman asta o să evite. Știi bine unde trebuie să vă duceți ca să aflați, fiica mea, deși nu văd de ce te preocupă pe tine necazurile ambasadorului. Mereu ai țintit mai sus decât e bine pentru tine.
Căci încă n-o iertase că-l părăsise pe el, instrumentele lui și munca serioasă și importantă de a menține orașul în funcțiune ca să scrie melodii ușurele pentru un străin, un nimeni, un om care n-avea și el o casă normală.
O orgă mugi grav și prelung ca un monstru muribund. Era canalul ce dădea în port.
– Bine, zise tatăl ei grăbit, renunțând s-o mai mustre. O să vă dau o notă care să vă scoată lângă Podul Fantomelor. Ai grijă mai departe, n-am canale pe sub Cartierul Miracolelor!
O notă sumbră porni înaintea lor. O urmară. Când era copilă, tatăl ei n-o lăsase să se aventureze prin această regiune, îi povesti ea ambasadorului. Apoi mama ei nu mai putuse de dorul soarelui și se mutase la suprafață, luând-o cu ea. Revenise când crescuse, atrasă către tatăl ei de muzica pe care o împărtășeau, dar ea voia să cânte propriul ei cântec, nu pe al orașului, și în plus afară era…
– …viața, încheie ea stânjenită.
– Și crezi că ai reușit să-ți cânți propriile cântece? o întrebă ambasadorul și ea zise „da” și apoi „nu” și ambele erau valabile, fiindcă bijutierul descătușase muzica din ea, dar mai simțea înăuntrul ei un alt cântec, mai sălbatic, care poate pe soțul ei l-ar fi înspăimântat.
Drumul se lungea, dar nota îi conducea, credincioasă și statornică precum ochiul unui tată veghind asupra fiicei lui. Ea îl întrebă pe ambasador dacă în Valserra toți aveau pielea neagră ca a lui. Nu, zise el, erau oameni amestecați, ca peste tot, numai că nu-și vedeau culorile, la fel cum vizitatorii străini se pomeneau că și le pierd pe ale lor imediat ce treceau granița. Se spune că, pe vremea când încă mai ieșeau din țară, acei cetățeni ai Valserrei care ceruseră o oglindă suferiseră șocuri teribile.
– Dar îți plac atât de mult culorile! zise ea. Roșul arde, portocaliul e acrișor, albastrul te liniștește, galbenul îți stârnește foamea…
El oftă.
– Se pare că numai umbra mea mă făcea să le simt așa. Fără ea culorile nu-mi mai vorbesc și e ca și cum mi-aș fi pierdut un simț. Unul important, ca văzul sau ca mirosul.
– O s-o găsim, zise ea și-i strânse încurajator mâna, căci pentru o clipă el păruse pierdut.
La un moment dat, când traversau un canal mâlos pe un podeț metalic, ceva clipoci și la suprafața apei se iviră doi ochi galbeni care prinseră să se apropie curioși, dar nota muzicală zbârnâi amenințător și stăpânul ochilor se răzgândi.
Când ieșiră la suprafață, se întunecase. Luna în scădere era o așchie gălbuie, ca o unghie tăiată. În jurul lor, case șubrede cu tencuiala cojită se sprijineau unele de altele ca bețivii, încercând și reușind de secole să reziste atracției hăului ce se căsca în mijlocul străzii. Aici se opreau canalele subterane, aici încetau traseele prestabilite ale trăsurilor mecanice și aceasta era destinația tuturor carelor funerare din Esquia. Chiar acum, unul trăsese lângă buza râpei. Caii stăteau nemișcați sub valtrapurile negre pe care erau pictate oase; dricul însuși, cenușiu ca granitul, avea cranii lăcuite în colțurile de sus, iar dricarii, purtând măști cu pliscuri ca de corbi, coborau din el o targă cu un trup înfășurat într-o pânză simplă, albă. Era ca și cum moartea însăși ar fi venit să-i ia pe răposați din casele lor. Morții plecau din lume la fel cum sosiseră, fără podoabe, haine, bunuri sau servitori, azvârliți neceremonios în hău. Cădeau o vreme în tăcere, apoi de jos, din adâncurile pe care nu le văzuse nimeni vreodată, deși Euridicius Născocitorul încercase să le exploreze cu primul balon cu aer cald din lume, în căutarea iubitei sale Orfa – și revenise de acolo nebun, murmurând neîncetat: „Cenușa! Cenușa!”- din adâncurile acelea așadar se ridica un cor de urlete, dar dacă erau de bucurie sau de durere la primirea unui nou tovarăș Euridicius nu putuse povesti.
Ambasadorul se lipi de ea înfiorându-se când vaierul acela pe mii de voci răsună din prăpastie. Locuitorii caselor din jur fie umblau în permanență beți, fie dăduseră în patima poeziei sumbre, căci numai astfel de oameni puteau trăi în vecinătatea permanentă a celor morți, dar nu și plecați din Esquia. Soția bijutierului își încurajă tovarășul cum se pricepu și încercă să-și adune și ea toată bravura de care era în stare, căci drumul lor trecea peste hău, dincolo de care începea Cartierul Miracolelor, tărâmul îmbrățișărilor dintre Magia Nelegiuită și tehnologia ilicită.
