De cealaltă parte a podului, strada era la fel de pustie, cu câteva diferențe: ferestrele dinspre drum ale caselor erau oblonite, dar pe cele din spate răzbăteau lumini, iar dinspre capătul străzii răsuna o larmă veselă. Înaintând, soția bijutierului și ambasadorul ieșiră pe un bulevard lat, luminat nu de felinare cu gaz, ci de pomi de argint pe crengile cărora rodeau flăcărui multicolore. Pisici mecanice și pisici negre se stucheau fără discriminări pe acoperișuri și pe garduri. La fiecare răspântie mai mare se vedeau cazane imense în jurul cărora se înghesuiau oameni cu mâini tremurânde. Pe lângă ei trecu, arborând grimase disprețuitoare, un grup de tineri în haine elegante. Toți purtau vestoane cărora le lipsea mâneca stângă, dând la iveală ansambluri incredibile de cabluri și pistoane.
– La începutul Revoluției Mecanice, Regina a decretat că tehnologia trebuie să fie întotdeauna doar slujnica, și nicicând egala omului și că niciunui supus de-al ei nu i se va permite să se împreuneze cu mașinile, îi explică ea ambasadorului.
Într-adevăr, lumina albastră scotea la iveală pretutindeni ochi mecanici, mâini de lemn, picioare cu articulații metalice. În fiecare zi, Podul Fantomelor revărsa în oraș o liotă de cerșetori șchiopi, orbi sau ciungi și în fiecare seară ei reveneau acasă cu câștigurile (cum rezistau oare de două ori pe zi asaltului sufletelor, se întrebă ea?) și-și reluau protezele pe care știința li le oferise, dar pe care legea le interzicea. Foști soldați mutilați în războaie, lucrători răniți în accidente de muncă, vrăjitori neîndemânatici, victime ale nepriceperii doctorilor și oameni bătuți de soartă încă de la naștere se adunau cu toții de partea aceasta a podului, unde primeau ajutor, un blid de mâncare și o acceptare de care restul Esquiei nu era capabilă. Una din trei prăvălii arbora în vitrină felurite proteze, alături de truse pentru repararea și întreținerea lor (celelalte două vânzând licori magice, globuri de cristal și talismane); din două în două străzi găseai un atelier de recondiționat sau de modificat protezele conform celor mai noi descoperiri ale științei sau ultimelor porunci ale modei.
Vrăjitoarea Mecanică avea o mână metalică ale cărei degete erau acționate de pistoane ascunse sub mâneca bufantă a rochiei stacojii, iar în orbita stângă i se agita un glob de sticlă înăuntrul căruia un ac arăta întotdeauna nordul vrăjitoresc, mereu nestatornic, căci concentrația magiei în lume se modifica odată cu fiecare vrajă făcută sau spulberată. În locul negului pe care orice vrăjitoare trebuia să-l aibă pe nas, își prinsese într-o nară un rubin cât o muscă.
– Da, a fost aici, o umbră fără om, zise ea ca și cum ar fi fost ceva obișnuit în meseria sa. A cerut ceva, a primit și a plătit.
Era blondă, tânără și foarte frumoasă, în ciuda ochiului mecanic. Vorbea pe un ton visător, așternându-și fără oprire dinainte cărțile de joc, citindu-le, adunându-le și înșirându-le la loc. Îi primise într-o bucătărie cu dulapuri până în tavan, înțesate cu saci burtoși în care făinuri felurite se visau pâini și cu borcane ce scânteiau misterios în penumbră, verde, și chihlimbariu, și roșu ca rubinul, și în care ar fi putut fi orice: dulcețuri stranii, otrăvuri subtile, nestemate blestemate, licori magice. Pe un lighean de pe bufet, un aluat se rotunjea ca un pântece fecund, în cuie, linguri lustruite tânjeau în van după sosuri groase și aromate, iar lângă perete, râșnițe aliniate mestecau în măsele amintirea ultimului piper măcinat. În colțuri, păianjeni de smarald leneveau netemători în centrul pânzelor, ca niște podoabe.
Ar fi putut ei îndrăzni să întrebe ce anume primise umbra? întrebă ambasadorul. Era umbra lui, o pierduse și nu știa unde s-o caute… Vrăjitoarea îl opri cu o mișcare imperioasă a mâinii mecanice, care scrâșni din pistoane. Ceea ce-i cerea el era sub pecetea tainei, zise ea indignată. Nu le putea povesti ce făcuse pentru alt client, erau jurăminte și talismane care o împiedicau să…
– Dar e firesc să existe secrete între un om și umbra lui? contracară ambasadorul, care își pierduse el umbra, dar nu și puterea de convingere.
Vrăjitoarea șovăi. Mai așternu două cărți, le privi încruntată, le strânse, duse la buze un talisman din mulțimea ce îi atârnau la gât, apoi trase un sertar al bufetului și scoase un ceaslov gros.
