Mulțimea huidui. Încet, tineri cu brațe mecanice încheiate cu ciocane începeau să-și facă loc printre petrecăreți din mai multe direcții, apropiindu-se de el.
– E umbra, zise ea, apropiindu-se de bărbatul ei de-a-ndăratelea. I-a furat trupul ambasadorului!
Bijutierul se încruntă.
– Păi dacă ai vrut trup, e momentul să faci cunoștință cu durerea, zise el.
Își vârî mâna în buzunarul de la piept și descrise un arc, aruncând ceva prin aer. O carte de joc subțire, cu muchii metalice, străbătu șuierând aerul și făcu o tăietură adâncă pe obrazul ambasadorului. Fosta Umbră își duse mâinile la față și urlă.
Bijutierul își luă soția de mână și începură să se retragă prin mulțime, neslăbind umbra din ochi. Dar proscrișii cei petrecăreți știau cu cine să țină: cu rebelul, cu cel care sfidase lumea, smulgându-i ceea ce voia. Începură să-și strângă rândurile ca să îi țină pe loc. Calm, bijutierul băgă mâna într-un buzunar, scoase câteva nuci metalice, le scutură ca pe niște zaruri și le azvârli în sus, răspândindu-le prin mulțime.
În clipa următoare izbucniră țipete și oamenii începură să se împrăștie, în timp ce nucile pârâiau, țopăiau și revărsau o ploaie de scântei.
– Ce se-ntâmplă aici? bubui un glas venit de sus.
Jumătate Om-Jumătate Fier înainta prin mulțimea care se dădea la o parte din fața lui. Primul lui exoschelet din metal îi oferise cei cinci centimetri în înălțime a căror lipsă o resimțise mereu în sinea lui. De atunci, pusese să-i fie făcute alte cinci, care mai de care mai excentric și toate de peste doi metri în înălțime. Acum îl purta pe cel emailat, cu mici frunze ca de iederă gravate și vopsite migălos încât să pară că se încolăcesc în jurul metalului cenușiu. Ce-i mai rămăsese din trup purta un costum de catifea purpurie cu broderii verzi și o cămașă albă care-i revărsa pe piept horbote de dantelă. Sub părul buclat, clădit în vârful capului, sprâncenele i se încruntau mânioase.
– Cine-mi strică petrecerea? întrebă el cu glasul tunător cu care ordona șarjele pe câmpurile de luptă.
Un cor discordant de voci se repezi să-i spună. Jumătate Om-Jumătate Fier înțelese repede și zâmbi încântat, pentru că le putea oferi petrecăreților săi o nouă distracție.
– Mi se pare, zise el, că avem o întrecere cavalerească pentru mâna doamnei. Să se dueleze și cel mai bun să fie câștigător!
Mulțimea încântată izbucni în aplauze. Mai mulți petrecăreți, pesemne foști soldați, își scoaseră spadele de la brâu și le întinseră către cei doi, ca să-și aleagă o armă. Pentru câteva clipe, soția bijutierului își dori să fie ușuratică și să îi lase pe cei doi bărbați să lupte pentru ea, ca în romanele pe care întotdeauna le luase peste picior. De ce nu? Dar, de când pășise dincolo de pod, începuse să se întrebe dacă soiul ăsta de aventuri nu erau mai plăcute când citeai despre ele, și nu când le trăiai. Vrusese doar să rupă puțin monotonia vieții ei, să se simtă admirată, să aibă discuții interesante cu cineva care fusese în locuri unde ea nu fusese, poate chiar să flirteze puțin… Dar trupuri furate? Dueluri?! Dintr-odată, nu-și dori decât să fie din nou în bucătăria ei, gătind, sau în grădină, curățând de rugină florile metalice. E drept, uneori simțea cum muzica soțului o acoperă pe a ei, dar ăsta e riscul când iubești, să te confunzi prea mult cu celălalt și să pierzi o parte din tine. Iar după atâția ani ei încă mai făceau muzică împreună. Așa că, la drept vorbind, hotărârea ei fu ușor de luat.