Legătura dintre cele două lumi era Podul Fantomelor. Se specula – și Euridicius, după cum se știe, nu zisese nici da, nici nu – că hăul n-avea fund și că toate trupurile aruncate în el de-a lungul veacurilor continuau să cadă și acum, dar că, într-un punct anume al căderii, sufletele, speriate, plictisite sau nevindecate de dorul de casă, se smulgeau din trupuri și urcau înapoi, către lumea pe care abia o părăsiseră. Însă un ultim fir le ținea priponite de fostul lor înveliș, împiedicându-le să se risipească prin oraș și silindu-le să plutească deasupra râpei ca zmeiele. Se înghesuiau lângă balustrada podului cerând vești despre familiile lor sau despre oraș sau încălzindu-se pur și simplu la căldura celor vii. Sufletul unui poet deosebit de afemeiat se ținea după trecătoare, dedicându-le versuri, și se zvonea că nu doar o tânără fată, sedusă, se aruncase în abis pentru a fi împreună cu el, numai pentru a se vedea înșelată cu următoarea trecătoare cu sânge cald în vine. Se mai zvonea și că o bandă de haiduci ectoplasmici invidioși pe cei vii înhăța câte un trecător și-l târa în abis, dar întotdeauna persoana căreia i se întâmplase era vărul vecinei cumnatei prietenului fratelui povestitorului sau altceva la fel de distant, imposibil de verificat. Regina nu luase măsuri pentru aflarea adevărului, căci, după părerea ei, nimeni nu avea ce să caute dincolo de pod.
– Aici ajungeți voi după moarte?! o întrebă îngrozit ambasadorul după numai trei pași, ținându-se strâns de balustradă.
De-a stânga și de-a dreapta, figuri decolorate ca tablourile uitate la soare întindeau mâinile către ei. Glasuri stinse rosteau cuvinte ce se suprapuneau. Atingeri reci ca niște picături de ploaie tomnatică o făceau să se înfioare. Le cercetă chipurile, căutând pe cineva cunoscut, dar fețele înaintau și se retrăgeau, se împrăștiau și se recompuneau. Nimeni n-o târî în prăpastie, dar pe la jumătatea podului urechile-i vuiau din pricina vocilor, iar atingerile reci îi vârâseră frigul în oase, făcând-o să tremure necontrolat. Își croia drum printr-o ceață din ce în ce mai deasă de suflete care i se lipeau de față ca pânza udă, sufocând-o, apoi deveniră dense ca apa, îngreunându-i mișcările. Și-atunci, cu o ultimă scânteiere a minții ei istovite, soția bijutierului se opri în mijlocul podului și cântă.
Cântecul se năștea pe loc, părăsindu-i buzele fără șovăială. Era despre frumusețea Esquiei, dar nu cea pe care o vedeau și străinii, ci aceea pe care un oraș n-o are decât în ochii celor care au copilărit în el și care-și calcă zilnic pe propriile urme, potrivindu-și fără să știe pașii peste cei ai copiilor care au fost, despre magia pe care numai o privire nostalgică o poate dărui unei străzi altfel banale, despre senzația de a fi acasă nu numai în loc, ci și în timp, în tot timpul pe care l-ai trăit de la naștere și care-i depus straturi-straturi pe caldarâm, pe clădiri, pe făptura și-n memoria ta. Unde altundeva, spunea cântecul, te-ai fi putut duce după moarte, unde ai fi putut să te simți mai alinat, mai acasă, mai binecuvântat decât în orașul pe care-l iubeai?
Sufletele încremeniră drepte ca lumânările și întâi unul-două, apoi tot mai multe își împletiră vocile cu cântecul ei și pe obrajii lor transparenți începură să șiroiască lacrimi. În pieptul fiecăruia se aprinse un bulgăre de lumină trandafirie și potolită, până când hăul dintre lumi începu să arate ca un râu luminos și cântecul crescu și crescu și-și trimise ecourile melancolice prin toată Esquia, făcându-i până și pe zburători să șovăie, în timp ce instrumentele din subteran îi țineau isonul. Bijuteriile terminate și nevândute din căsuța pe picioroange începură să-l cânte cu toatele deodată și la fel și celelalte din oraș, la gâturi, pe pălării, în casetele de bijuterii, în sala tronului…
Soția bijutierului îl luă pe ambasador de mână și, continuând să cânte, traversă podul, iar sufletele se dădură respectuoase în lături, potolite pentru prima oară în istoria orașului.
– Dar cu voi ce se întâmplă după moarte? îl întrebă ea pe ambasador, care își tampona fruntea cu o batistă brodată.
– Umbrele noastre devin tot mai mari pe măsură ce îmbătrânim, până când într-o bună zi ne prăbușim în ele și dispărem, iar ele se duc în Țara Umbrelor, de unde nimeni nu s-a mai întors vreodată, zise el cu aerul că așa era cel mai firesc să se întâmple.
(Va urma)