– Voia o licoare, dar… licorile nu sunt punctul meu tare, zise ea, indicând ceaunul vrăjitoresc din vatră, perfect lustruit, în care dormea încolăcită o pisică pufoasă, albă ca un troian de nea proaspăt așternută. Așa că i-am dat un descântec.
Își trecu mâna metalică peste ferecătura ceaslovului și aceasta se deschise.
– Cartea Tuturor Răspunsurilor, zise vrăjitoarea, împingând-o către ei. El a consultat-o. Întrebați-o și voi ce vreți. O singură întrebare – un singur răspuns. Asta e tot ce pot face.
Răsfoiră cartea, consultându-se între ei în șoaptă. N-avea rost să întrebe ce vrusese, doar știau deja, cel mai bine ar fi fost să întrebe unde se afla. Întrebări și răspunsuri posibile, cu diferite scrisuri și cerneluri, străfulgerau pe pagini, apărând și dispărând prea iute pentru a fi citite, dar când ambasadorul își rosti întrebarea, pagina din fața lor se goli și pe ea se ivi un scris cursiv: La curțile lui Jumătate Om-Jumătate Fier, unde veselia nu se oprește.
– Și cum să recuperăm umbra? întrebă soția bijutierului când îi veni rândul.
E de-ajuns ca stăpânul ei s-o calce pe picior sau s-o apuce de mână și va fi una cu ea, răspunse cartea.
– Și-acum, plata, zise vrăjitoarea.
Aluatul pus la dospit scoase un geamăt prelung și suprafața sa văluri. Vrăjitoarea se răsuci către el, murmură un descântec scurt și îl acoperi cu un ștergar. Soția bijutierului auzise despre ea că le cocea femeilor sterpe copii din aluat cu ochi din cuișoare și că, trecuți la miezul nopții peste pragul casei în schimbul unui obol, aceștia deveneau întru totul umani, trădați fiind numai de ochii lor negri, mici și sfredelitori. Le socotise întotdeauna numai niște minciuni înghițite cu ușurință de soții prea creduli, dar acum începea să-și schimbe părerea.
Vrăjitoarea se întinse și culese un păianjen verde ca smaraldul, pe care-l depuse pe reverul ambasadorului. Își desprinse din bluză un ac, rosti câteva cuvinte grăbite și îl prinse de piepții rochiei soției bijutierului.
– Ăsta e prețul, zise ea, o să plecați de aici cu câte un lucru de-al meu și-l veți duce acasă și poate că într-o bună zi va face ceva minunat sau poate ceva teribil sau poate nu va face nimic, dar de-l veți arunca sau pierde numai nenorociri vă vor paște. Acum duceți-vă!
*
La un moment dat, pe înserat, bijutierul termină de montat un smarald mare în centrul unui inel și se pregăti să îl împresoare cu alte smaralde mai mici. Întinse mâna cu penseta, așteptându-se să primească în loc una mai fină… și nicio mână nu-i ieși în întâmpinare. Își ridică privirea alarmat și descoperi locul gol de lângă el, înserarea ce umplea cadrul ferestrei, mâncarea sleită pe care nimeni nu-l cicălise să o mănânce… lipsa, în toată casa, a unei vibrații anume, care-i spuse că soția lui era plecată, și încă de ceva vreme.
Tot soiul de amănunte prinseră să i se îmbine brusc în minte ca dințișorii unor rotițe: tăcerile ei tot mai dese, vizitele repetate ale ambasadorului, întârzierile tot mai lungi când îl conducea, faptul că încetase să-l mai îndemne să mănânce, să ia o pauză, să vină la culcare. Și înțelese că, ocupat cu bijuteriile altora (care îl bucurau numai cât lucra la ele și de care se despărțea fără regrete), uitase de bijuteria care conta pentru el.
Atunci, deodată, toate mecanismele muzicale din casa lui începură să cânte.
Bijutierul rămase nemișcat, cu inima bătându-i nebunește. Când muzica se stinse, își îndepărtă absent șuvița căruntă din ochi și se puse în mișcare, îmbrăcându-și haina din mers în timp ce trăgea când un sertar, când altul, umplându-și un buzunar cu nuci metalice și vârând în buzunarul de la piept câteva cărți de joc alese pe fugă dintr-un pachet. Apoi ieși din atelier.
Cum de-a știut bijutierul că muzica aceea care răsunase în tot orașul avea legătură cu soția sa și că trebuia s-o caute dincolo de Podul Fantomelor a fost obiectul multor speculații în zilele ce au urmat. Poate că o cunoștea mai bine decât credea ea sau poate ajunsese în mod logic la concluzia că numai acolo se putea găsi o soluție la problema ambasadorului. Ce spun cei care au tras cu ochiul de după perdele sau prin ocheanul din turnuleț este că a sărit într-o trăsură publică, a gonit direct către hăul dintre lumi și a pășit fără ezitare pe pod. Sufletele stăteau nemișcate, cu flăcările din piepturi pâlpâind. Printre ele încă mai răsuna stins ecoul cântecului soției sale, așa că nu-l băgară în seamă.