– Nu vreau să fie rănit nimeni, protestă ea, dar cei din jurul ei o înconjurară mai strâns și izbucniră în urale și aplauze care îi acoperiră intenționat cuvintele.
Mulțimea voia sânge.
– Să ai trup nu e chiar cum credeam, declară umbra stând în centrul cercului cu spada în mână și tamponându-și sângele de pe obraz. Durerea asta chiar e neplăcută. Și – adăugă ea ducând o mână la stomac – aici mă supără ceva și gâtul îmi e uscat. Și e cald! Niciodată nu mi-a fost așa cald, nici măcar când am stat la soare.
– Asta e temperatura unui trup omenesc, ce să-i faci? zise bijutierul care părea să se amuze. Începem când ești gata.
Umbra atacă. Fie își păstrase ceva din fluiditatea ei de umbră, fie ambasadorul era un duelist foarte priceput, căci se mișca incredibil de iute și nu părea să obosească.
Bijutierul însă se dovedi a nu fi cu nimic mai prejos. Soția sa habar nu avusese că știa să țină o spadă în mână și acum îl privi cum parează fiecare lovitură a umbrei și o face să dea îndărăt. La un moment dat, ambasadorul fu nevoit să se învăluie într-o umbră groasă și informă ca să scape de un asalt furios în timpul căruia abia apucă să se apere. Bijutierul se strâmbă nemulțumit. Vârî mâna în buzunarul de la piept și scoase câteva cărți de joc cu muchii tăioase, pe care le aruncă spre întunericul din centrul cercului. Din el se auzi un țipăt de durere. Bezna se împrăștie și ambasadorul se ivi clătinându-se și sângerând din mai multe răni de pe brațe și pulpe.
– Și ăștia au fost numai niște doiari, zise bijutierul. Nici n-am folosit cărțile mari, încă. Alea taie mai rău. Nu vrei să renunți?
Umbra urlă de furie și-și repezi brațul stâng înainte. Un fuior de beznă i se desprinse dintre degete și înconjură capul bijutierului, împiedicându-l să vadă. Mulțimea fremăta, așteptând lovitura decisivă. Umbra înainta cu spada pregătită, când pe stradă izbucniră țipete. Cercul din jurul dueliștilor se rupse și casa bijutierului înaintă amenințătoare. Se opri lângă stăpânul ei și își ridică un picior cu trei gheare lungi și încovoiate ca niște iatagane. Umbra dădu înapoi.
Bijutierul recunoscu prezența familiară a casei, micile trosnete și scrâșnete care-i spuneau ce rotiță trebuie unsă și ce piston înlocuit. Încă orbit de umbră, își scoase ceasul de buzunar și-i pipăi cifrele gravate în relief pe marginea cadranului. Îl cunoștea atât de bine că n-avea nevoie să-l vadă. Apăsă un buton și ceasul începu să ticăie sonor. În casa pe picioroange, toate ceasurile începură să ticăie și ele laolaltă. În buzunare, la gâturi, în palate, pe stradă, celelalte ceasuri începură și ele să ticăie, sincronizându-se, apoi le urmară toate ceasurile din orașul acela al orei exacte, până și cele defecte din grămada de mecanisme de la marginea Esquiei. Și atunci bijutierul apucă butonul cu care putea da ceasul înapoi. Căci, sincronizate fiind, toate ceasurile aveau să se dea și ele înapoi, trăgând după ele timpul însuși. Îndărăt. Până într-un moment când totul era bine.
Mai făcuse asta o dată, când soția lui murise.
