Angáraka. Vol. 1: Balanța – fragment(timp de citire: 31 minute)

Priveam praful din jur cum se ridică. Nu eram capabil să rostesc un singur cuvânt, iar dacă aș fi reușit, cine ar fi fost în stare să-l audă? La câtă gălăgie era în jur din cauza navei de transport, puteam să țip din toți plămânii că nu ar fi sesizat nimeni. Deși aterizase de câteva minute, motoarele navei erau încă în funcțiune și făceau o gălăgie groaznică. Aveau să se reducă treptat din intensitate, știam întreg procesul, doar și în trecut mai asistasem la decolări sau lansări ale navelor ce veneau de pe Angáraka. Totuși, de data aceasta era diferit. 

Dacă în trecut doar asistasem impasibil, căci fie mă aflam în zonă, fie le urmăream curios de la distanță, acum făceam parte din comitetul de primire și eram la câțiva pași de platforma pe care nava aterizase. Am putut să simt fiecare trepidație a pământului când gigantul acela de metal coborî din cer. Era într-adevăr o experiență inedită, iar în sinea mea mă bucuram că puteam să iau parte la așa ceva, pe viitor aveam ce povesti la o bere cu amicii.

Totuși nu meritele mele deosebite mă aduseseră în postura aceea, pentru că la finalul nopții nu eram altceva decât un simplu muncitor aflat în slujba lor. Adevărul era că mă oferisem voluntar, asta după ce aflasem că se dă o primă de 50 de credite pe noaptea lucrată, iar cum totul avea să dureze vreo două nopți, aveam să-mi scot leafa pe două săptămâni cu slujba asta.

 Când motoarele acelea oribile încetară să se mai audă, ușa principală a navei se deschise și primele persoane își făcură apariția purtând măști de unică folosință pentru a nu inhala praful din jur. Noi nu aveam. Probabil consideraseră că noi suntem obișnuiți deja cu aerul de aici. Auzisem de la mai multe persoane că după ce stai o perioadă mai lungă pe Angáraka îți e greu să te obișnuiești din nou cu aerul greu și poluat de pe Terria, că aici e un miros ciudat. Eu nu l-am sesizat niciodată, asta din cauză că mă născusem și crescusem aici, iar mai mult ca sigur tot aici aveam să și mor.

Nu cunoșteam alt tip de aer, nici nu eram capabil să mi-l imaginez. Cu toate astea, auzisem adeseori trupele de soldați vorbind de așa ceva, chiar și cei care erau azi prezenți pe lângă mine comentaseră acest subiect mai devreme. Nu m-am băgat în seamă cu ei, mi-am ținut părerea pentru mine. Oricum, din cei prezenți singurul pe care îl recunoscusem era Comandantul Denham, pe el îl știam cu toții, el conducea trupele angárakariene de pe Terria, iar cu el un muncitor ca mine n-avea ce discuta, și dacă o făcea își ținea mereu capul plecat și nu îndrăznea să-l privească în ochii.

Eram sigur că Denham nu avea probleme să se adapteze la aerul de pe Terria, doar era comandant de vreo douăzeci de ani, cred că își petrecuse mai multe zile din viață aici decât sus pe Angáraka. Ce mai conta, oricum în vreo doi sau trei ani avea să iasă la pensie.

 Dacă comandantul trupelor era obișnuit cu aerul nostru, mirosul, praful și poluarea, nu același lucru îl puteam spune și despre cei care tocmai ieșiseră din acea navă. Cei mai mulți erau cadeți, îi puteai recunoaște chiar dacă nu erau îmbrăcați în uniformă, li se citea entuziasmul  pe față. Era clar că nu doreau să se întoarcă, dar îi obliga sistemul.

Paza și securitate de pe planeta noastră era asigurată de cetățenii de pe Angáraka. Fiecare om, odată ce împlinea 16 ani, putea opta fie să-și continue studiile, fie să-și realizeze stagiul obligatoriu pe Terria. Stagiu ce dura peste 2 ani, căci aveau de realizat 4 perioade de câte șase luni, cu mici pauze de câte 5 săptămâni în care puteau să aleagă: fie mergeau acasă în vacanță, fie munceau voluntar aici. În cei 36 de ani ai mei, nu am cunoscut pe unul care să fi ales a doua variantă.