În urma lui, casa se foi neliniștită. Scurmă fără chef în grămada de mecanisme muribunde. Își trânti nervoasă toate obloanele. Apoi se smulse brusc din loc și porni cu pași largi pe străzile încă aglomerate ale Esquiei, care însă nu mai rămaseră aglomerate după ce mulțimea zări apariția metalică înaintând prin înghesuială ca o găină care căuta ceva de ciugulit. Odată străzile golite, casa începu să alerge, înghițind cu pașii ei distanța până la Cartierul Miracolelor.
*
Jumătate Om-Jumătate Fier fusese cândva cel mai viteaz soldat al Camarroei, atât de viteaz că regina însăși îi dăruise inima ei… sau pe aproape. Din porunca ei, bijutierul fabricase două ceasuri, unul care ținea ritmul inimii ei și altul care ținea ritmul inimii lui, și cei doi și le dăruiseră, jurând că, din clipa aceea, inimile lor nu vor mai bate decât la unison, deși ea era regină și el un om de rând, oricât de viteaz ar fi fost.
Tocmai vitejia fusese blestemul său, căci, conducând o șarjă eroică într-unul din războaiele ei, fusese rănit atât de grav, că își pierduse amândouă picioarele și brațul drept. Când se înființase dinaintea iubitei sale înconjurat de un măreț schelet de fier care se mișca la fel de sprinten ca brațul și picioarele pierdute, regina țipase de oroare și fugise din încăpere. Atunci dăduse edictul care restrângea folosirea tehnologiei, silind zeci de veterani mutilați în războaiele ei să treacă furioși podul, mulți însoțiți de familii.
Jignit, Jumătate Om-Jumătate Fier se retrăsese și el dincolo de pod, unde domnea ca stăpân absolut cu ajutorul celorlalți veterani. Magicienii – exilați deja acolo de pe vremea tatălui reginei, mare susținător al științei – îi primiseră pe toți, bucuroși să aibă atâția clienți la îndemână, căci oamenii mutilați își doreau și ei iubire, bani, sănătate și noroc la fel de mult ca aceia întregi. Iar Jumătate Om-Jumătate Fier ordonase ca, la curțile lui, luminile să nu se stingă, mesele să nu se strângă și veselia să nu înceteze niciodată, ca să-i demonstreze iubitei lui nerecunoscătoare ce bine-i era fără ea. Ca urmare, tuturor locuitorilor Cartierului Miracolelor le venea rândul de două-trei ori pe lună să danseze la petrecerea sa, ceea ce făceau cu plăcere, părându-li-se un preț mic pentru a trăi în acest loc, unde puteau să se simtă și ei oameni ca toți oamenii.
În mod neașteptat, regina nu luase nicio măsură împotriva acestei încălcări a edictelor sale. Și, cum anii trecuseră și ea rămăsese tot nemăritată, era un adevăr acceptat de toți că încă nutrea sentimente calde pentru soldatul ei de odinioară.
Locuința fostului erou de război nu era greu de găsit, căci, din dorința lui, fusese construită la înălțime, ca să fie vizibilă din orice punct al cartierului. În întuneric, puternic luminată de candelabre și de șirurile de felinare, lămpi și torțe purtate de vizitatorii ce veneau și plecau, părea un vulcan brăzdat de râuri de lavă. Ambasadorul și soția bijutierului porniră într-acolo pe străzile late, luminate de flăcările pomilor de argint.
– Poate ar fi trebuit să formulăm altfel întrebările, zise soția bijutierului, care tăcuse o vreme, îngândurată. E o mulțime de lume acolo. Cum o să găsim o umbră în mulțime?
– Nu trebuie să-l găsim noi pe el, zise ambasadorul imediat, dovadă că se gândise deja la asta. Trebuie să îl lași să vină el la tine. O să te prinzi în dans în mijlocul curții, unde e lumina mai mare, ca să te vadă toată lumea, și el se va apropia. Doar pentru tine a făcut toate astea.
– Dar… zise ea, dacă a făcut toate astea pentru mine, de ce nu m-a căutat până acum?
– Poate că durează un timp până își face vraja efectul. Sau poate s-a temut că voi veni după el, zise ambasadorul.
Soția bijutierului își mușcă buzele.
– Simt că e ceva aici care nu se potrivește, dar nu știu ce, zise ea.
– Te cred, dar oricum trebuie să mergem după umbră, zise ambasadorul. Situația e atât de neobișnuită, că nu ne putem face cine știe ce planuri.
