5.
Conform unor tradiții și credințe populare, Luna ar fi un astru gol în interior, iar filosofii antici, Democritus și Anaxagora menționează în unele dintre scrierile lor că în istoria omenirii a existat o vreme îndelungată când astrul nopții nu putea fi văzut pe cerul nocturn, deoarece nu se afla pe orbita Pământului. Astfel de istorisiri au făcut să apară și teoria Lunii goale pe dinăuntru, a Lunii ca navă spațială uriașă, adusă pe orbita acestei planete de o civilizație foarte avansată. Acest concept este asemănător cu cel al Pământului gol în interior, speculat și de numeroși scriitori de science-fiction, între care și venerabilul Jules Verne, cu al său roman Călătorie în centrul Pământului.
Însă ideea a atras și atenția comunității științifice, astfel că academicienii sovietici, Mihail Vasin și Alexandr Șcerbakov au avansat ipoteza potrivit căreia Luna ar fi o uriașă navă extraterestră, goală pe dinăuntru, plasată pe orbita Pământului de o foarte avansată civilizație extraterestră. Care-i era misiunea aici și când vor veni stăpânii Lunii s-o recupereze, cei doi oameni de știință sovietici habar n-aveau. Ipoteza lor se baza, în mare parte, pe ideea că majoritatea craterelor lunare mari sunt puțin adânci și cu fundul plat, ca și cum impactul meteoric aflat la originea lor nu ar fi putut fi mai adânc, datorită structurii artificiale a Lunii. În 1969, când misiunea Apollo 12 a prăbușit în mod intenționat modulul lunar, impactul acestuia pe solul prăfos al astrului nopții l-ar fi făcut să vibreze ore în șir, ca un clopot. Asta susțin partizanii teoriei lui Vasin și Șcerbakov, iar adversarii ei consideră dovezile discutate drept „prea circumstanțiale.”
Evenimentul prăbușirii intenționate a modulului s-a petrecut în noiembrie 1969, în partea sud-estică a Oceanus Porcellarum, după ce în iulie același an a avut loc misiunea Apollo 11, aselenizată în Statio Tranquillitatis, din Mare Tranquillitatis. Aceasta din urmă era conservată cu grijă, pentru ca hoardele de turiști ajunși acolo să nu-și amestece pașii cu cei lăsați de bocancii lunari ai lui Armstrong și Aldrin, cu drapelul american înfipt acolo, și plăcuța cu inscripția: „Here Men From The Planet Earth First Set Foot Upon the Moon, July 1969 A.D. We Came in Peace For All Mankind.”1 Vedeai astea cu ochii tăi dacă te încumetai să te îmbarci la bordul unui autobuz lunar, plecat de la hotelul din Mare Nubium (Marea Norilor), din emisfera sudică a Lunii, să străbați apoi Mare Cognitum (Marea Cunoașterii) și ajungeai la locurile unde se desfășuraseră misiunile Apollo 12 și Apollo 14. Pentru o expediție mai lungă, adresată celor care și-o permiteau financiar, traseul ducea până la baza de la Sinus Medii (Golful Centrului), pentru o oprire de etapă. De acolo se ajungea în Marea Liniștii, la Statio Tranquillitatis, de unde transmisese Neil Armstrong faimosul său anunț „The Eagle has landed”, prima aselenizare a omului, succesul misiunii Apollo 11 din iulie 1969. Traseul era străbătut zilnic de grupurile de turiști veniți din Mare Nubium sau Mare Humorum (Marea Umidității), zona aflată sub control chinez, să caște gura la locul primei aselenizări. Pe alte trasee, atent stabilite și supravegheate, balizate cu jaloane vizibile pe hărțile digitale, se deplasau misiunile de cercetare lunară și convoaiele cu echipament și mărfuri schimbate între bazele lunare europene, americane și chinezești. Cu Rusia, care dispunea și ea de 2 avanposturi lunare, nu se opera niciun fel de relație. Pe Pământ, era agresorul care incendiase Europa.
Cum Luna nu are atmosferă, orice gen de survol era complet exclus. Decolau și aselenizau doar misiunile de transport dinspre Pământ sau spre Pământ. Zborurile orbitale erau suficient de costisitoare ca să descurajeze procedura doar de dragul turismului spațial.
Iar pe sol exista o problemă: praful lunar, care conține silicați. Elementul este atât de abraziv încât bocancii folosiți pe Lună de echipajul Apollo 11 au avut tălpile atacate de praful lunar și toate containerele cu probe lunare au fost afectate. Din acest motiv, rezistau – o vreme – doar roțile din rețea metalică și grafen, iar costumele lunare trebuiau curățate foarte des. Pe Pământ, silicații îmbolnăveau minerii de faimoasa silicoză, care le distrugea plămânii. Praful lunar, fin ca o pudră, era mai abraziv decât șmirghelul și dacă-l inhalai, datorită gravitației reduse îți rămânea în plămâni luni de zile, cu efecte devastatoare. Iar dacă aceste particule de praf, de 50 de ori mai subțiri decât firul de păr, intrau în fluxul sanguin, puteau ajunge la creier, cu efecte adverse profunde. Nu era de glumit cu praful lunar și nu puteai scăpa de el cu una cu două. Firele de praf fin și „mestecător” de orice erau ca niște microbi dacă pătrundeau în răni deschise, prin tăieturi sau zgârieturi și nu exista un vaccin împotriva lor. Pulberea respectivă, aproape ca o pudră, extrem de abrazivă, mirosea a praf de pușcă, după cum spuneau unii experți, care o studiaseră în laborator.
Însă praful lunar afecta în bună măsură și echipamentul tehnic, utilajele și orice dispozitiv neprotejat, putând pătrunde în interiorul lor și amplificând rapid uzura lor. Particulele de praf lunar, bombardate non-stop de radiații ionizate, erau încărcate electrostatic și pluteau deasupra solului, „levitau” magnetic, fiind capabile să pătrundă oriunde. Și erau tăioase pe margini, nefiind afectate de nicio atmosferă care să le tocească.
Astfel că, după ce a pătruns în craterul Weiss E, aflat la limita nordică a craterului Weiss, mai mare, de la marginea vestică a Mării Norilor, unde se găsesc majoritatea bazelor europene și americane, drona-spion pe șase perechi de roți, trimisă în secret din Mare Humorum, de la baza chineză, a intrat într-o buclă de parcurs, din cauze necunoscute, mergând în cerc la marginea interioară a craterului. Nicio comandă primită de la bază nu i-a putut schimba direcția, iar camerele ei exterioare transmiteau mereu același peisaj anost cu pereții craterului Weiss E, cu un diametru de 17 de kilometri, numit astfel în cinstea astronomului austriac, Edmund Weiss. În cele din urmă, drona s-a oprit și-așa a rămas. Echipamentul său de bord continua să intercepteze și să înregistreze toate semnalele electronice provenite de la bazele lunare occidentale, traficul radio și să urmărească transponderele vehiculelor din apropiere, care ieșeau sau intrau în Marea Norilor, dar fără să mai miște nimic. Și nici nu mai transmitea nimic, toate datele adunate aflându-se în băncile de memorie ale dronei, fără ca stăpânii ei din Mare Humorum să mai aibă acces la ele.