Din ce am înțeles eu, stagiul era obligatoriu doar pentru cei care nu își alegeau o meserie sau nu continuau școala, nu prea am înțeles eu bine cum e sistemul lor de învățământ. Eu, ca majoritatea celor de aici, nici nu știu să scriu. Adică știu câteva cuvinte pe care le-am tot văzut pe cutii sau pe care m-au învățat superiorii, ca să nu încurc unele materiale, dar nu cât să formulez în scris o propoziție întreagă.

În schimb, cei ce fac parte din trupele venite de pe Angáraka știu, sunt mai inteligenți, cică, decât noi, tocmai de aceea sunt aici ca să ne ofere protecție celor care muncim pentru ei. Pe hârtie totul sună ca un gest frumos, angárakarieni cu inimă de aur veniți să ne asigure nouă bunăstarea, dar realitatea e alta. Nu siguranța noastră îi preocupă, ci bunurile produse de noi.

Văzusem poze din locul acela, materiale promo pe ecranele aflate în stațiile de transport, și auzisem povești despre planeta aceea. Era un adevărat paradis. Și cum se menține un paradis? Simplu, toată industria grea era aici jos, la noi. Aici erau fabricile, depozitele, combinatele, liniile de producție în masă. Toată poluarea rămânea la noi jos, așa își mențineau paradisul. De ce să-și intoxice ei planeta când asta oricum era sortită pieirii și mai bine de jumătate nu mai putea fi locuită?

Tocmai din această cauză erau prezenți mai mereu peste tot trupele din Angáraka, ca să se asigure că nu lenevim, că nu furăm din depozite, că produsele sunt asamblate corect, că nu băgăm nici măcar un șurub în buzunar și că nici prin gând nu ne trece să profităm de navele de transport și să emigrăm ilegal pe teritoriul lor.

Am zâmbit fără să vreau când am văzut fețele posomorâte ale cadeților care se îndreptau spre autobuzele ce aveau să-i ducă spre locul unde urmau să fie cazați în următoarele șase luni. Parcă mă bucuram cu răutate în suflet de necazul lor, deși nu-mi stătea de obicei în fire, dar între noi, terrieni, și ei, mereu avea să existe ura asta reciprocă. Ne priveam unii pe alții cu ciudă și cu lehamite, deși,  în urmă cu vreo mie de ani, toți făcuserăm parte din același aluat.

Cadeții, mai ales cei noi, priveau totul cu dezgust. Îi distingeai pe cei noi după privire, după modul cum se strâmbau în spatele acelei măști ce le acoperea gura și nasul. Mergeau cu pași mărunți încercând să asimileze peisajul, parcă nu le venea să creadă cum era locul acesta în realitate. Din acel grup, un adolescent se desprinse și veni spre noi cu același entuziasm cu care un deținut se duce în fața plutonului de execuție.

Era îmbrăcat destul de sumar, un tricou alb, niște blugi rupți și o haină neagră ce o ținea în mână. Cred că numai ce împlinise 16 ani, pentru că după fața copilărească ce o avea nu puteam să-i dau mai mult. Când ieși din zona unde praful era mai dens, își scoase masca de pe față, luă din haină o pereche de ochelari și îi șterse grijuliu înainte de-ai pune pe nas. Gestul lui mă induse în eroare, căci până atunci nu mai văzusem pe nimeni de pe Angáraka care să aibă vreun defect de vedere. Eram conștient că și acolo se nasc oameni cu astfel de boli, dar au suficiente credite cât să scape de ele.

Știam că nu pe el îl așteptam, dar chiar și așa unul din soldații prezenți îi făcu semn să vină spre noi când îl văzu cum privește confuz în toate direcțiile.

― Aici, băiete! răsună vocea groasă a bărbatului.

Când adolescentul a fost suficient de aproape, am putut să remarc asemănarea dintre cei doi. Pe soldat îl știam totuși din vedere, era unul din oamenii de bază a Comandantului Denham. Avea în jur de patruzeci de ani, era puțin mai înalt decât mine, deci avea peste 1,75 metri, păr șaten, ochii căprui, fața osoasă, nasul ușor încovoiat, iar băiatul părea că-i moștenise toate atribuțiile acestea. Dacă nu mă înșel, toți cei din jur îi ziceau Nash, deși cică era o prescurtare de la ceva, dar cum cei de pe Angáraka au nume ciudate, habar nu aveam de la ce.

