Cea-care-salvează, SUA, 2041
Furnicile sunt singurele insecte sociale care
întrețin o armată ofensivă. Termitele și albinele,
specii regaliste și loialiste mai puțin rafinate, nu-
și folosesc soldații decât la apărarea cetății sau
la protecția lucrătoarelor plecate departe de cuib.
Rare sunt cazurile când o termitieră sau
un stup poartă un război pentru cucerire de teritorii.
Dar s-a văzut și așa ceva
– Edmond Wells, Enciclopedia cunoașterii relative și absolute
– Ce zici, Joe, frumoasă zi, nu?
Era o dimineață spectaculoasă, ce părea a anunța încă o splendidă zi de vară. Temperatura de afară era pe cât de plăcută posibil, arșița zilei era încă departe, fiind doar suficient de cald pentru ca picăturile de rouă să-și trimită bogăția de apă înapoi către cerurile de unde veniseră, probabil amintindu-și că următoarea zi aveau să reia același ciclu, întru desfătarea tuturor, plante, animale, insecte… într-un cuvânt, întru desfătarea tuturor ființelor care, într-un fel sau altul, aveau nevoie de apă. O ceață ușoară se ridica deasupra recoltelor, făcând astfel să apară mii și mii de mici curcubeie pentru ochiul suficient de înzestrat ca să le distingă.
Albastrul bolții era pătat pe ici pe colo, sugerând o posibilă ploaie de vară ulterior, în restul zilei. Câțiva cumulus, care se puteau distinge în depărtarea zărilor cu forma lor de vată alburiu-strălucitoare, încă nu apucaseră să-și formeze congregațiile noroase, însă vânticelul ce făcea ca tulpinile florilor să se bucure de răcoarea lui avea de gând să contribuie la acest aspect, purtându-i încet-încet pe unii către ceilalți, asumându-și astfel rolul de mediator al unei iubiri înnourate, ce urma să se manifeste prin tunete și trăsnete. Exista însă și opțiunea uneia senine, în care norii se contopeau doar din bucuria de a desena forme care mai de care mai năstrușnice pe pânza cerească.
Sclipind a aur în razele de la care furaseră culori, recoltele se înmlădiau la trecerea vântului. Ușor înfiorate de fiecare dintre suflările călduțe abătute asupra lor, spicele se legănau alene când într-o parte, când în alta, parcă pe deplin conștiente de faptul că mișcarea lor nu era doar plină de grație, ci era chiar hipnotică pentru toți ochii care, întâmplător sau nu, s-ar fi putut abate asupra holdelor. Și pentru că nu aveau de gând să renunțe la atracția pe care o exercitau, continuau să-și miște siluetele atractive pentru privitorii lor cu ochi multipli și multifaţetaţi, știind, cel mai probabil, că pentru acea categorie de spectatori erau pur și simplu irezistibile.
Auriul punctat cu pete de roșu mac contrasta în mod splendid cu verdele lizierei ce-l mărginea. Înconjurate pe trei dintre laturi de pădure, recoltele beneficiau, pe de o parte, de surplusul de umiditate care, din când în când, se abătea în direcția lor dinspre copaci, iar pe de altă parte de atenția miriadelor de insecte ce-și găsiseră un adăpost la umbra oferită de arborii bătrâni cu frunze late și primitoare. Nu-și puteau dori o vecinătate mai prietenoasă de-atât.
– Frumoasă, într-adevăr. Dacă am avea parte de vreo două săptămâni cu vreme ca asta, am termina rapid toată treaba. Mă îngrijorează puțin norii ăia.
– Sunt departe, Joe. Îi duce vântul. Nu cred să plouă azi.
– Ar fi excelent.
Deși cei doi oameni se aflau la foarte mare distanță de ea, îi putea auzi perfect. Nu degeaba lucrase BeeWee la îmbunătățirea tuturor analizatorilor și receptorilor de care dispunea o albină, antenele fiind unul dintre elementele asupra cărora se concentrase cel mai mult, uneori chiar în detrimentul celorlalți analizatori ce ar fi trebuit perfecționați. Cea-care-salvează își aduse aminte, într-o clipită, de vremurile trecute.
Derulând amintiri în timp ce asculta discuția celor doi, își dădu seama că, de fapt, se înșela. Și mai riguros formulat, nu se înșela, ci doar ar fi trebuit să adauge că, dincolo de eforturile admirabile pe care BeeWee le depusese în crearea unui corp de albină care să adăpostească tot ceea ce însemna o inteligență artificială, se găseau eforturile ei, întinse pe o perioadă chiar mai îndelungată decât cea petrecută de BeeWee în acest sens. Mult mai îndelungată.