Așa că atunci când convoiul condus de Sorin Vremeș spre ieșirea din Marea Norilor, a ajuns pe lângă craterul Weiss, controlul din Mare Humoris i-a spus să se oprească. Cele trei camioane Dongfeng erau încărcate de astă dată cu roboți industriali Mitsubishi, specializați în construcția de habitate lunare, cu caroseria capsulată într-o peliculă de elastomer tip ND2 subțire ca pielea de om, însă extrem de maleabilă. Se încrețea la îmbinările cu părțile mobile precum pielea, făcea „riduri” de moment, însă nu permitea pătrunderea în utilaj a temutului moondust. Ultimele tipuri de costume spațiale erau protejate cu o astfel de peliculă perfect transparentă, însă China nu izbutise să copieze elastomerul atât de bine încât să-l și folosească în condițiile atroce de pe suprafața Lunii și trebuia să importe echipamentul de care avea nevoie. Cu mare greutate și tratative îndelungate, Mitsubishi fusese de acord să exporte roboții industriali, iar europenii și americanii să permită aducerea lor în Mare Humorum, după ce-i cedaseră Chinei din propriile lor stocuri.
– De ce să opresc? Totul se derulează perfect și ne încadrăm în programul de parcurs fără niciun fel de probleme, spune Sorin din incinta Brauchenseher, fără să oprească marșul.
– Pentru că așa ți se cere acum, îl informează controlorul de misiune din Mare Humoris, altul decât Li Jing-fei, care ieșise din tură.
Era un bărbat, Hu Jiang-bin, pe care nu-l mai întâlnise online. Chinezii ar fi putut interveni direct la comenzi, fără să-l mai informeze, însă probabil controlorul de misiune considerase necesar să-i arate cine dădea ordine aici.
Sorin oprește convoiul și așteaptă. Știe că va fi interpelat pentru oprire de Mare Nubium, staționarea în apropierea craterului Weiss nefiind prevăzută pe planul de parcurs anunțat. Era chiar curios ce se întâmpla și ce-i vor spune chinezii să le explice europenilor. Că se oprise să privească asfințitul?
Crater de impact, de dată relativ recentă, aflat la marginea sud a Mării Norilor, craterul Weiss E, unul satelit, aflat în partea nordică a craterului principal, avea un diametru de 17 de kilometri și o adâncime de 2,3 kilometri. Drona chinezească de spionaj intrase în crater printr-o crevasă în peretele său și una dintre dronele de mentenanță, echipată cu brațe articulate și manipulatoare, putea fi trimisă dintr-un camion Dongfeng să investigheze ce era cu ea. Ba chiar s-o recupereze. Nu putea fi lăsată să rămână acolo.
– Ia-ți o pauză, îi spune brusc Hu Jiang-bin lui Sorin, care aștepta noi indicații.
Încă nu-și dădea seama ce voiau chinezii lângă craterul Weiss și nu știa de drona-spion, controlată de oamenii din COSTIND3 de la baza din Mare Humorum.
– Poți să stai o oră, precizează Hu Jiang-bin, de aici preia controlul AI Alessia, care o să te anunțe când poți să revii la comanda convoiului.
Și întrerupe comunicarea.
Sorin își ia extensia de consolă și iese din incinta Brauchenseher cam șifonat în mândria lui profesională. Însă îi este tot mai clar că micuții chinezi puneau la cale ceva ce el nu trebuia să vadă, era sigur de asta. Erau paranoici rău în materie de păstrarea secretelor operaționale și învățase să-i simtă când făceau lucruri dubioase. OK, își zice lăsându-se pe canapeaua cu otoman. Așeză consola pe masă, rămasă în stand-by. Oricui i s-ar fi părut că se deconectase de la povestea de pe Lună, iar incinta Brauchenseher îi înregistrase plecarea. Și, fără niciun efort în plus, din comoda sa poziție relaxată de pe canapea, cipul său specializat în conectică deschide accesul prin consolă direct la bordul camionului Dongfeng din care tocmai plecase, ca și teleprezență. Interceptează aparatura de control și navigație și vede toate înregistrările lor parametrice. Și astfel află că o dronă de intervenție tehnică se îndrepta spre craterul cu diametrul de 17 de kilometri. Nu are transponder, dar îi recepționează fluxul video transmis prin camera de luat vederi principală și vede marcajele de drum și cele făcute pe crater de IA Alessia, la cererea controlului din Mare Humoris, și parcursul avut în vedere. Drona urma să se folosească de aceeași crevasă în aflorimentul craterului și să coboare în interior. Vede urmele lăsate de drona-spion pe direcția lui Weiss și se întreabă ce naiba se întâmpla acolo?
În timp ce aprecia cam la 10 minute timpul necesar dronei de intervenție să ajungă acolo, controlorul de trafic de la baza UE din Mare Nubium interpelează convoiul chinezesc:
– XA-L70, de ce staționezi?
– Am o mică defecțiune la tracțiunea uneia dintre roțile camionului din capul coloanei, Mare Nubium, aude Sorin răspunsul dat de IA Alessia, care-i clonase perfect vocea, cu tot cu accentul lui american.
– Hai că m-ați dat pe spate, face el, rânjind de pe canapea. Vocea mea Made in China!
Nu-i vine să creadă la ce artificii au recurs chinezii pentru ca totul să pară OK pe Lună, lângă craterul Weiss. Din acel moment devine foarte atent la ce se întâmplă acolo. Oprirea n-a fost cauzată de nicio defecțiune la transmisie, știe perfect asta.
– Și cât estimezi că va dura? întreabă baza Uniunii Europene.
– O oră, o oră jumătate maximum. Trebuie să folosesc o dronă de reparații, Nubium, răspunde IA Alessia, cu vocea lui.
Inteligența Artificială pilotează și drona trimisă spre craterul lunar, în care va pătrunde prin crevasă. Acum se vede mai bine, pe măsură ce mașinăria se apropie de Weiss. Dacă ar trece pe deasupra regiunii o sondă americană Lunar Orbiter, întreaga scenă ar fi vizibilă și pe monitoarele europene și americane și chinezii ar fi întrebați unde se duce drona de reparații. Dar Orbiterul survola alte zone.
– OK, XA, se învoiește controlul de la baza Mare Nubium. Mult succes!
– Mulțumesc, face IA Alessia jucând rolul operatorului uman, o zi bună. Terminat.
Chinezii nu mulțumeau niciodată. În școlile lor de turism, cursanții învățau să zâmbească și să mulțumească, pentru că societatea chineză nu se alinia la manierele europenilor sau americanilor, dobândite printr-o îndelungată tradiție istorică a curtoaziei.
Drona de reparații trece prin crevasa căscată în peretele craterului și pătrunde în interior. Înaintează pe fundul plat al lui Weiss E și, la comanda Alessiei, se apucă și face o panoramare a interiorului craterului, oprindu-se, în cele din urmă, asupra dronei-spion, aflată cam la ora 12, lângă perete, într-un șanț făcut de nenumăratele ture în cerc în jurul craterului. Drona de reparații se pune în mișcare spre ea, drona de spionaj fiind obscură în zona de umbră a peretelui, dar vizibilă după o focalizare a camerei de luat vederi. Dacă n-ai fi știut ce să cauți, n-ai fi găsit-o decât printr-o scanare termică. Semăna oarecum cu roverul lunar chinezesc, Yutu (Iepurele de Jad), lansat pe suprafața Lunii de misiunea Hong Jian Tou 34 , în decembrie 2013. Aceleași roți din rețea metalică, o structură dreptunghiulară, înțesată de antene și senzori de toate felurile. Drona de reparații se apropie de ea dinspre partea din față, intrând în șanțul săpat în praful lunar de drona-spion la baza peretelui craterului, după numeroasele sale curse în cerc. Ținând cont că circumferința lui Weiss, de 17 de kilometri, fusese un raliu de pomină, pe circuit simplu, pe care însă nu și-l permitea nimeni. Situația ar fi fost cu mult mai complicată dacă spionul ar fi pătruns într-un crater cu un diametru și o adâncime mai mare. De acolo, numai o expediție chinezească dedicată ar fi putut recupera drona de spionaj, iar pentru asta chinezii trebuiau să-i informeze pe americani și europeni, conform acordurilor în vigoare, iar aceștia s-ar fi dus glonț spre craterul Weiss, să vadă ce-i putea interesa pe chinezi acolo.