― Domnule Comandant Denham! spuse bărbatul împingându-l pe adolescent în față. Dați-mi voie să vi-l prezint pe singurul meu fiu, Andru. Numai ce a venit cu transportul de azi și e gata să-și îndeplinească stagiul obligatoriu în anii ce vin.

Denham se întoarse și-i prinse mâna băiatului, cercetându-l din cap până-n picioare, apoi îi spuse cu superioritate în glas:

― Bun venit, băiete, dar sper că nu ai de gând să ne părăsești după cei 2 ani. Frumos ar fi să-ți construiești și tu o carieră la fel de strălucită ca a tatălui tău. Cerul știe că avem nevoie de oameni ca el aici jos.

― Sigur, răspunse adolescentul cu jumătate de gură.

Colegii tatălui său își exprimară și ei admirația, urându-i numai bine. Băiatul mai scoase câteva cuvinte de mulțumire pe gură când cei din jur începură să-i dea sfaturi, dar se vedea de la distanță că sunt vorbe spuse doar din politețe și nimic mai mult. Era de ajuns să arunci o singură privire în ochii lui și ți-ai fi dat seama că nu dorea să fie aici. Ba mai mult. În timp ce tatăl său se mândrea cu el în fața colegilor, Andru părea să caute cu privirea o metodă de-a scăpa de acolo. Mă așteptam ca în orice moment să o ia la goană înapoi spre nava de transport și să ceară să fie dus din nou acasă.

Tot spre navă erau ațintiți și ochii lui Denham, căutându-i pe cei trei cercetători care se lăsau așteptați. Între timp, Nash își luă băiatul și-i îndrumă pașii spre autobuzul ce avea să transporte cadeții spre locul unde aveau să fie cazați. Tatăl își ținea palma pe spatele băiatului, probabil conștient că la cea mai mică neatenție băiatul avea să fugă.

― Stai liniștit, îi spuse Nash, rece. Bagajele o să vi le aducă după ce descarcă nava, deși pun pariu că ai luat toate rahaturile cu tine. Dă-ți prostiile alea jos de pe nas, ce naiba te-a apucat?

― Dar sunt la modă, răspunse băiatul ofensat.

― Dacă-ți dau vreo două după cap, numa’ modă vezi! Te calc în picioare aici de față cu toată lume. Am eu grijă să-ți scot toate ideile astea din cap, că am crezut că-mi crapă inima-n mine de rușine când mi-a zis mă-ta că vrei să te faci croitoreasă.

― Voiam la design vestimentar, ce era…

― Ține-ți gura! Să nu te aud că începi pe aici cu căcaturile tale, să râdă colegii de tine. Auzi la el, ochelarii sunt la modă! Vrei să zică lumea că n-am credite destule cât să-ți plătesc un rahat de operație și te-am lăsat orb? Că nu mă îngrijesc de sănătatea familiei mele? Și-ai mai venit și cu blugii ăia tot rupți.

― Dar…

― Niciun dar! Oricum, de mâine și până pleci în vacanță o să porți doar uniforma de cadet.

― Bine, da’…

― Știi cine poartă haine așa rupte? Cerșetorii de pe Terria, ai să vezi când ieși în patrulă pe străzi. Dacă te îmbraci așa pe aici, râde lumea de tine.

Băiatul renunță să-și mai exprime punctul de vedere și se mulțumi să mai dea din cap din când în când în timp ce mergeau spre autobuz. Au trecut pe lângă mine și ceilalți muncitori de parcă nici nu eram acolo, abia dacă ne-au aruncat o privire, cât să nu se împiedice de noi. N-am primit din partea lor nici cel mai mic gram de atenție.

Mi-am frecat mâinile în urma lor. La cât de gingaș părea băiatul, nu-l vedeam bine. Cred că într-o săptămână avea să-și bage medical. Oricum, era de apreciat că Nash își adusese fiul aici să facă stagiul. Auzisem de pe la unu’, de pe la altu’ că ăștia cu funcții mai importante mai dau câte un credit pe sub mână ca să scape.

