1.
Mircea Lobonț planificase să-și petreacă noaptea în Sighișoara, pentru a admira frumusețea cetății medievale. Ajunse în oraș în jurul orei șase după-amiaza, când deja era aproape întuneric. Mâncă într-un local mic și cochet. Nu-i reținu numele, dar se simți foarte bine. În timp ce savura friptura, de afară își făcu apariția un grup de adolescenți cu măști și haine ciudate. Unele erau doar fistichii, altele oribile de-a dreptul.
Sosirea lor îl dezgustă. Considera trist faptul că românii adoptaseră sărbătoarea Halloween-ului. Scârbit, lăsă resturile mâncării în farfurie, se sui în autorulotă și demară în trombă.
Opri într-o parcare, undeva, în sânul naturii, convins că orice altă localitate i-ar fi oferit același spectacol grotesc. Fusese o zi călduroasă pentru acel anotimp, dar noaptea adusese cu ea ceața. Mircea savură o țigară în timp ce se plimba la liziera pădurii. Era liniște, era plăcut. Aruncă mucul pe jos și-l strivi cu piciorul, apoi deschise portiera, pregătit să intre.
Tresări. La câțiva pași de botul Fordului i se păru că se mișca un obiect. Aprinse farurile. În lumina lor se decupă o siluetă. Persoana icni și sări în lateral.
– Îmi cer scuze! spuse Mircea. N-am vrut să vă orbesc. Doar că v-ați strecurat așa și…
– Nu face nimic.
Vocea celuilalt îi aminti bărbatului de profunzimea sunetului unui clopot dintr-o biserică veche. Miji ochii, încercând să-i distingă chipul. Nu vedea mare lucru, dar omul părea îmbrăcat ca un nobil din secolul al XIX-lea. Îl frapă faptul că ochii păreau să aibă o strălucire aparte, ce vira, în mod straniu, spre roșu. O fi din cauza luminii farurilor, își spuse Mircea.
Apoi avu revelația. Desigur, era un călător mascat. Trase adânc aer în piept, încercând să rămână calm.
– Îmi pare rău, dar eu nu țin Halloween-ul. Mie-mi plac tradițiile noastre, cu…
– Cred că e o neînțelegere, interveni celălalt. Nu sunt costumat de Halloween. Eu sunt Contele Kovacs.
Faptul că interlocutorul refuza să-și iasă din rol îl irită. Cum știa câteva cuvinte în maghiară, se gândi să-l împungă elegant:
– Ah, da? se prefăcu el mirat. Contele Fierar?
Reacția celuilalt fu neașteptată. Se repezi asupra lui Mircea și-l izbi de autorulotă. Ochelarii săriră de pe nas, iar imaginea se încețoșă. Chipul agresorului ajunse la o șchioapă de al victimei, iar aceasta îi putu vedea de aproape ochii ce ardeau în flăcării, roșii. Apoi observă gura căscată, din care se iveau doi colți ascuțiți.
Nu apucă decât să icnească atunci când aceștia i se înfipseră în gât.
*
Melisa văzuse cândva, în copilărie, un documentar plicticos despre regii Franței. Reținuse din el doar labirintul interminabil realizat din gard viu. Îl reîntâlnise ulterior într-unul dintre filmele cu Harry Potter, unde i se păruse mult mai interesant.
Iar acum mergea printr-unul, urmând o creatură mică și păroasă, jumătate-om, jumătate-țap. Nu știa de câtă vreme rătăceau prin el; părea o veșnicie. Dar nu ăsta era cel mai straniu lucru, nici faptul că nu resimțea oboseală, foame sau sete.
Nu reușea să înțeleagă cum, îndată ce pășise prin portalul magic deschis de creatură, sufletul i se eliberase de orice povară. Scena oribilă la care asistase în Castelul Bethlen, durerea morții colegului ei – rămăseseră simple notițe în amintire, de parcă avuseseră loc cu luni în urmă.
– Unde ne ducem? îl întrebă de câteva ori pe faun.