Urmărește fluxul de date comunicate de drona de reparații spre camionul Dongfeng și de acolo spre Mare Humoris, unde se aflau oamenii din COSTIND, nerăbdători să-și recupereze spionul încremenit în praful lunar, care nu mai avea nicio transmisiune spre nicăieri. Sorin se gândește că poate micul rover rămăsese fără energie, după ce panourile solare intraseră în umbra peretelui craterului. Cipul de conectică îl informează că drona emitea totuși un semnal slab, greu de recepționat în afara circumferinței craterului. Dacă te roteai aproape lipit de perete și nu mai aveai contact cu razele soarelui pentru panourile de alimentare, da, rămâneai „în pană”. Mai ales dacă panourile se umpleau de praful lunar. Era posibil ca spionul să se fi poticnit de ceva, vreun bolovan, și rămăsese locului. Semnalul trimis de dronă era un cod scurt de avarie. Dacă trecea pe lângă Weiss vreun rover american sau european, l-ar fi putut recepționa pe lungimea de undă rezervată de chinezi pentru semnalele lor de urgență. Ascultată pe îndelete de mijloacele occidentale de interceptare, frecvența nu dezvăluia cine știe ce lucruri secrete, difuzate prin radio, în gura mare, însă recepționat de vreun vehicul lunar în trecere ar fi putut atrage atenția asupra faptului că exista ceva acolo. Fără a mai pune la socoteală faptul că vreun satelit Lunar Orbiter, înțesat de mijloace de ascultare și observație avansate, l-ar putea detecta. Nici drona de reparații nu emitea nimic pentru că nu dispunea de un transponder și drumul ei până-n crater trebuia considerat drept o performanță tehnică, neprevăzută între posibilitățile operaționale de către fabricanții ei, o companie din Shanghai, care lucra și pentru Ministerul Apărării din Beijing.
Sorin era curios ce va face drona de reparații. Îl tractează pe spion? Îi verifică nivelul bateriei și-o vede primind comanda de extindere a panourilor solare suplimentare. Se poziționează în fața spionului și cu brațele manipulatoare fixează cablul de tractare pe cârligul lui de acroșare și începe să tragă. Îl tractează prin șanțul creat de roțile lui, aducându-l spre ieșirea din crater, prima crevasă deschisă în peretele circular, destul de lată să le permită trecerea.
Probabil, de-aia mi-au dat pauză bulangii ăștia de chinezi, ca să nu văd ce face drona de reparații, își zice, urmărind sforțările vehiculului, încărcat de brațe articulate ca un crab, un gândac monstruos și rapace, gata să-și tragă prada spre cuib. Că încearcă să recupereze o dronă-spion, care probabil că dispune și de posibilități de camuflaj adaptiv, își spune el în continuare. I-am surprins pe micuții chinezi direct în căcatul lor de misiune de spionaj. Dar asta mai înseamnă că trebuia să pășească cu grijă în jur, ca pe ouă. Nici să nu bănuiască cineva că a putut părăsi camionul Dongfeng ca să intre în crater cu ajutorul dronei de reparații. Cipul de conectică îi alimenta nervii optici cu imaginile din craterul Weiss, așa că Sorin vede tot ca într-o secvență pe ochelari VR, însă Oculus nu-și permitea să ofere astfel de instrumente de distracție clienților săi. Ceea ce avea Sorin implantat în creier nu era ieftin. Plătise ca să fie imbatabil pe o piață în continuă schimbare, controlată tot mai mult de Inteligențe Artificiale evolutive. Dar chinezii n-aveau habar de implanturile lui. Îl credeau doar un șofer virtual, aflat ore întregi într-o incintă Brauchenseher, cu suprafețe senzoriale haptice pe palme. Însă era calificat pentru lucruri mult mai sofisticate.
Încearcă o „pasă magnetică” spre drona trasă lent spre crevasa în peretele craterului, intenționând să dibuiască ce coduri intraseră în memoria spionului leșinat de foame de energie. Cineva de la baza din Mare Humoris încerca să-l trezească din amorțeală. Vedea codurile transmise acum prin cablul de date de la drona de reparații. Instantaneu, sub ochii lui, spionul intră în camuflajul adaptiv. Timp de câteva secunde, preia culoarea peretelui craterului pe lângă care rula, apoi devine invizibil. De fapt, nu chiar invizibil, îi puteai distinge, cu oarecare sforțări, conturul din apropiere. Dar de la distanță nu mai vedeai nimic. Drona era ecranată și împotriva scanărilor termice, atunci când era activă, deci tehnica nu te prea ajuta s-o vezi nici așa. Tehnologie militară furată de la americani. Rămâneau urmele de roți lăsate în praful lunar, care-ți spuneau că a trecut ceva pe acolo, însă în timp real, dacă scena ar fi fost văzută de teleobiectivele de cercetare de pe un satelit Lunar Observer, n-ar fi fost remarcată decât drona de reparații. Cablul de tractare, întins la maxim, ar fi constituit o enigmă, în primul moment, pentru că nu era târât prin praful lunar, în urma dronei. Și la urma urmelor, ce căuta acolo, pe fundul plat al craterului Weiss E, o dronă chinezească de reparații, debarcată de la bordul unuia dintre camioanelor Dongfeng?
Poate că a ieșit puțin să se pișe, își zice Sorin, potrivind un răspuns suprarealist. Desfășoară mai departe seria de coduri din burta spionului tractat spre ieșirea din crater, încercând să descopere de ce soldatul din umbră al Beijingului intrase acolo și rămăsese înțepenit lângă peretele din aflorimentul craterului. Ce era acolo atât de interesant încât să atragă atenția chinezilor? Cineva din Mare Humoris, rezidentul CONTIND probabil, făcea eforturi de a reporni sistemele dronei. Spionul ar fi putut ieși oricând prin crevasele căscate în aflorimentul craterului de impact, în partea dinspre est a sa, cum veneai dinspre Mare Nubium. Sorin presupunea că programele de bord îi ofereau suficientă autonomie decizională încât să poată reuși singur o ieșire din cercul craterului. Și totuși, după șanțul creat de roțile lui se putea deduce că făcuse la ture până la epuizarea energiei.
Se dumirise însă ce era cu pauza dată de chinezi, ca să nu vadă ce făceau în Weiss. Se pregătește să pună capăt propriei lui incursiuni clandestine, când aude în minte: „Am prefera să rămâi, Sorin, și să vezi mai departe ce se întâmplă și să scanezi toate codurile din drona-spion.” În engleză. Și nu erau propriile-i gânduri. Încremenește, nevenindu-i să creadă ce se întâmplă. „Te-am prevenit acum niște ani că s-ar putea să apelăm la tine, cândva. Acum e momentul”, urmează vocea din capul său. Prin fața ochilor lui se succed liniile de cod din burta dronei-spion, pe cale să fie extrasă din crater, în vreme ce omul CONTIND din Mare Humoris tot încearcă repornirea ei. Altcineva se uită peste umărul lui la întreaga secvență și i-o spune în propriul său căpșor. Îi ronțăie gândurile și privește tot prin proprii lui ochi. NSA, DARPA5 erau agențiile americane cele mai susceptibile de a se preleva de prezența nano-sondelor injectate în creierul lui. Fusese prevenit că așa s-ar putea întâmpla, însă era șocat de faptul că împărțea realitatea și cu alții și nu era vorba de iubita lui. Nu mai avea așa ceva. Strânse pleoapele.