Tot discutând, ajunseseră dinaintea curților largi, mărginite de mese pline cu mâncăruri și băuturi alese. Cu inima strânsă, soția bijutierului se apropie de unul dintre șirurile de dansatori care se învârteau nebunește în ritmul muzicii. Luă mâna care i se întinse și dansul o înghiți. Aproape zburând odată cu dansatorii ce păreau să nu atingă pământul, se simți părtașă la o trădare. Biata umbră neștiutoare avea să se bucure la vederea ei. Și, în fond, ce rău făcuse? Trimisă mereu cu treburi de stăpânul ei, înfruntând curajoasă o lume în care el nu îndrăznea să se aventureze, nu avea oare dreptul să simtă bucuriile pe care posesorul ei și le refuza? Ambasadorul părea să se descurce foarte bine fără ea!
O atingere familiară o smulse din gânduri. Un braț care era și nu era îi cuprinse talia, desprinzând-o din horă și purtând-o către centrul curții, unde era lumina mai puternică. Umbra nu părea mai concretă decât în noaptea pe care o petrecuseră împreună la ambasadă. Poate că vraja nu funcționase?
– Ambasadorul e aici, te caută, apucă ea să-i spună.
Dar era prea târziu. Ambasadorul se apropiase pe furiș de umbră și acum o călcă zdravăn pe picior, apucând-o totodată și de braț.
Începu atunci o luptă cumplită, la care soția bijutierului nu se așteptase. La început, cei doi încremeniră preț de câteva clipe, ca un grup statuar. Apoi ambasadorul holbă ochii de groază, în timp ce gura i se mișcă, rostind cuvinte ce se pierdură înghițite de larma petrecerii. Își strânse ferm buzele, și le mușcă, își schimonosi mușchii feței, dar, cu întreruperi, cu poticneli, cuvintele continuară să se reverse. „Umbra îi face asta!” înțelese ea. „E descântecul vrăjtoarei!” Apoi descântecul încetă și lupta continuă pe mutește. Umbra deveni tot mai transparentă, în timp ce trăsăturile ambasadorului părură să devină mai șterse. Apoi umbra tremură și se întunecă și soția bijutierului avu impresia că nu mai stătea în picioare, ci se proiecta pe pământul bătătorit al curții. Însă, chiar în timp ce pe buzele ambasadorului se ivea un zâmbet de triumf, umbra se adună, crescu și în clipa următoare ea era cea care stătea în picioare, în timp ce ambasadorul era lungit pe pământ. Umbra își întinse un braț și, de jos, ambasadorul îi imită mișcarea după o clipă de întârziere. Avea buzele întredeschise și ochii holbați de frică. Petrecăreții se opriseră și făcuseră cerc în jurul lor, dar soția bijutierului de-abia îi observă, căci lupta îi absorbea toată atenția. Umbra făcu o figură de dans și de data asta membrele ambasadorului se mișcară odată cu ale ei. Apoi trăsăturile părură să i se șteargă de pe chip, numai ca să reapară o clipă mai târziu. Privi rugător către soția bijutierului, dar, înainte ca ea să-și dea seama ce să facă sau măcar de partea cui era, trăsăturile îi dispărură din nou și de data asta se iviră pe chipul umbrei. Silueta întunecată de pe jos de zvârcoli câteva clipe, apoi trupul păru să i se aplatizeze, hainele își pierdură concretețea și culorile într-o masă întunecată și dintr-odată în mijlocul curții stătea, dacă nu știai povestea, cel mai normal lucru cu putință: un om cu umbra sa la picioare.
Privitorii aplaudară. Învingătoare, fosta umbră (sau acum ea era ambasadorul?) le făcu o plecăciune, apoi se răsuci către soția bijutierului cu un gest cuceritor. Ea dădu înapoi îngrozită. Umbra pe care o iubise fusese o creatură suavă, delicată, cu suflet poetic… nu acest monstru, acest parazit care furase un trup, care…
Care făcuse totul de dragul ei!
Publicul aplauda, cerându-le să se sărute! Umbra înaintă către ea. Soția bijutierului dădu înapoi până nu mai avu unde se retrage. Umbra/ambasadorul o cuprinse cu brațe puternice, trăgând-o la pieptul său care se ridica și cobora agitat. Ea se zbătu încercând să se elibereze și pe dinaintea ochilor îi străfulgeră ceva argintiu.
În clipa următoare, admiratorul ei îi dădu drumul cu un țipăt și își duse mâna la obraz. Printre degete i se prelinse un fir de sânge.
– Ambasador sau nu, n-ai niciun drept să te atingi de soția mea! zise răspicat bijutierul, înaintând prin mulțime șleampăt, șui și sigur pe sine, ca și cum ar fi fost în palatul reginei. Mulțumește-i pentru ajutor și mergi la treaba ta!
(Va urma)