Probabil îl adusese pe băiat ca să-l dea exemplu, având în vedere că de antrenamentul cadeților noi se ocupa chiar Nash; în plus, nu auzisem lucruri bune despre modul lui de-ai trata pe nou-veniți.

― Nu te văd bine, băiete, am spus eu în șoaptă, întorcându-mă cu fața spre navă.

După încă alte câteva minute, cei pe care-i așteptam își făcură într-un final apariția. Denham împreună cu câțiva din oamenii lui merseră în față ca să-i întâmpine cum se cuvine și să-i ajute cu bagajele. Bine, nu Denham, el era acolo să dea ordine. Greul îl duceau cei de la baza lanțului trofic. Pe mine nu m-ar fi deranjat să-i ajut, dar muncitorii fuseseră rugați să aștepte mai în spate. Probabil ca să nu-i deranjam pe cei trei, doi bărbați și o femeie.

După felul cum vorbea, cum gesticula și cum îi trata pe cei din jur, îți puteai da seama imediat că doamna respectivă era șeful acolo. Toți își țineau capul plecat și ascultau indicațiile ei, parcă până și Denham asculta cu atenție ce are ea de spus. Femeia avea în jur de șaizeci de ani, era micuță și îndesată, avea niște picioare mici, iar la modul cum atârna halatul alb pe ea ai fi zis că e o chifteluță umblătoare. Unde mai pui că avea și niște fălci de degustător profesionist de ceafă de porc.

Mi-am întors imediat capul, crezând că mă uit prea insistent și nu doream să devină evident, dar atunci am realizat că și ceilalți muncitori o priveau cu aceeași fascinație. Pe fețele lor era o curiozitate născută din rata de viață scăzută care era la noi pe planetă. Nimeni nu o privea pe acea femeie atât de intens din cauza vreunei dorințe ascunse, ci din cauza geloziei. Cu toții eram conștienți că noi nu aveam să prindem anii aceia, că multe dintre brățările noastre erau deja portocalii și că zilele ne erau numărate. Nici noi, nici soțiile noastre, nici copii noștri, nimeni născut și crescut pe Terria nu avea să ajungă vreodată să îmbătrânească. Mulți aveam să murim înainte să ne dea primele riduri.

Planeta noastră era în paragină. Termenul de expirare era setat deja, au avut angárakarienii grijă de asta, iar ceasul nu se învârtea în direcția favorabilă nouă. Balanța era mereu înclinată în favoarea lor. Aerul poluat și radiațiile emanate de soare își cereau zilnic tributul, iar cei dintre noi care prindeau 40 de ani se puteau considera norocoși.

Am strâmbat din nas gândindu-mă că eu mai aveam vreo patru până atunci. Eram deja trecuți pe ceva medicamente, și eu, și nevastă-mea. Parcă în ultima vreme mai mult munceam pentru a plăti medicamentele și chiria. Mă gândeam cu groază la ziua în care aveam să devin roșu, că nici nu mă mai luau la muncă nemernicii ăștia.

Trebuia să profit de timpul rămas și să strâng niște credite ca să avem pentru o moarte decentă, să nu suferim când avea să vină ziua. De asta și acceptasem să-i însoțesc azi pe oamenii aceștia până după Zona Neutră, ca să mai fac ceva credite, să pun deoparte.

Nu ni se oferiseră prea multe explicații despre ce aveam să facem acolo. Pe scurt, știam că aveau să vină niște cercetători de pe Angáraka să caute ceva prin locul respectiv, să stea vreo două zile și apoi să plece. Noi nu trebuia să facem altceva decât să săpăm, nu aveam să ne batem capul cu prea multe lucruri importante. Noi trebuia să punem mâna pe lopată și să facem munca de jos.

Știam că au mai fost și în trecut, acu vreo trei sau patru ani, dar în alt loc. Și atunci aveam nevoie de credite, dar n-am prins pe moment să mă aleagă și pe mine. De data asta am avut noroc, s-a mai înclinat Balanța și spre mine. Oricum, atunci nu s-au dat atâtea credite suplimentare, acum era aproape dublu pe noapte, că era la granița de Nord și acolo sunt radiațiile mai mari. Nu eram eu prea dornic să-mi reduc din zile, dar ne-au dat înainte să venim aici niște costume speciale, așa că am acceptat.