„Știm că nu-ți este ușor”, continuă vocea din mintea lui în întunericul produs de pleoapele coborâte, „însă se întâmplă ceva acolo, pe Lună, care ne interesează în cel mai înalt grad.”
E simplu, își zice el. Să scoată un rover din bazele din Mare Nubium și să-l trimită în craterul Weiss. „Nu-i chiar așa de simplu”, comentează vocea în engleză. „Chinezii nu trebuie să bănuiască nimic. Nu trebuie să știe că noi știm ce fac acolo.”
Cu douăzeci de ani în urmă, pe vremea primelor Inteligențe Artificiale din seria ChatGPT-urilor, se trecuse cu ajutorul lor la ceea ce se numea pe atunci „decodificarea creierului”, pentru că oamenilor nu le plăcea ideea de citire a gândurilor lor de către mașinării programate de alți oameni. Pentru a putea „decodifica” pe cineva, aveai nevoie de o instalație de rezonanță magnetică (RMN) care să scaneze creierul subiectului, în timp ce acesta era activ și să fie de acord să fie „decodificat”. GPT-ul, conectat mai multe ore la subiectul în cauză, ajungea să descifreze ideile generale care-i treceau acestuia prin minte, să interpreteze imaginea activității cerebrale. Era folosit în special pentru a comunica cu cei cărora le era imposibil să se mai poată exprima cumva, cei aflați în sindrom locked-in, de pseudo-comă, când nu mai puteau face altceva decât să clipească, sau cei cu afazie, victimele unor AVC-uri, oameni cu alte probleme, inclusiv locomotorii.
În niciun caz n-ar fi reușit să i-o întoarcă printr-un „Nu-i chiar atât de simplu”, însă ceea ce părea o limitare substanțială prin anii 2020, era acum „Mașina de citit gândurile”, la care visase cândva André Maurois și scrisese chiar un roman cu acest titlu. Cu cine vorbesc? Cine sunteți? „Reprezint o agenție guvernamentală a Statelor Unite. Ai fost avertizat când ți-ai instalat nano-sondele și lentilele de contact VR că este posibil ca într-o bună zi să-ți cerem colaborarea, să le folosești spre interesul nostru. Ai fost de acord. Ai și semnat pentru asta”, îi atrage celălalt atenția. „Nu mai pierde vremea”. Și dacă nu vreau? „Ți le putem dezactiva. N-ai să mai poți face nimic cu ele, te dăm și în judecată, proces cu ușile închise, și în plus ar trebui să le scoți în termen de cel mult șase luni după dezactivare, altfel te poți trezi cu un glioblastom6, declanșat prin descompunerea învelișului lor proteic. Operația este posibilă, fără niciun risc, în clinica din Chicago unde ți le-ai implantat. Uite ce-i, nu-ți citește nimeni gândurile, nu stăm să ne uităm la panseurile tale existențiale și nici nu ne interesează secvențe din viața ta sexuală. O Inteligență Artificială urmărește ceea ce fac nano-sondele tale în funcție de anumite caracteristici de funcționare. Așa ne-a sesizat ceea ce se întâmplă acum și intervenim în mod excepțional, altfel n-am vorbi acum. Deschide ochii și transmite odată, motherfucker! Ești cetățean american!”
Expatriat! completează Sorin.
Pe la începutul anilor 2020, într-un laborator de biologie al Universității Harvard în creierul unor cobai a fost injectat o nano-sondă ultraflexibilă, capabilă ca, pătrunsă prin fluxul sanguin să înregistreze o bună parte din activitatea electrică din creierul rozătoarelor. Printr-o simplă injecție, se evita introducerea unui implant cerebral, o procedură mult mai complicată și costisitoare. Nano-sonda, cu o dimensiune de 85 de nanomeri, era programată să se fixeze în creierul animalelor de laborator prin micro-electrozi și să înceapă să transmită datele unei Inteligențe Artificiale care monitoriza întregul experiment. Sonda era alcătuită dintr-un polimer special, care se extindea ca o plasă pe creierul animalului, după ce folosise fluxul sanguin pentru ajungerea în zona-țintă. Se fixa cu ajutorul electrozilor și începea transmiterea de date. Pentru a nu fi identificate de anticorpii organismului-gazdă, faimoasele celule-T, și atacate imediat, au fost „deghizate” prin acoperirea cu membrane provenite de la globulele roșii din sânge, eritrocitele. Electrozii lor au străpuns pereții vaselor sanguine, recepționând semnalele neuronilor din creierul cobailor, interpretate apoi de Inteligența Artificială.
În cele din urmă, nano-boții de acest fel au fost omologați oficial, după o suită de experimente, echipa de cercetare sperând ca aceștia să devină un instrument de interceptare a semnalelor din creierul uman pentru monitorizarea lor în cazurile de Parkinson și epilepsie și astfel să funcționeze ca o unealtă pentru ameliorarea acestora. Însă utilizarea lor a fost extinsă ulterior în cursul testelor din laborator: se putea aspira la o IA injectabilă, transportată prin fluxul sanguin direct în creier, de unde putea comunica fără probleme cu o alte Inteligențe Artificiale specializate. Bateriile de teste au fost preluate de una dintre marile companii de echipament medical, producția nano-sondelor urmând să fie asigurată de aceasta. Dar încă înainte de începerea producției la scară industrială, după certificarea și protejarea patentului invenției, în câteva reviste deloc cunoscute pentru acuratețea articolelor de senzație publicate acolo, au apărut informații care pretindeau că injectarea nano-boților cerebrali provocau inflamații ale meningelui, putând ajunge la pia mater, stratul meningeal cel mai delicat și sensibil, iar de acolo infecția se întindea și mai departe. Un fel de meningită pe steroizi, cu o evoluție foarte rapidă și cu procent mare de mortalitate. Aceste articole, semnate întotdeauna de niște anonimi, într-un spațiu editorial cumpărat de entități la fel de anonime, au stârnit în cele din urmă un val de noi teorii conspiraționiste pe platformele de socializare și suspiciuni în rândul celor destinați să profite de noile șanse de tratament pentru Parkinson, epilepsie, Alzheimer, alte probleme neurologice fără proceduri invazive și cu posibile efecte secundare negative.
Câțiva oameni de la Fort Detrick, Maryland, un foarte vast centru de cercetare pentru armele biologice și chimice al armatei americane, aflat la circa 120 de kilometri nord de Washington, și-au amintit atunci cum în anii ‘80 serviciile sovietice de spionaj au lansat o campanie de informați false, menite să discrediteze guvernul Statelor Unite, acasă și în străinătate, afirmând că America pregătește o armă biologică „etnică”, creată în laboratoarele armatei, care detonată în atmosferă, oriunde în lume, i-ar ucide numai pe cei de culoare (orice culoare) nu și pe albi. Răspândirea sindromului imuno-deficitar auto dobândit (SIDA), care lovise mai întâi comunitatea homosexualilor de culoare părea să contribuie din plin la credibilitatea poveștilor semănate peste tot de KGB. Ba chiar și mai mult, se cunoștea și numele armei: o bombă cu numele de cod „Etnitha” și că ar fi fost deja în posesia guvernului sud-african, în țară fiind menținută politica de Apartheid, de segregare și discriminare rasială, numai prin forța armelor aflate în mâinile albilor. Povestea a fost preluată cu entuziasm și de presa sovietică, inclusiv de Pravda, iar ulterior articolele au fost citate ca surse credibile de informații în publicațiile tabloide occidentale.