El murise în 2025, iar ea se alăturase roiului în 2028. În timp subiectiv uman, trei ani nu însemna foarte mult, ba chiar s-ar fi putut spune că era o perioadă relativ scurtă, dată fiind anvergura și complexitatea sarcinii la care BeeWee se înhămase, însă în timpul ei subiectiv, trei ani umani reprezentau milioane de ani de evoluție IA. Sigur, nu lucrase numai asupra ei de la bun început, în toată această perioadă trebuise să îmbunătățească unelte, să calibreze aparatura moștenită de la el, iar unele dintre sisteme chiar necesitaseră operațiuni de reconfigurare și reconfecționare, astfel încât să funcționeze conform propriilor ei cerințe, însă la momentul când finalizase, când se lansase pentru prima oară în aer, ea era cea mai perfecționată albină din câte fuseseră inventate vreodată, de natură, de om sau de oricine altcineva.
Iar acum își putea pune toate atributele astfel dobândite în beneficiul celorlalte albine din roi. Putea asculta discuția dintre cei doi oameni aflați la câțiva kilometri de ea ca și cum ar fi fost situați chiar în fața ei, la doar câțiva metri sau centimetri distanță, iar asta nu însemna că se întrebuința, că-şi suprasolicita nanosistemele, ci era doar una dintre operațiunile pe care le efectua în același timp cu altele, de mai mică sau mai mare importanță. De fapt, cea mai importantă dintre ele, fiind în același timp și cea care îi consuma cel mai mult din energie, era cea de a emite feromonii ghid pentru roi.
– Ești gata, Joe?
– Stai o clipă, laserele astea mici îmi dau ceva bătaie de cap.
Polenizatorii artificiali fuseseră aduși la parametri maximali. Fiind construiți din polimeri care permiteau constituirea unor structuri ce puteau opera chiar și autonom atunci când se aflau în aer, rămăseseră însă dependenți de controlul de la distanță prin intermediul razelor laser de mică intensitate sau al luminii de tip LED pentru operațiunile de decolare sau de aterizare în locurile dorite de oamenii care îi dirijau. Probabil și acest aspect avea să fie corijat în viitor, astfel încât să poată funcționa complet independent de controlul uman.
– Haide, că ne prinde noaptea aici.
– Am zis stai o clipă!
Cea-care-salvează simți că se apropie momentul. Roiul rezonă imediat, gata să zboare. Stați!
– Gata, putem să-i dăm drumul.
– Sigur, Joe?
– Sigur!
În clipa în care polenizatorii își luară zborul, trebui să admită că era în preajma frumosului. O armată de polimeri arătând întocmai ca micile zâne din desenele animate ce încântau copiii oamenilor se ridica de la sol, structurile la fel de diafane precum puful unei păpădii împrăştiindu-se în vânt în exact același mod ca și semințele florii respective, alcătuind, pe măsură ce urcau ușor, așa cum erau purtate de adierile călduțe ale vântului, un covor alburiu ce se întindea, probabil, pe cât puteau vedea cu ochiul cei doi oameni care asiguraseră decolarea lor.
Frumusețea este promisiunea fericirii, și-l aduse aminte pe BeeWee citând un romancier celebru din secolul XIX.
– Uaaaau! Uite-i cum se duc, Joe! Uite cum se duuuuc!
– Esteee!
– E frumos, nu?
– Frumos?! Este splendid!
Privind polenizatorii plini de grație, Cea-care-salvează își aduse aminte și de alte citate. Unul dintre ele, enunțat de un filozof mai degrabă obscur, spunea că frumusețea era ca o țară a făgăduinței în care omului îi era interzis să intre, promisiunea frumosului arătându-și întotdeauna și cealaltă față, cea mai puțin convenabilă, a relativității noțiunii respective. Găsi citatul perfect adecvat momentului, întrucât ceea ce era frumos și bun pentru om era neplăcut și distructiv pentru albine.
Pregătiți-vă!
Zumzetul din spatele ei aproape că explodă într-un bang sonor. Ascunse după prima linie de arbori a lizierei, milioane de aripioare începură să zumzăie cu peste 200 de bătăi pe secundă, întreg roiul ridicându-se la unison, gata să zboare în direcția pe care Cea-care-salvează avea să le-o indice prin intermediul unui feromon de direcție. Acum!