Când formalitățile dintre cei prezenți au luat sfârșit, am fost rugați să mergem spre mașinile de teren ce aveau să ne ducă la destinație. Când vehiculele s-au pus în mișcare, am simțit că mă intoxic din nou de la praful ridicat de ele. Era și normal din moment ce mașina în care erau muncitorii era acoperită doar de o bucată de pânză. Aceea era singura noastră protecție, bine măcar că soarele stătea să apună.

Evident că oaspeții de pe Angáraka nu erau transportați în aceleași condiții mizere ca noi. Nu. Mașinile lor aveau armură solidă și pun pariu că scaunele lor erau mult mai confortabile decât scândura pe care stăteam eu.

― Aoleu, fudul meu o să facă cunoștință cu toate pietrele de aici și până-n Neutră. Nu?

Încercasem să fac o glumă cu colegul de lângă mine, să mai destind puțin atmosfera, dar n-a ținut. Omul a ridicat din sprâncene și apoi m-a ignorat complet tot drumul. Drum ce s-a dovedit a fi infernal de plictisitor. Am tot încercat eu să adorm pe parcursul celor șase ore cât ne-au cărat ăia cu mașinile, dar n-am reușit.

Era greu de îndurat în condițiile în care nici nu vedeam nimic din cauza acelei copertine, nici nu cunoșteam pe nimeni în jur, căci nu erau colegii mei obișnuiți de muncă. N-am avut altceva de făcut decât să stau și să aștept în liniște, iar când într-un final am ajuns la destinație am realizat că greul abia atunci avea să înceapă. Cred că aș fi preferat să mai stau încă opt ore pe acea scândură ce servea drept scaun.

Mașinile ne-au lăsat într-o vale secetoasă înconjurată de niște stânci mari. Habar nu aveam unde eram, că mai departe de Neutră n-am fost vreodată. Angárakarienii au măsurat ei ce-au măsurat pe acolo cu ceva dispozitive, apoi ne-au zis săpați aici și cam aia a fost tot. Dă-i și sapă, Samire, că ți-or trebuit credite în plus.

Au urmat două nopți în care am dat la lopată și-am mutat la pământ de mi-a venit rău, nu alta. Din cauză că aici radiațiile solare sunt prea mari, nu muncim pe timp de zi, cum e în Angáraka. Noi dormim ziua și muncim noaptea, în cele mai multe cazuri. Pe timpul zilei am dormit prin acele mașini și în corturile aduse de trupe. Noaptea am montat niște reflectoare mari, să ne ajute, dar noi oricum eram obișnuiți așa.

În fine, munca în sine m-a secat de puteri. Mă dureau groaznic mâinile de la lopata aia, cred că și bătăturile pe care le aveam în palmă făcuseră și ele la rândul lor bătături. De picioare nu mai zic. Cizmele de la echipamentul pe care ni-l dăduseră erau foarte inconfortabile.

În a doua noapte de săpături, am crezut că o să cad din picioare, nu mai puteam de oboseală, noroc că, deși nu era în contract, trupele ne-au dat și nouă o masă. Bine, e mult zis o masă, ne-au dat o conservă de ceva la fiecare, dar a fost bine primită și aia. Păcat că nu ne-au dat și cu ce să o mâncăm, un tacâm, ceva, pentru că în conservă era o spălătură de supă.

Ne-am văzut toți nevoiți să o turnăm pe gât direct din conservă și cred că mi-am julit puțin buza, că pe margini era cam ascuțită cutia aia. Deși supa era groaznică la gust, de foame am terminat-o din două înghițituri.

― Hei! mă întrerupse un alt muncitor. Ai cumva un foc? Ceva de aprins?

― A, nu, nu. Că nu fumez, i-am răspuns eu.

― Nici tu? Fratele meu, io la proștii aia nu mă duc să le cer.

Zicând asta, îmi făcu semn spre doi soldați care fumau la câțiva metri în spatele nostru. Își puse frustrat țigara între buze și mai mormăi ceva. Întinse mâna plină de pământ spre mine și zise:

― Mind!

― Samir, îmi pare bine, am răspuns eu strângându-i mâna. Auzi, tu nu ești la linia șase de împachetare, în hala G?

― Ba da! Exact acolo. Și tu?

― Nu, nu eu. Nevastă-mea, Indra.