Ceasul îl fabricase cu mult înainte, când își dăduse seama cât de dragă îi era și ce pustie i-ar fi fost viața dacă moartea i-ar fi răpit-o. Și îl folosise când ea fusese strivită de trăsura unui viconte, o trăsură cu cai adevărați, din carne și oase, care, spre deosebire de caii din metal ai reginei, nu aveau viteza limitată. Bijutierul își ridicase soția însângerată în brațe, o dusese în casă și, cu degete tremurânde și cu ochii împăienjeniți de lacrimi, dăduse timpul înapoi cu cinci minute. Și deodată ea stătea din nou în fața lui, teafără, cu coșul pentru piață în mână, așa că bijutierul se apucase să-i înșire o întreagă listă de cumpărături fanteziste, tot trăgând cu ochiul către fereastră ca să vadă trăsura vicontelui trecând. Abia apoi o lăsase să plece, iar vicontelui îi dăruise un ceas de buzunar care rămânea tot mai în urmă, până când tânărul, unul dintre cei mai mari adepți ai modernizării, devenise un individ conservator și demodat și se retrăsese din societatea care se schimba prea repede pentru el și în care nu-și mai găsea locul. Apoi regina interzisese complet caii în capitală și bijutierul răsuflase ușurat.
Acum însă trebuia să dea ceasul înapoi cu mai mult de un minut. Trebuia să-l dea înapoi până în ziua când își rugase soția să vină cu el la palat. Vrusese să-i facă o bucurie fiindcă o simțise cam plictisită, și uite ce ieșise! N-avea decât să dea ceasul înapoi și ea n-avea să-l mai întâlnească pe ambasador. Dar…
Trecuseră săptămâni de-atunci. Săptămâni în care ceilalți oameni își trăiseră viețile. Erau atât de multe lucruri de desfăcut! Poate cineva care își luase inima în dinți și își ceruse iubita de soție n-avea să îndrăznească din nou. Poate se născuseră copii pe care acum mamele lor ar fi trebuit să-i nască din nou, primejduindu-și iarăși viața. Cei care-și pierduseră persoane dragi aveau să le piardă iar și să sufere iar și, deși spre deosebire de el ei n-aveau să-și amintească asta, era corect să abată o asemenea durere asupra lor pentru a doua oară? Mâna bijutierului șovăi. Era el genul de om care să distrugă atâtea bucurii și împliniri de dragul unor scopuri personale? Care să re-aducă atâta suferință pe lume?
Da. Da, era genul acela de om. Ca s-o păstreze pe soția sa, da.
Însă, când să răsucească butonul ceasului, o mână se strecură pe după brațul lui și vocea soției sale răsună lângă el.
– N-are rost să continuați duelul, zise ea tare. Indiferent cine câștigă, eu tot pe soțul meu îl voi iubi!
Umbrele din jurul ochilor bijutierului se împrăștiară și o văzu alături, privindu-l cu dragoste. O trase către el și o sărută lung și, când ea se desprinse și-l privi surâzând, mâna lui apăsă pe alt buton al ceasului și acesta se opri. Se opriră și celelalte ceasuri, în casă, în buzunare, în palate și, odată cu ele, timpul se opri și el în loc. Pe stradă. În Cartierul Miracolelor. În Esquia. În Camarroe. Valul de liniște și nemișcare trecu granițele, care pentru el nu însemnau nimic, și continuă să se întindă tot mai departe în lume, ca undele pe un lac.
Și, în centrul acestor unde, bijutierul, încremenit cu un braț în jurul soției sale și cu celălalt întins, înfigând spada în pântecele ambasadorului care se repezise din nou să-l atace.
Încremeniți astfel pentru eternitate.
O eternitate de fericire, cu soția sa în brațe, privindu-l cu dragoste. O eternitate în care ea avea să fie în siguranță. O eternitate în care n-avea să i-o ia nimeni. O eternitate de triumf asupra rivalului său și o eternitate de durere și incertitudine pentru ambasadorul cu pântecele străpuns de spadă, întrebându-se dacă rana era sau nu mortală. O eternitate pentru petrecăreți și pentru Jumătate Om-Jumătate Fier, care își dobândise astfel petrecerea sa nesfârșită, într-un fel la care nu visase. O eternitate pentru Esquia pe culmile prosperității sale, nealterată de sărăcie, războaie, declin și toate relele care lovesc o civilizație. O eternitate în care nimeni n-avea să moară, dar nici n-avea să trăiască.