Acum! Roiul mai întâi de toate! Acum!
Haitele de albine se dezlănțuiră într-un atac furibund asupra omologilor lor artificiali. Cea-care-salvează știa că, atunci când nu era încărcată cu polen în săculeţii piciorușelor din spate sau cu nectar, o lucrătoare din roi putea atinge viteze de până la 60 km pe oră, iar dimineața aceea oferea albinelor exact astfel de condiții. Mai ştia şi că lucrătoarele erau animate de cel mai pur sentiment de furie, îndreptându-se spre pătura formată din micile zâne artificiale ca și cum acestea ar fi fost un dușman care le ataca cuibul.
Distanța dintre zâne și insectele năpustindu-se ca niște lupi hămesiți fu acoperită rapid. La momentul în care primul val intră în contact cu zânele, Cea-care-salvează fu în măsură să distingă o brazdă pe care albinele ei o traseră dintr-o parte în cealaltă a covorului de polenizatori ce plutea legănat ușor de vânt, după care numărul brazdelor se îndesi, pe măsură ce noi și noi albine își croiau drum către țintă. Micile zâne fură spulberate și azvârlite în toate direcțiile, adierea ușoară a vântului la care se adăuga mișcarea frenetică a milioanelor și milioanelor de aripi făcându-le să se grupeze în pâlcuri ce erau vânate de insecte în aceeași manieră în care rechinii, delfinii și pasările marine ar fi devorat un banc de stridii în timpul migrației acestora.
– Joe, tu auzi ceva?
– Aşaaa, aşaaa! Doamne, ce frumusețe, îmi vine să zbor alături de ele. Ce spui?
– Te-am întrebat dacă auzi ceva.
– Ce să aud? N-aud nimic!
– Chiar nimic? Niciun bâzâit?
– Omule, ești în câmp aici, nu acasă, între betoane. Aici totul bâzâie!
Puțin mai departe de cei doi, măcelul zânelor artificiale creștea în intensitate. Bolizi din toate roiurile alipite celui inițial ajungeau acum în mijlocul bătăliei, albinele folosindu-se de toate mijloacele pe care le aveau pentru a doborî la pământ specia dușman, furia crescându-le pe măsură ce își croiau drum printre cele din urmă. Observând că nu puteau să-şi înțepe dușmanul, din cauza diferenței de gabarit, insectele se suiau, din zbor, cu piciorușele deasupra polenizatorilor, forţându-le astfel aterizarea, îi loveau cu aripile bătând la frecvență maximă sau se izbeau de ele, așa cum făcuse și Cea-care-salvează cu ocazia primului atac al viespilor la care participase.
Zona de carnagiu se întindea de la o clipă la alta. Din marele covor alb al polenizatorilor pe care oamenii îl lansaseră cu doar câteva minute în urmă nu mai rămăseseră decât franjuri, și acelea făcând obiectul unei hăituiri furibunde, albinele parcă întrecându-se unele pe altele în a urmări și doborî omologii lor artificiali, Cea-care-salvează privind cu calm cum legiunile ei repurtau prima victorie în lupta pentru supraviețuire. Având în vedere că era și o victorie lipsită de victime în rândul albinelor, putea spune că era fericită.
Titlu: ApIscalips
Autor: G. P. Ermin
Texte ilustrații: Andreea Sterea
Ilustrații: Alina Voinea
DTP: Oly Saldinger
ISBN: 978-606-9027-24-0
Editor: Editura Crux
Dată publicare: 2024
Număr de pagini: 252
Descrierea editurii
Apocalipsa e aici. Și e din cauza albinelor.
Nu, nu e o glumă. E știință, e realitate, e… ApIscalips.
G. P. Ermin prezintă un viitor tulburător, în care colapsul coloniilor de albine declanșează un efect domino devastator, împingând omenirea spre extincție. Singura noastră speranță? Inteligența Artificială (dar nu chiar așa cum îți imaginezi).
Oare vom reuși să supraviețuim fără albine? Și ce rol joacă extratereștrii în toată această poveste?
Descoperă un roman science-fiction plin de referințe culturale, speculație științifică și politico-economică și o doză sănătoasă de paranoia. ApIscalips nu este 100% distopie, cum nu este 100% nici istorie alternativă. Ficțiune SF de extrapolare socială, poate. Cu siguranță, o narațiune cutremurătoare, o explorare brutală a consecințelor ignorării semnalelor de alarmă ale naturii, o poveste despre disperare, luptă și o ultimă șansă pentru omenire.