― A, da, da, o știu. Pfai, bine că mai e cineva cunoscut pe aici, că ăști colegi sunt tăcuți rău. Jur, Amin! Parcă le taie din credite dacă scot și ei o vorbă să mai treacă vremea.

― Ideea e că toată lumea vrea să termine mai repede ca să plece acasă. Măcar de-am ști ce căutăm, că săpăm de atâtea ore în continuu și nimic.

― Nu știi, ai? întrebă el cu o urmă de ironie în glas.

― Nu. De ce, ai aflat ceva?

― I-am auzit pe Denham și pe fraierii aia în alb vorbind ieri dimineață. N-aveam somn și am ieșit să mă plimb. Cică e un vechi templu, sau așa ceva.

― Templu? am întrebat eu sceptic.

― Da, da! De asta n-au putut să vină cu mașinării d-alea mari, cu escavatoare și d-astea, să nu strice ceva. Și vorba umblă că ar fi de la unii care erau cu Infernul. Nu te uita așa la mine, că nu mint. Așa e! Jur, Amin! Sau ce… tu ești d-ăla de s-a lepădat de toți și nu mai crede în nimic?

― N-am zis asta, am încercat eu să mă scuz. Cred că există ceva mai presus de noi, dar prefer să nu-mi bat capul cu astea. Indra, nevastă-mea, ea e cu d-astea. Eu unul cred că la cât rău am făcut noi ca specie, nu mai există zei în universul ăsta care să ne poată salva.

Poate că nu trebuia să mai adaug și ultima propoziție, căci noul meu partener de vorbă mă privi ciudat și păru să bată în retragere, să-și caute de lucru prin altă parte și să mă lase singur. Religia unui om era un subiect atât de delicat în zilele noastre, că era mai bine să-l eviți decât să-ți exprimi părerea sinceră și să fi privit ca un ciudat sau, mai rău, să ajungi la ceartă.

Și de obicei la ceartă se ajungea, o știam din proprie experiență. Cunoșteam oameni ce ajunseseră la cuțite din cauza unei astfel de dispute. Știam fanatici capabili să curme vieți în numele zeului pe care-l slujeau, familii ce nu-și mai vorbesc din cauză că au ideologii diferite și frați care se renegă unul pe altul din cauza religiei sau din cauză că unul din ei s-a alăturat celor din VEX.

Lumea noastră era condusă cândva de trei entități, unii le mai ziceau și zei, după limbajul vechi. Creatorul, Balanța și Infernul. De-a lungul timpului, au cunoscut multe denumiri date de noi, oamenii, pentru că în realitate ele nu au nume. Sunt doar trei energii diferite care ne guvernează, dar pe care noi nu suntem capabili să le înțelegem, să le percepem la adevărata lor intensitate. Așa că ne-a fost mai ușor să le dăm nume pentru a le recunoaște și a putea să ne îndreptăm cu mai multă ușurință rugăciunile spre fiecare în parte.

Creatorul, sau Protectorul, cum îi mai zic unii, este cel care ne-a salvat și ne-a adus aici, cel care ne ferește de pericole, ne ocrotește și veghează asupra noastră. El e cel care o dată la sute de ani se reîncarnează și coboară printre noi. Cel puțin așa am auzit, eu n-am trăit atât cât să-i pot confirma existența. Se spune că face asta pentru a ne înțelege mai bine, pentru a ne învăța obiceiurile, pentru a trăi așa cum o facem și noi. Lumea noastră e în continuă schimbare și nici zeii nu pot rămâne aceiași, chiar și ei evoluează odată cu noi.

Creatorul ne iubește, exact asta scrie pe fiecare din templele sau casele de rugăciune dedicate lui, atât cele de aici, cât și cele de pe Angáraka. Fiecare carte ce îi e dedicată începe cu acest citat pentru a ne aminti zilnic de nemărginita lui dragoste… Mă rog.

Și Balanța iubește omenirea, cel puțin așa ne place să credem. Sigur, nu la fel de mult precum Creatorul, căci ea nu a coborât niciodată printre noi, dar ne urmărește din umbră. Ea ne veghează și ne menține constant ritmul vieții. Se asigură că nimeni nu primește prea mult sau prea puțin. Că fiecare are parte în viață atât de bucurii, cât și de necaz. Balanța ne dă câte puțin din toate, de asta a și fost denumită astfel. Ea reprezintă echilibrul în lume.