*
Însă în tăcerea ce se lăsase răsună un ticăit, mai sonor parcă acum, când era singurul. Printre siluetele încremenite se zări o mișcare.
În timpul transformărilor care-i aduseseră porecla, Jumătate Om-Jumătate Fier nu se mulțumise numai să-și înlocuiască membrele pierdute în război. Cu ajutorul unei combinații de magie, noroc, medicină și mecanică aplicată, inima lui omenească îi fusese scoasă din piept și înlocuită cu ceasul sincronizat cu inima iubitei sale regine, pentru ca inima lui chiar să bată împreună cu a ei. Nu apucase însă să i-o spună.
Așa se face că acum era singurul neafectat de manevra bijutierului, căci, din pricina firii ei nerăbdătoare și curioase și a dorinței ei de a prinde viitorul din urmă și de a li-l aduce supușilor, inima reginei o lua întotdeauna cu două secunde înainte. Îndrăgostit fidel, chiar dacă iubita lui se dovedise ingrată, Jumătate Om-Jumătate Fier păstrase ceasul în piept și după despărțirea lor, ca să trăiască în același plan cu ea. Paradoxal, asta îl ajutase să ajungă stăpânul incontestabil al Cartierului Miracolelor, căci știuse cu două secunde mai devreme ce lovituri vor încerca să-i dea dușmanii săi.
Oricine în locul lui s-ar fi repezit asupra bijutierului și ambasadorului și i-ar fi făcut fărâme. Dar războinicul nostru nu se gândi decât la regina lui. Dacă lumea încremenise, era ea în siguranță? Poate că încremenise și ea alături de ceilalți, căci, știa el bine, odată cu trecerea timpului inimile celor mai mulți oameni se lenevesc și nu mai bat cu înflăcărarea din tinerețe. Sau poate că nu, și atunci rămăsese singură și înfricoșată într-o lume în care era singura ființă în mișcare, alergând pe coridoarele palatului și zgâlțâindu-și curtenii și soldații, repezindu-se afară, în stradă, fără garda ei obișnuită și descoperindu-și orașul împietrit, strigând după ajutor, strigând după cineva și neprimind drept răspuns decât ecoul vocii ei răsfrânt din zidurile orașului tăcut.
Și, chiar dacă era numai un ceas, inima soldatului nu putu îndura un asemenea gând.
Jumătate Om-Jumătate Fier o rupse la fugă cu exoscheletul scrâșnind și cu pașii bubuind pe străzile tăcute. Fuga lui singuratică a devenit legendară și au circulat multe povești despre inele sau pungi cu bani care au dispărut de pe mâinile sau din buzunarele bogaților și au apărut în buzunarele săracilor, despre oameni trași în siguranță din calea unor accidente și așa mai departe, dar adevărul gol-goluț este că, pentru el, restul lumii încetase să mai existe și grija pentru regină era singurul lui gând. Coborî panta dinspre conacul său, străbătu Cartierul Miracolelor fără să încetinească pasul, tropăi pe podul către oraș, fără să observe măcar dacă spiritele împietriseră și ele sau nu, și năvăli în Esquia impetuos ca o cavalcadă. Drumul spre palat îi era bine cunoscut, căci în mintea lui îl străbătuse zi de zi în toți acești ani, așa că se îndreptă într-acolo sărind peste animalele oprite în drum, ocolind oamenii și căruțele, ba la un moment dat îmbrâncind în lături neceremonios niște ștrengari încremeniți în timp ce băteau mingea. Pe măsură ce se apropia, auzi o voce, mai întâi mânioasă și poruncitoare, apoi speriată și rugătoare și în cele din urmă înecată de suspine. Iuți pașii și în curând zări, pe bulevardul larg din fața palatului regal, printre cele două șiruri de globuri cu lumină albăstruie, o singură siluetă în mișcare, într-o rochie bogată, bătută cu nestemate. La vederea lui Jumătate Om-Jumătate Fier femeia scoase un strigăt și întinse brațele, de parcă s-ar fi temut ca el să nu dispară ca un miraj.