În octombrie 1986, povestea cu SIDA, ca armă biologică americană scăpată de sub control a apărut pe prima pagină a publicației britanice Sunday Express și toată lumea părea s-o creadă și s-o înfulece pe nemestecate. În școala KGB, asta se numea „efect de ecou”, când propulsai o informație falsă, diseminată dincolo de Cortina de Fier, pentru ca aceasta să fie iarăși repetată în Occident până când publicul ajungea s-o creadă. După colapsul URSS, Evgheni Primakov, șeful noului serviciu de informații externe al Federației Ruse, SVR, a recunoscut public, într-o conferință de presă, că toate manipulările pe tema SIDA, ca armă biologică americană, precum și „broderiile” zvonistice adiacente, inclusiv cele cu „bomba Etnitha”, fuseseră opera KGB-ului.
Așa că după apariția informațiilor false privitoare la nano-sondele cerebrale, povestea manevrelor lansate de serviciile secrete sovietice de dinainte de căderea URSS, având ca țintă guvernul american, au fost publicate o serie de articole privitoare la aceasta, inclusiv clipuri video cu conferința de presă a lui Primakov, iar compania producătoare a nano-sondelor injectabile a ieșit la rampă contrazicând cu date concrete și cu luări de poziție ale unor personalități științifice teoriile conspiraționiste. Însă rezultatul pe piață a fost că acțiunile la Bursă ale companiei au scăzut sensibil, iar CEO-ul firmei, miliardarul Robert Mellyford, a anunțat lansarea producției de nano-sonde cerebrale la un preț mult mai scăzut decât se estimase. Oricum, acestea nu erau pentru oricine. Aveau clar aplicații medicale și comerciale, Inteligența Artificială microscopică depozitată în creierul tău permițându-ți să te conectezi foarte ușor la toate dispozitivele online. Latura ascunsă, despre care nu vorbea nimeni, nu era pericolul vreunor efecte negative, ci faptul că unii dintre utilizatori erau abordați discret înainte de injectarea nano-sondelor de oameni care se prezentau ca lucrând pentru D.A.R.P.A. și se ofereau să acopere o bună parte din costuri cu condiția ca beneficiarii sistemului să coopereze „cândva” cu organizația, dacă li se va cere asta. Evident, înțelegerea rămânea confidențială și existau asigurări că era posibil ca guvernul american nici să nu-i deranjeze vreodată. Dar trebuiau să semneze un document în care se stipula că trebuiau să păstreze secretul înțelegerii, în caz contrar urmând să suporte consecințele.
Sorin Vremeș era unul dintre clienții care fusese abordat de oamenii Unchiului Sam, iar acum se gândea la amenințarea foarte directă cu declanșarea unui glioblastom în cazul în care refuza colaborarea. Deci, până la urmă, ceva, ceva din acele fake news legate de nano-sondele injectate tot era adevărat. Și nu era amenințarea unei super-meningite, ci a unuia dintre cele mai devastatoare forme de cancer cerebral.
* * *
Tovarășul Li Chongwei cobora în fiecare dimineață cu liftul de la etajul 16 al unuia dintre cele cinci blocuri turn din Parcul Haidian, din nord-vestul Beijingului, unde locuia, începându-și tacticos și fără nicio grabă ziua de lucru. Mergea pe aleile din parc, bucurându-se de oaza de verdeață unde aerul era ceva mai curat și respirabil, față de pâcla încărcată cu efluvii toxice a poluării care învăluia capitala chineză. Li Chongwei primise un penthouse în blocurile din parc datorită gradului său: era comandantul Guoanbu, Ministerul Securității Statului, având rang de ministru. Ar fi putut să locuiască într-o reședință mult mai somptuoasă, însă nu-l interesa așa ceva. Acum se îndrepta spre sediul de operații speciale al MSS, în vechea clădire a Biroului Meteorologic Haidian. Spre deosebire de sediul central al MSS, situat în Grădina de Vest, de lângă Orașul Interzis, locul unde domnise (formal) Pu Yi, ultimul împărat al Chinei, această clădire nu avea niciun marcaj deosebit. Era un edificiu insipid, anonim, pe un singur nivel, cu acoperișul înțesat de antene, însă fiind un birou meteorologic oricărui trecător i se părea normal să fie așa. Sediul central al MSS din Grădina de Vest se afla într-o clădire imensă, caracteristică arhitecturii staliniste din anii ’50, iar deasupra intrării monumentale a complexului trona emblema partidului comunist, sabia și scutul PCC, precum și tradiționala seceră și ciocanul, supradimensionate, vizibile pe orice drapel comunist, încrucișate peste imaginea palatului imperial.
Dacă pentru mutarea sa în blocul turn din mijlocul Parcului Haidian nu făcuse cine știe ce eforturi, pentru mutarea sediului secției pentru operațiuni speciale în clădirea Biroului Meteorologic necesitase tragerea unor sfori, pentru că de acest sediu se ocupa alt tovarăș de nădejde, dotat cu propriile sale pile și relații. Până la urmă, Li Chongwei obținuse ceea ce voia: sediul biroului meteo, astfel că nu mai trebuia să străbată o bună bucată din partea vestică a Beijingului pentru a ajunge la birou, chiar dacă avea la dispoziție o mașină de serviciu, o limuzină Mercedes blindată. Și, mai ales, nu voia ca secția să mai funcționeze în sediul central. Anumite lucruri nu trebuiau să se desfășoare sub ochii colegilor lui din Ministerul Securității.
Clădirea își păstrase chiar și firma originală, Biroul Meteorologic Haidian, dar nu prea mulți știau ce se petrecea înăuntru. Ca să nu atragă atenția, ofițerul de gardă purta uniforma portarului instituției civile. De fapt, era un militar din forțele de securitate. În clădire se afla un pluton întreg, bine înarmat. Li Chongwei se îndrepta spre sediu mergând acum pe trotuarul mărginit cu tei de pe limita parcului, inspirând cu nesaț aroma florilor, răspândită în aerul de iunie. Cu ceva timp în urmă aflase că o companie se pregătea să îngroape pe acest aliniament cabluri de fibră optică și toți teii urmau să fie tăiați, fiind înlocuiți cu copaci ornamentali, după terminarea lucrărilor. Li Chongwei intervenise imediat, făcând în așa fel încât la sediul firmei de cabluri să se abată un control financiar necruțător, iar șefii firmei ajunseseră într-un lagăr de muncă și re-educare pentru delapidare și constituirea de grup infracțional organizat. Proiectul de cablare a fost oprit, spre satisfacția sa, iar teii au rămas neatinși, mulțumindu-i prin parfumul florilor lor.