Neprimind niciun răspuns, se mulțumi să-l urmeze tot mai departe, prin culoarele înverzite. Atât de mult se obișnui cu călătoria, încât aproape dădu peste ghidul ei când acesta se opri, brusc.
În fața lor, coridorul se lărgise sub forma unui mic parc. În mijlocul lui, la o masă acoperită cu o țesătură de un alb orbitor, stătea un om. Sau, cel puțin, așa i se păru Melisei prima dată. Clipi nedumerită de câteva ori, încercând să-și dea seama ce era în neregulă cu el. O făcu, în cele din urmă, și abia atunci realiză că mintea refuzase să accepte aberația cu pricina.
Ființa avea pielea verde și-i lipseau ochii. Fruntea lată, cu început de calviție, se continua cu un nas lung și ascuțit, ca ciocul unei păsări, flancat de doi pomeți proeminenți.
Polițista își aminti c-o văzuse în carte, dar nu observase nici acolo lipsa ochilor.
– Ai găsit fata?
Buzele subțiri aproape nu se mișcară când rostiră întrebarea.
– Nu-hu! behăi faunul.
Cu multă dexteritate, insul așezat la masă amesteca un pachet cu cărți de joc. Din când în când, așeza câte una pe masă, cu fața în sus, pipăindu-i textura.
– Și totuși ai venit c-o fată, la drum de zi…
– A-hal-tă fha-tă!
– Hm…
Degetele orbului se mișcau frenetic deasupra unei cărți. Melisa se întrebă dacă omul citea în Braille sau picta cu falangele. Gesturile puteau fi interpretate în ambele feluri.
– Nu știu ce să înțeleg, faunule! Parcă te-aș crede, dar parcă zice-aici ceva legat de fata cu pricina…
Mica ființă păroasă behăi aprobator, apoi se apropie de masă cu mersul ei ușor legănat, cauzat de picioarele prea scurte. Îi întinse orbului cartea. Acesta o luă și o amușină cu nasul lui lung. Își ridică apoi fața dintre file și adulmecă în direcția Melisei.
– O fată care-a dispărut, iar în locul ei vine altă fată cu-o parte din prima fată, recită el ca o ghicitoare.
– Eu sunt Melisa, simți nevoia să intervină polițista.
Orbul rânji. Liniile ascuțite ale feței, culoarea stranie și lipsa ochilor dădură chipului său un aspect sadic.
– Deocamdată ești doar o carte care privește spre viitor.
Așeză alte cărți în jurul celei aflate deja pe masă și le pipăi cu grijă.
– Dar conjunctura pare bună, da-da! Poate chiar vei avea un nume.
– Când? se amuză Melisa să intre în jocul acela absurd.
– Răbdare, răbdare! Deocamdată, du-te să-l slujești pe Mercurius. Om vedea după aia ce-o mai fi.
– Să… slujesc? repetă șocată polițista. Mercurius?
Faunul o trase de haine.
– Hai-dhe! behăi și-i făcu semn să-l urmeze.
Melisa își coborî privirea spre el, apoi o ridică din nou, decisă să-i spună câteva orbului.
Acesta nu mai era acolo. Nici masa, cărțile sau parcul. Se aflau din nou pe un coridor săpat în inima pădurii.
*
Comisarul Dorin Fluture trânti nervos ușa în urma lui. Se aruncă pe fotoliul din spatele biroului și-și scoase dispozitivul iQos. I se păru o veșnicie până ce ledul îl anunță că țigara se încălzise, apoi începu să tragă din ea. Pufăi de cinci ori, fără chef, apoi o aruncă.
– Mai dă-te dracului! bodogăni și căută în sertar un pachet clasic.
Și-o aprinse în drum spre geamul pe care-l deschise larg, lăsând aerul rece al toamnei să intre în încăpere. Trase cu nesaț în piept.
Buclele blonde ale Auricăi se iviră din spatele ușii.