Se întâlniră în lumina cenușie a zorilor în mijlocul unei străzi încremenite și acolo el o recunoscu pe ea și ea îl recunoscu pe el.
– Tu! exclamă regina. Ce vrajă nefastă s-a abătut asupra orașului meu?
Dar Jumătate Om-Jumătate Fier nu se opri, ci se repezi și-o apucă în brațe, strângând-o la piept. Regina îmbătrânise de când n-o mai văzuse, dar pentru el chipul ei era în continuare singurul pe care și-ar fi dorit să-l descopere alături dimineața, la trezire, trăsăturile ei erau singura definiție a frumuseții pe care inima lui o accepta. Și, lipită la pieptul lui, regina recunoscu pentru prima dată față de sine cât de mult îi lipsise soldatul ei credincios și că spațiul dintre pieptul și brațele lui, unde se cuibărise, era singurul regat care-i trebuia. Își puse capul pe pieptul lui și plânseră amândoi de fericire, iar inimile lor, lipite una de alta, băteau împreună și bucuria le iuțea bătăile, trăgând timpul după ele spre viitor.
Și așa se face că iubirea lor reînnoită puse din nou orașul în mișcare.
Iar în timp ce cetățenii Esquiei se holbau la vederea reginei lor îmbrățișând un om de fier în plină stradă, noul timp gonea înainte dinspre ei ca o undă, răspândindu-se tot mai departe. Și străbătu întreaga lume, readucând-o din nou în firescul ei, numai că acum țările în care nu a ajuns valul declanșat de bijutier sau cele în care a ajuns, dar mai târziu, sunt cu câteva ore înaintea Camarroei și a statelor vecine ei și refuză să dea ceasurile înapoi, zicând că leneșii ăia din Est n-au decât să le dea ei înainte dacă poftesc. Treaba asta complică războaiele, călătoriile, comerțul și ceremoniile oficiale, dar aceste complicații nu fac obiectul povestirii noastre. Noi ne vom întoarce în curtea conacului lui Jumătate Om-Jumătate Fier, ca să vedem cum s-a încheiat duelul.
Timpul, așadar, își reluă cursul. Ambasadorul-umbră scoase un geamăt și se prăbuși la picioarele bijutierului și ale soției lui. Mulțimea se repezi să-l ajute, apăsând batiste pe rană, dar un medic din public clătină din cap cu un aer grav: nu se mai putea face nimic. Umbra îi aruncă o ultimă privire plină de jind soției bijutierului, apoi închise ochii și trăsăturile ei tremurară, ca străbătute de un val, iar când redeschise ochii și privi în jur rătăcită, toată lumea își dădu seama că nu mai era aceeași persoană.
– Ajutor, gemu adevăratul ambasador cu gura plină de sânge. Nu vreau să mor!
– Ce laș! murmură scârbită soția bijutierului, referindu-se nu la bietul ambasador, ci la umbra care se retrăsese și-și lăsase stăpânul să moară în locul ei, pentru greșelile ei.
Îngenunche lângă el și îi luă mâna într-a ei, încercând să-i aline ultimele clipe, care se dovediră a fi foarte puține. Ambasadorul dădu să mai spună ceva, se înecă, se cutremură o ultimă dată și muri.
Sub trupul lui, umbra se făcu tot mai mare și mai neagră și ea își aminti ce-i spusese el după ce traversaseră podul: „Umbrele noastre devin tot mai mari pe măsură ce îmbătrânim, până când, într-o bună zi, ne prăbușim în ele și dispărem, iar ele se duc în Țara Umbrelor.” Umbra crescu până înghiți cadavrul fostului ei stăpân și continuă să crească, devenind uriașă. Un braț de întuneric se ridică din praf și se întinse către soția bijutierului, care se trase îndărăt, temându-se să nu fie trasă și ea în Țara Umbrelor. Umbra se mișcă pe sol, încercând să o ajungă. Un tentacul se încolăci pe glezna femeii și răceala lui îi înfioră pielea. Se întrebă dacă acolo unde voia s-o ducă era beznă tot timpul, o Mare Umbră care le înghițea pe toate celelalte, sau dacă, dimpotrivă, era soare, un apus perpetuu, când umbrele sunt mai lungi.