Ambii zei sunt venerați atât aici, cât și pe Angáraka. Singurul care a fost renegat a fost Infernul. În trecut, fusese cunoscut ca Judecătorul, sau Distrugătorul, dar eu cred că ultimul nume atribuit lui i se potrivește cel mai bine. Exact ca și Creatorul, Infernul a coborât de multe ori printre noi. A venit să ne cunoască și a fost dezamăgit de fiecare dată. În timp ce Creatorul vedea bunătatea din oameni, el vedea ignoranța lor. Creatorul ne admira curajul, Infernul nu ne vedea decât aroganța. Creatorul s-a îndrăgostit de veselia din sufletele noastre, pe când Infernul a fost dezgustat de modul nostru de-a trăi. Cred că dintre cei trei, doar Infernul n-a evoluat niciodată, a rămas mereu același.

Nu ne-a cruțat în niciuna din vizitele sale, a îngropat orașe întregi și-a transformat zeci de civilizații în cenușă cu un singur gest. Așa că omenirea l-a renegat. Dacă el nu ne iubea și ne trata cu dispreț, noi de ce am fi făcut altfel? L-am șters din scrierile sfinte, i-am distrus templele, l-am alungat din amintirile noastre și l-am îngropat în uitare. Ba mai mult, în ziua de azi, atât pe Angáraka, cât și în teritoriul de pe Terria controlat de ei, simpla menționare a lui era un păcat, iar venerarea acestui zeu era complet interzisă. Pe mulți i-a costat chiar viața.

Tocmai din această cauză eram surprins că angárakarienii veniseră în acel loc să caute un vechi templu dedicat acestui zeu. Nu avea logică. Ce căutau ei de fapt?

Când pauza s-a încheiat, mi-am văzut de treabă în continuare, iar acea curiozitate ce s-a născut în mine m-a făcut să muncesc mai cu spor. Am uitat și de căldură, și de bătături, și de oboseală. Spre dimineață, începură a se vedea deja primele rezultate, căci câțiva dintre muncitori descoperiseră o ușă de metal. Ne-am chinuit noi cât am putut să îndepărtăm pământul din zonă, dar de deschis n-am fost în stare pentru că era și ruginită, și fixată bine de trecerea timpului.

Trupele angárakariene s-au văzut nevoite să folosească ceva material explozibil pentru a o deschide. Când au reușit să o clintească din loc, am pus mâna împreună cu Mind pe unul din reflectoarele acelea și l-am mutat mai aproape de intrare. De intrarea spre ce? Nu puteam să-mi dau seama și niciunul din muncitori nu a avut voie să intre.

― Ține-l bine, că nu e stabil! mă avertiză Mind, iar eu l-am înjurat în gând, căci după atâta săpat nu-mi mai simțeam mâinile.

― Ce crezi că e înăuntru? am întrebat eu urmărindu-i pe soldați.

― Sigur vreo comoară, aur, ceva bijuterii. Că altfel de ce ne-ar ține la distanță? Nu zic ăștia că toți terrienii sunt hoți și cerșetori? Nu vor să le luăm comoara.

― Probabil.

― Îți zic eu. Probabil n-are Denham bani de zestre, că i se mărită fata săptămâna viitoare.

― Credeam că domnul comandant n-are decât un singur băiat.

― Mă rog, nepoată sau ce-i pică. E fata aia de mai mereu vine pe aici ca voluntar și învață copii să scrie și să citească. Aydin sau cum îi zice. Aia, mă, frumușică cu ochii albaștrii.

― A da, știu de cine zici. Nu știam că e neam cu Denham. Mă bucur pentru ea.

― N-ai să te bucuri când o să afli cu cine, îmi spuse afișând un zâmbet sarcastic.

― Cu cine?

― Cu vice comandantul trupelor angárakariene de pe Terria.

― Cu Orion?

Nu cred că am fost în stare să-mi ascund dezgustul. Compătimeam pe oricine avea de-a face cu monstrul acela, iar fata aia avea să-și petreacă restul zilelor alături de el? Nimeni aici nu-l suporta pe Comandantul Denham, dar adevărul e că l-aș fi preferat pe el oricând în locul lui Orion. Mă rugam să nu mai fiu în viață când Denham avea să iasă la pensie și vicele să-i ia locul. Dar, cine știe, poate Orion se purta așa doar cu noi, terrieni, probabil că era altfel cu ai lui.