Îmbrăcat într-un sacou sport și blugi, tovarășul Li Chongwei, în vârstă de 45 de ani, aducea mai degrabă a antreprenor venit la Centrul de Expoziții Zhongguancun, din apropiere. Traversează strada în dreptul Muzeului Siguranței Publice și ajunge pe aleea dintre două clădiri, luând-o apoi la dreapta, printre copaci și trece de gardul viu fără să grăbească pasul. Se bucură de razele de soare și de spațiul verde din jur pentru că știe că va rămâne multe ore în clădirea Biroului Meteorologic. Posibil să-și petreacă noaptea acolo. Aruncă o privire scurtă în sus, spre coaja de Lună vizibilă pe cer, dar nu pentru a o invoca pe Chang’e, zeița astrului nopții, căreia să-i ceară ajutorul în descifrarea unor evenimente care se petreceau chiar pe tărâmul ei, ci spre a trimite în gând o înjurătură spre incompetentul tovarăș Weng Giao, expediat de partid la baza lunară chineză să informeze cadrele superioare ale PCC despre ce se petrecea acolo. Și să ia măsurile cuvenite, să fie ochiul și chiar pumnul de fier al partidului dacă asta se cerea. Când colo, Weng Giao se apucase să se văicărească despre situația care-l depășea și nu mai știa cui să-i ceară ajutorul. Într-o mapă, tovarășul Li Chongwei deținea un teanc de fotografii de înaltă rezoluție cu trimisul Partidului pe Lună, în timp ce acesta se deda la diverse acte de auto-satisfacere sexuală în camera sa din baza din Mare Humoris, în compania unor modele virtuale, de asemenea descifrate de tehnica specializată din sistemul de supraveghere instalat discret la ordinele comandantului MSS. „Ce căzătură”, se gândește Li Chongwei, aruncând încă o ocheadă spre astrul nopții, desenat cu timiditate pe azuriul zilei perfecte.
Ofițerul de serviciu de la intrarea în clădirea Biroului Meteorologic rostește în grabă un „Să trăiți!” de-abia șoptit când urcă treptele de la intrare, iar ușile automate se deschid înaintea lui. Omul securității nu avea voie să-l salute militărește, nici să facă vreun gest vizibil de recunoaștere a gradului superior din fața lui, pentru a nu atrage atenția, iar pocnitul din călcâie nu intra în protocolul militar chinez. Generalul Li Chongwei trece pe lângă el fără niciun gest care să arate că l-ar fi luat în seamă. Intră pe coridor și acolo se oprește într-un punct pentru scanarea biometrică de identificare și recunoaștere facială. O rază laser invizibilă îi citește configurația retinală și astfel i se permite accesul în interior și apoi pe coridorul din stânga, unde era sala de operații și comunicații speciale. Lui i se spunea Rain Man. Știa asta și se pare că o simțea ca pe o măgulire, pentru că nu s-a plâns niciodată de porecla dată. Era aproape ca un call-sign și pentru un „indicativ de zbor” primit de la colegi nu te puteai supăra și nici nu-l puteai schimba. Numai că înainte de a aduce ploaia, generalul aducea tunete și fulgere, iar cei trăsniți de mânia lui nu-și mai reveneau niciodată la normal. Conducea „armata umbrelor” și era temut de toți. Inclusiv de oamenii din Diaochabu, serviciul de informații al PCC, din care făcea parte și tovarășul cam nătărău, Weng Giao, incapabil să gestioneze situația în Mare Humoris. Oficial, Diaochabu era deasupra Ministerului Securității, însă Li Chongwei nu uita că sediul central al Diaochabu, din Grădina de Vest, fusese înconjurat și asediat în timpul Revoluției Culturale a lui Mao, în 1966, și aproape desființat pentru „colaborare cu o putere străină deviaționistă”, adică URSS. Asta nu se întâmplase și cu Guoanbu și episodul era din când în când reamintit în discuțiile din culise cu cei din Diaochabu, când trebuia să-i pui într-o situație stânjenitoare pe tovarăși. Pe canalele adecvate, va cere îndepărtarea lui Weng Giao, dar înainte de asta trebuia să monteze o mică reprezentație de discreditare profesională și de partid, ca într-un spectacol de umbre chinezești, când dușmanul nu se dovedește a fi cine credeai că este, ci acel mic șoricel ticălos, scos brusc în lumina reflectoarelor, sub care dispare orice umbră. Va fi adus cu picioarele pe pământ în modul cel mai rapid și brutal, fără niciun răgaz de acomodare cu gravitația apăsătoare din sferele înalte ale Partidului.
Generalul Rain Man intră în sala de operații și comunicații speciale, după ce se folosise de cartela de acces și trecuse de încă o verificare de securitate. În sala mare, tapetată cu displayuri imense pe toate suprafețele active, zumzăitul discuțiilor încetează când intră generalul Li Chongwei și cei așezați se ridică în picioare. Generalul le face semn să-și reia locurile, să-și continue lucrul. Se îndreaptă spre șeful de echipă, care era precum directorul de zbor de la centrul NASA de la Cape Canaveral, aruncând în treacăt o privire spre ecranul cel mai mare cu un stop-cadru a ceea ce pare a fi un rover lunar cu șase roți metalice. Recunoaște vehiculul, o dronă-spion. Despre asta vorbeau rapoartele primite de el până acum.
Se oprește la doi pași în fața lui Jang Liao-wu, locotenent-colonel, care-i urmărise privirea. Jang îl salută militărește. În interior se putea, mai ales că încăperea nu avea ferestre. Înainte ca secția de operațiuni speciale a Guoanbu să se mute aici, toate ferestrele sălii au fost zidite. Generalul dă din cap.
– Faceți-mi legătura cu neghiobul acela de Weng Giao, rostește în auzul tuturor.
Omul trimis pe Lună de Diaochabu trebuia discreditat imediat, spre a putea fi demolat pe îndelete, așa că niciun apelativ nu i se părea lui Li Chongwei prea dur sau nepotrivit. Faptul că generalul îi spusese „neghiob” îi face pe câțiva dintre cei din imediata apropiere să schimbe niște priviri întrebătoare. Vor povesti de asta în cercul lor de prieteni, chiar la cantina din Biroul Meteorologic, vorbind în șoaptă cu colegi din alte secții: „Știi cum i-a zis Rain Man lui Weng Giao? L-a făcut neghiob. Este clar pe făraș.” Toată lumea știa cum ajunsese tovarășul trimis de Partid pe Lună, și mai ales se știa cât este de incompetent. Rezista acolo pe poziții doar pentru că era susținut de doi dintre mandarinii din vârful conducerii PCC. Nu se cunoșteau detalii despre cum și de ce-i erau cei doi atât de îndatorați.
Pe display apare imaginea lui Weng Giao, surprins să fie interpelat de comandantul Guoanbu, cu rang de ministru în nomenclatura oficială. Poartă un veston încheiat până la gât, de tip Mao, ținută care emană sobrietate și este un semn distinctiv al elitei de partid. Are o figură nedumerită și pentru toți este limpede că nu se aștepta să fie contactat generalul Li Chongwei. Nu-i ceruse ajutorul.
„Lăbarule!” se gândește generalul privindu-l în silă.
– Spune-mi, tovarășe Weng Giao, de ce ai nevoie ca să rezolvi problema apărută la voi? rostește Li Chongwei fără nicio introducere, ca și cum ar fi continuat o discuție.
– De la voi? face omul Diaochabu nedumerit. N-am nevoie de nimic! continuă el apăsat și vizibil agasat. Am cu mine oamenii din CONTIND și ne descurcăm de minune.
Generalul dă răbdător din cap. Știa despre el câteva lucruri, între care și faptul că-și implantase cipuri de conectică și specializate doar spre a-și satisface poftele carnale, în timp ce oamenii săi de pe teren, cărora aceste cipuri chiar le-ar fi fost foarte utile, puteau doar visa la așa ceva. Erau foarte sofisticate și foarte scumpe, însă individul le folosea la altceva. Era ca în vorba din popor: Păcat de mărgăritar că-i la gât de măgar.