Bijutierul o apucă strâns în brațe, hotărât să lupte pentru ea oriunde l-ar fi dus asta. Pentru privitori nu era limpede dacă umbrele urcau pe gleznele lor sau dacă cei doi soți se cufundau într-o baltă de întuneric. Casa se năpusti asupra întunericului și începu să-l scurme, inutil, cu ghearele. Și poate că ar fi fost târâți cu toții în Țara Umbrelor, sau poate că bijutierul ar fi dat ceasul înapoi, dar nu mai fu nevoie.
Pe neașteptate, asaltul umbrei se opri. O priviră tremurând în țărână, rășchirându-și brațele ca și cum ar fi vrut să se agațe de sol, apoi lângă forma ei umană se ivi conturul a două aripi. Toți cei din curte se traseră înapoi țipând. Umbra se zvârcoli, în timp ce aripile se desfăceau tot mai larg. Apoi, cu mari bătăi lente care stârniră praful de pe jos, aripile ridicară umbra, care încerca să se agațe de pământ, de rochia soției bijutierului, de streașina casei pe picioroange. Din mulțime se ridicau suspine de groază, dar nimeni nu fugea; toți priveau lupta într-o tăcere fascinată. Până și torțele, pe care nimeni nu se gândise să le stingă, încetaseră să mai trosnească, de parcă focul însuși și-ar fi ținut răsuflarea.
Apoi, cu un strigăt imens care exprima furie, durere, resemnare, protest în fața sorții absurde, dar și ușurarea pe care o simți uneori când abandonezi lupta, umbra se dădu bătută și aripile o purtară în sus și departe, căci cupola nu se întindea și asupra Cartierului Miracolelor. Păru să treacă un timp nesfârșit până când fâlfâitul lor nu se mai auzi.
În urma ei nu rămase decât pământul răscolit. Cadavrul ambasadorului dispăruse.
Abia atunci petrecăreții – care avuseseră parte de distracție peste așteptări în acea noapte – priviră în jur și descoperiră că Jumătate Om-Jumătate Fier nu se afla printre ei. Se apucară să-l caute, temându-se de ce putea fi mai rău, fără să știe că peste numai două zile aveau să ia parte la o nuntă regală.
Medicii Esquiei și-au petrecut decenii încercând să înțeleagă dacă ambasadorul în carne și oase se molipsise de Sindromul Zborului Subit în scurtul timp petrecut în Esquia sau dacă, devenind umană, umbra însăși se deschisese fără să vrea față de bolile omenești. Nici ei, nici medicii din Valserra nu au găsit un răspuns sigur și până atunci Valserra și-a rechemat ambasadorii și și-a închis granițele, începând ceea ce istoricii valserrani vor numi Cele Două Veacuri de Singurătate.
*
Când bate ora unsprezece, casa bijutierului se ridică pe picioarele ei încheiate cu gheare ca de găină și se răsucește. În atelier, bijutierul zâmbește mulțumit, iar soția sa, care e probabil în grădină curățând rugina de pe petalele florilor mecanice și fredonând unul din cântecele la care lucrează, își ridică ochii către cupola de deasupra orașului. Molima a încetat la fel de inexplicabil cum s-a pornit, însă au mai rămas zburători ce se ciocnesc de geamuri acolo sus, încercând cu stângăcie să evadeze prin ochiurile care s-au spart. Uneori i se pare că zărește printre ei o formă mult mai întunecată, care se rotește chiar deasupra sa, dar poate-i doar un efect al luminii…
SFÂRȘIT