Chiar și așa, o compătimeam pe fata aceea. Bărbatul era de vârsta mea, iar ea nu cred că avea mai mult de 25 de ani, poate nici atât. Zece ani pe puțin era diferența între ei, dar ce mai conta. Pe Angáraka toate căsătoriile erau aranjate în așa fel cât să le crească averile, nu erau ca la noi, te plăceai și te luai că viața-i scurtă.

Am vrut să-l mai întreb ceva pe amicul meu, dar chiar atunci soldații scoaseră afară o cutie mare de lemn. Am îndreptat reflectorul spre ei și la cum arăta obiectul m-am gândit că e un fel de sarcofag, dar nu eram sigur. Ce să facă ei cu el?

― Pe cinci credite că-i aur înăuntru, îmi șopti Mind.

― Cred că o să le pierzi, i-am răspuns eu fără a fi capabil să-mi iau ochii de la soldații ce se chinuiau să-l deschidă.

Când capacul a fost înlăturat, Mind a realizat că se înșelase și că ar fi pierdut creditele dacă aș fi acceptat pariul. Un miros groaznic ne lovi în plin și mi-am simțit mațele cum se zvârcolesc. Puțea a mucegai, a putred, cumva, a stricat… Am înghițit în sec, dar cel de lângă mine nu s-a putut abține și și-a vomitat mațele din cauza mirosului.

Pentru prima dată avusesem și eu dreptate cu ceva și regretam. Acolo chiar fusese îngropat cineva. Unul din acei cercetători se apropie și scană cu un dispozitiv corpul aflat în stare de putrefacție. Când ecranul îi indică un anume rezultat, el îi făcu semn acelei doamne să se apropie, iar ea veni aducând câteva recipiente. Împreună cei doi, luară câteva mostre din acel cadavru, apoi le făcură semn soldaților să-i pună capacul.

― Avem tot ce ne trebuie, confirmă femeia, apoi se întoarse spre mașină și plecă cărând recipientele de ziceai că era cel mai prețios material din galaxie.

Evident, mașina lor demară în trombă lăsându-ne pe noi în spate să adunăm totul și să încărcam echipamentele înapoi în remorci. Denham plecă împreună cu ei, iar un alt soldat se întoarse spre noi și ne făcu semn să strângem. Munca noastră se încheiase, așa că am răsuflat ușurat. Gata, Samire, s-a terminat cu lopata, mi-am zis fericit în gând.

Totuși nu-mi venea a crede că trudisem atât pentru… pentru ce mai exact? Oare chiar meritase efortul depus de noi în astea două nopți? Ce căutară acolo de fapt angárakarienii?

Înainte de-a strânge ultimul reflector, am mai aruncat o privire spre sarcofagul pe care soldații nu s-au mai deranjat să-l pună înapoi. Pe el erau niște litere aproape șterse. Mind se apropie și el și citi cu voce tare:

― Alegeți-vă cu grijă fiecare cuvânt, fiecare tovarăș de drum, fiecare pas, fiecare lucru ce-l puneți pe masă. Gândiți-vă de două ori înainte de-a vă întoarce împotriva semenilor voștri, pentru că mă voi întoarce, iar toți cei ce au greșit vor arde.

― Dacă află cei din VEX de asta, o să fie represalii, am înghițit în sec.

― Ți-am zis, sau nu ți-am zis că e un templu al….

N-a ajuns să termine propoziția. A căzut secerat lângă mine, răpus de arma unuia dintre soldați. Mi-a luat o clipă să realizez ce se întâmpla în jur, apoi am văzut un alt soldat împușcând în cap unul dintre muncitori și am dat să fug. Prea târziu..

Trei pași am mai ajuns să fac până să simt o durere groaznică în spate, apoi încă una. M-am prăbușit pe pământul proaspăt săpat și n-am mai reușit să mă ridic. Când a venit a treia lovitură, am închis ochii și am sperat ca în viața următoare Balanța să mai încline și în favoarea mea.

Cartea se poate achiziționa de aici: Angáraka. Vol. 1: Balanța