– Nu ai cum să recuperezi dronele de pe fundul craterului Weiss decât dacă aduci pe cineva acolo, dar înainte de trecerea unui satelit Lunar Orbiter pe desupra zonei peste…două ore și ceva, adaugă el după o ezitare, cât să arunce o privire spre un display secundar, înainte ca prezența dronei și a roverului tău de recuperare să fie depistată și fotografiată pe îndelete și să trimită americanii o echipă după ele, face generalul Li Chongwei. Trebuia să fi pus deja lucrurile în mișcare, nu să te văicărești ca o babă. Cum a ajuns drona de cercetare acolo și cea de recuperare?
Tovarășul Weng Giao începe să transpire abundent. Își șterge fruntea cu mâneca vestonului Mao.
– Un convoi de camioane Dongfeng a trecut pe acolo, explică el, și drona de intervenție tehnică a fost trimisă de pe unul din camioane, să facă recuperarea dronei-spion.
– A plecat convoiul de acolo? Ce căuta în zona controlată de europeni și americani?
– Adusese mărfuri și a preluat echipamente pentru baza noastră. Acum este în drum spre Mare Humoris, adaugă el grăbit. Drona de reparații n-a reușit recuperarea și…
– A rămas și ea acolo, completează gânditor generalul. De ce? Nu există coincidențe, tovarășe Weng Giao. De ce este acum tot acolo?
Omul Diaochabului afișează o expresie tâmpă, de imbecil ajuns la butoane, dar incapabil să-și dea seama ce se întâmplă în jurul său, pe ce buton să apese pentru a rezolva criza. Dă din umeri.
– Nu știu, cred că s-a defectat.
– Și drona de recuperare s-a defectat, tovarășe Weng Giao? tună generalul. Nu cred în coincidențe și-ar trebui să nu crezi nici tu! Este ceva dubios acolo. Trebuie cercetat mai pe îndelete, dar discret.
Generalului Li Chongwei îi vine greu să nu reverse asupra sărmanului idiot un puhoi de invective, dar știa că întreaga discuție este monitorizată de oamenii PCC, care îl vor raporta și mai sus, iar pe Weng Giao îl țineau încă în brațe mandarinii partidului. Dar nu pentru multă vreme. Generalul oftează cu greu, prelung, aproape sfâșietor de parcă s-ar găsi înaintea unei tragedii chinezești clasice, din dinastia Ming.
– Folosește-te de prețioasele tale implanturi operaționale ca să gestionezi situația. Șterge cu ajutorul lor toate datele din memoria celor două drone, să nu ajungă în mâinile occidentalilor. Toată lumea știe că spionajul nostru este foarte activ, așa că nu s-ar mira nimeni când vor da de ele în craterul Weiss. Ideal ar fi să pui doi oameni din CONTIND într-un rover și să-i trimiți acolo să le recupereze. Trebuia să faci asta acum cel puțin trei ore, tovarășe Weng Giao. Cine se află la bordul convoiului?
Omul Diaochabului își permite un zâmbet subțire. Generalul tocmai i-a arătat că nu știe că un camion Dongfeng, varianta lunară, nu are un habitaclu pentru echipaj, că sunt complet automatizate sau pot fi conduse prin tele-prezență, ca și majoritatea tancurilor și blindatelor armatei chineze
– Convoiul e condus prin teleprezență și cu ajutorul unei Inteligențe Artificiale, răspunde Weng Giao repede, ca să arate că era mai la curent cu detaliile tehnice decât comandantul Guoanbu.
– Deci, cine pilotează convoiul de camioane, cineva de la bază?
Tovarășul numit de Diaochab într-un post atât de important are fața scăldată în șiroaie de transpirație. Generalul crede că în jurul lui, pe podea, se făcuse o mică băltoacă.
– Este un șofer român, specializat în dirijarea convoaielor prin teleprezență.
Generalul nu schițează niciun gest, pe fața lui nu se întinde nicio expresie. Este perfect neutră și este extrem de greu să-ți dai seama la ce se gândește, însă Li Chongwei știe că se luase de ani de zile hotărârea de angajare de piloți occidentali de avioane supersonice, veterani din U.S. Air Force, Luftwaffe, Royal Air Force, chiar și ruși pentru a studia maniera de operare a acestora, pentru a o copia și a instrui Inteligențele Artificiale să-și însușească stilul lor de pilotaj, pentru ca, la un moment dat, aceste tehnici de pilotaj occidentale să fie folosite chiar împotriva țărilor respective. Se lucra prin intermediari și ofertele de salarizare însemnau sume imense, plătibile în contul veteranilor respectivi. Procedura se extinsese și la maniera de a face operațiuni pe Lună, prin tele-prezență, așa că un șofer român de camioane Dongfeng nu era în niciun caz ceva neobișnuit. Când se finaliza procedura de copiere a stilului de operare, occidentalul respectiv era concediat fără nicio explicație și fără niciun fel de menajamente sau plăți compensatorii.
– Românul respectiv știe de ce s-a oprit convoiul acolo, ce se întâmplă în craterul Weiss? întreabă generalul.
Weng Giao se uită într-o parte, la cineva de la care pare că așteaptă o intervenție ajutătoare, însă în cadru nu apare nimeni și omul de la Diaochab spune pe un ton nesigur:
– Se pare că a primit o pauză de o oră. I s-a spus să se retragă din sistem și să-și ia o oră de pauză, așa că nu este la curent cu ce s-a întâmplat.
Generalul vede pe o hartă lunară afișată pe un display și estimarea de 5 ore și jumătate până la următoarea oprire, convoiul avându-l încă la controale pe român, până când acesta va fi schimbat de un alt șofer. Încă nu puteau lăsa Inteligența Artificială rezidentă să preia controlul total al camioanelor Dongfeng. Între craterul Weiss și craterul Doppelmeyer, sub care se întindea marea bază chineză, erau aproximativ 620 de kilometri distanță, citește pe display. Un rover sau un transportor lunar pentru expediții, cu toate dotările necesare, putea parcurge distanța în minimum 36 de ore. Americanii puteau ajunge acolo în vreo 20 și ceva ore, fiind cu baza lor la aproximativ 400 și ceva kilometri distanță, iar un rover lunar de-al lor avea o viteză de cam 15-18 kilometri pe oră, maxim.
Li Chongwei clatină din cap, mutându-și privirea asupra feței transpirate a tovarășului de pe Lună. I se pare și mai dizgrațioasă. Parcă ar fi o bilă de popice, unsă cu grăsime. Trebuie să scape rapid de individ și să contribuie la aducerea acolo, într-un post atât de important, a cuiva competent și de încredere.
– Tovarășe Giao! tună generalul în sala devenită brusc neîncăpătoare. Mișcă-ți curul și trimite spre craterul Weiss o echipă de intervenție. Acum! Trebuia să faci asta cu ore înainte! Fără transpondere pornite, fără pălăvrăgeli prin radio. Dai ordinele verbal, sau mai bine lasă-ți oamenii să facă treaba asta singuri, pentru că este clar că tu nu ești în stare.
Câțiva strâng din pleoape. Se așteptau la căderea trăsnetului, chiar dacă descărcarea tovărășească va exploda pe Lună, spulberând cariera tovarășului Weng Giao.
– Află ce știe șoferul român despre oprirea lângă craterul Weiss, ce bănuiește că s-ar fi întâmplat. La o adică, dacă avem nevoie de prezența lui fizică la interogatorii, îl putem invita în China, la un curs de specializare, cu promisiunea unui stimulent financiar. Întotdeauna funcționează metoda borcanului de miere.
– Va ieși un scandal de pomină. Occidentalii vor afla de drone, se strâmbă Weng Giao neputincios și înspăimântat.
În mintea lui, se creionau consecințele acestui incident în aparență minor. Partidul îl va desființa. Deja își luase adio de la reședința sa luxoasă din Beijing. Îl vor azvârli lângă deșertul Gobi, de unde începuse.
– Cum ți-am spus, folosești implanturile și ștergi tot ce au dronele în memorie. Să-ți fac o schiță?
Generalul răbufni dezgustat:
– Dobitocule!
Și întrerupe legătura. Rămase cu ochii pe harta lunară și pe simbolul convoiului. Se întoarce spre locotenent-colonelul Liang Jiao-wu, șeful de echipă, și-i spune:
– Vreau numele românului care pilotează acum convoiul nostru, tot dosarul pe care-l aveți despre el.
Șeful de echipă dă scurt din cap și în câteva secunde îi arată generalului pe un monitor de desktop numele cerut: Sorin Vremeș. Poza lui. Datele biografice cunoscute. Domiciliul, cu coordonatele GPS. Localizarea sa fizică indică faptul că se afla acasă, într-o incintă Brauchenseher. Contractul semnat cu el. Generalul se așază înaintea monitorului și folosind tastatura proiectată cu laserul pe pupitru, deschide o fereastră de logare în sistemul de securitate Guoanbu pentru căutarea unor date confidențiale. Se uită o clipă în jur înainte de a i se scana amprenta palmară pentru accesul în cont. Evident, nimeni nu privește spre general. Pricepuseră cu toții ce făcea. Accesa un fel de motor de căutare precum Google, din rețeaua Securității Statului, dar pentru rapoarte strict secrete interceptate de China, conținând cuvintele-cheie urmărite. Unul era craterul Weiss. Când tastai cuvintele-cheie, declanșai un sistem pentru decriptarea comunicațiilor secrete. Până la un anumit nivel de confidențialitate, sistemul îți permitea să urmărești rapoarte schimbate între diverse agenții de informații. Datele ultrasecrete se schimbau numai între sisteme cuantice și erau imposibil de interceptat.
Sub ochii generalului Li Chongwei apar trei rapoarte trimise între NSA și CIA, având ca temă craterul Weiss E. Nici nu mai trebuie să citească traducerea automată a rapoartelor. Există fișiere de imagine de înaltă rezoluție, care-i arată drona de spionaj, remorcată de drona de intervenție. Ridică ochii spre harta lunară. Americanii știu de dronele chinezești după ce interceptaseră semnalele trimise de drona de intervenție tehnică, trimisă din camionul Dongfeng, se gândește generalul, lăsându-se pe speteaza fotoliului ergonomic. Totuși, i se pare incredibil ca Statele Unite să ajungă la astfel de informații atât de repede. Aveau o „cârtiță” pe undeva. Singura sa ușurare de moment era că tovarășul Weng Giao este pe cale să cadă direct în haznaua carierei sale de „tovarăș de încredere”.
Ridică privirea de pe monitor și se întoarce spre Liang Jiao-wu, șeful de echipă. Îi face semn să se apropie și-i arată datele.
– De ce n-am fost informat că americanii știu deja despre ce se întâmplă în craterul Weiss E? Acest lucru constituie un motiv serios de alarmă. Probabil, avem o breșă în propriul nostru sistem de securitate, continuă generalul. În rândurile echipei CONTIND de la baza lunară, dă el verdictul.
Locotenent-colonelul clipește nedumerit, parcurgând raportul american.
– Nu are criptare cuantică și de-aia îl citim noi acum, pentru că ne-a fost pus sub ochi de către americani, deocamdată nu-mi dau seama care-i motivul pentru această „scăpare”, răspunde Liang Jiao-wu, altul decât să ne lase să știm că și ei știu.
– Unde se afla atunci satelitul Lunar Observer? îl întreabă generalul.
Directorul de misiune îi arată pe monitor. Nici pomeneală ca semnalele să fi fost interceptate de satelit, aflat atunci pe orbită în partea întunecată a astrului nopții.
– Au fost retransmise în timp real direct americanilor, așa au ajuns la ei imaginile. Sau poate că au ceva în crater.
Privește spre locotenent-colonel.
– Verificați toate logările și funcționarea aparaturii din camionul Dongfeng pilotat de șoferul român. Individul trebuie supravegheat, ordonă Li Chongwei. Avem oameni la baza lunară americană? îl întreabă pe șeful de echipă.
Acesta dă din cap.
– Ia legătura cu cel mai de încredere dintre ei și întreabă-l ce se știe acolo despre asta.
Apoi începe să citească rapoartele. Se oprește brusc. Documentul parcurs acum era redactat de un operator al NSA7 care precizează că informațiile sunt obținute direct de pe teren. Are o confirmare de la sursă. Generalul tresare când dă de această informație. Să fie Weng Giao agent american? Nu, nu despre imbecil vorbea raportul NSA, decide el. Din punctul său de vedere, ar fi fost grotesc și mult prea frumos să fie adevărat. Li Chongwei examinează fișierele de imagine, ridicând apoi privirile spre displayul cu traseul convoiului de camioane Dongfeng, ca și cum acestea se aflau în drum spre Shanghai și putea trimite o echipă a Goangbu să le oprească și să-l aresteze pe șofer. Îi vede fotografia din dosarul lui. Sorin Vremeș, apreciază el, nu era doar un șofer din Europa. Era un spion al americanilor, infiltrat în operațiunile lor de pe Lună. Trebuia interogat în legătură cu informațiile pe care izbutise să le afle despre tot ce avea China pe Lună, înainte de a fi lichidat, sau constrâns să opereze ca agent dublu. Se uită peste coordonatele GPS unde se află cu adevărat românul. Era în România, probabil locuind la casă, pentru că o incintă Brauchenseher nu ți-o instalau oriunde. Și mai era disponibilă și în firmele care închiriau așa ceva în parcurile industriale. Convoiul condus de el înainta lent spre Mare Humoris și șoferul român era conectat. Generalul verifică încă o dată asta și inițiază deschiderea unui dosar de urmărire operativă pe numele șoferului-spion. Apoi se ridică din fotoliu și-i spune șefului de echipă, Liang Jiao-wu:
– Trimite-mi dosarul complet, cu toate datele despre el, și-și ațintește degetul spre fotografia lui Vremeș. Contractul lui și tot ce se știe despre el. Ăsta are implanturi specializate de conectică și naiba știe ce altceva mai are.
– A locuit ani de zile în Statele Unite. Are și cetățenia americană, îl informează grăbit locotenent-colonelul.
Generalul îi aruncă o privire cruntă.
– Noi speram să-l putem „întoarce”, să lucreze pentru noi, îi explică în grabă Liang Jiao-wu, dar generalul suspectează că asta a fost o improvizație de moment, care să-l ajute să scape pe moment neatins de furia lui.
– Afișează-mi localizarea prin satelit a locului unde se află în acel moment, ordonă generalul.
În câteva clipe, pe monitorul principal apar coordonatele GPS și imaginea de Google Maps a casei în formă de L a lui Sorin Vremeș. Liang Jiao-wu face un zoom și apoi aduce o imagine la nivelul străzii a locuinței.
– Deschideți un dosar de urmărire operativă a acestui spion al SUA, aruncă el și se ridică în picioare.
Li Chongwei dă din cap și își netezește sacoul sport, ieșind din încăpere. De fapt, asta și aștepta de la oamenii lui: să fie capabili să depășească orice situație dificilă. Liang Jiao-wu avea o bilă albă din partea lui.