– Aoleu, domn’ comisar, știți că nu mai e voie să…
– Lasă-mă-n pace, c-am fumat o viață țigări de-astea, serioase! Acum au apărut tot felul de prostii de oameni care n-au ce face și nici nu mai simt că pip! Zi, ce-i?
– Am aflat dintr-o sursă că vom avea musafiri. Sunt pe drum.
– Ce sursă? Abrudan?
– Domn’ comisar, știți că nu vă zic. Că, dup-aia, nu mă mai servește nimeni.
– Bine-bine, lasă! bombăni morocănos bărbatul. Ia zi, ce musafiri?
– Cică sunt dintr-un serviciu secret de la Centru. Dar sunt mai ciudați, așa… Sursa m-a întrebat dacă am văzut „Dosarele X”.
– I-auzi! Te pomenești că ne trezim pe cap cu Mulder și Scully!
Termină propoziția pe un ton amenințător. Își dădu seama că Aurica n-avea nicio vină, așa încât o expedie cu un gest scurt. Reveni cu privirea la peisajul mohorât de noiembrie.
Evident că nu Aurica era de vină, își spuse. Totul începuse de la proasta aia de Melisa. Pe care i-o băgase pe gât tot cineva de la Centru. În loc să se debaraseze de ea și să se aleagă cu o muștruluială, îi dăduse un caz banal. Apoi se trezise că lucrurile o luaseră razna. Tânăra dispăruse, împreună cu unul dintre agenții vechi. Și, coincidență sau nu, tot atunci se făcuseră nevăzuți câțiva elevi de liceu și un avocat respectabil, ce viza postul de primar din Daneș.
Comisarul Fluture își pusese toți oamenii pe jar. Primise agenți și inspectori detașați din alte secții de poliție din țară. Fără niciun rezultat. Băteau pasul pe loc. Pe cei dispăruți parcă-i înghițise pământul.
Evident, presiunea era tot mai mare. O carieră în care investise atât de mult era pe cale să se ducă pe apa sâmbetei. Sigur, când avea să vină momentul acela, urma să tragă niște sfori și să iasă onorabil din scenă, pe un post liniștit, undeva, departe. Fără responsabilități.
Colac peste pupăză, într-o parcare din afara orașului fusese găsită o autorulotă abandonată. Posesorul ei părea că se evaporase.
Ușa se deschise iar.
– Domn’ comisar…
– Ce mai e?
– Au venit…
Dorin Fluture se răsuci fulgerător și o privi uluit pe Aurica.
– Deja?! Ce-au făcut ăștia, au zburat?
– Păi nu știm când au plecat, ca să…
– Bine-bine! Poftește-i.
Stinse țigara și dădu din brațe încercând să elimine mirosul fumului de țigară. Vru să închidă fereastra, dar se răzgândi. Era frig și umezeală, dar lăsă să se mai aerisească.
Abia se așezase la birou, când în încăpere intrară agenții secreți. În mintea lui, comisarul îi denumi imediat asemenea personajelor din celebrul serial SF. Bărbatul era masiv, cu pletele sure strânse în codiță la spate, cu ochelari de soare tip anii ’80, cu o mustață lungă ce-i dădea aspectul unei morse. Purta haine de piele și accesorii metalice, iar Fluture ar fi putut paria că printre pasiunile omului se numărau motocicletele. Probabil Harley Davidson, sau ceva similar.
Femeia era deșirată și slabă. N-avea nici sâni, nici fund, iar pe fața osoasă ieșeau în evidență incisivii superiori, ce călcau pe buza inferioară. De sub îmbrăcămintea sport se ițeau liniile unor tatuaje. Și ea avea ochelari de soare, dar cu lentile rotunde.
– Luați loc! îi pofti comisarul. Cu cine am onoarea?
– Noi nu răspundem la întrebări, i-o reteză bărbatul. Noi le punem.
Avea o voce aspră, de parcă ar fi înghițit o coală de șmirghel.
Nici în zilele lui bune n-ar fi acceptat Fluture un asemenea comportament. Se pregăti să dea o replică usturătoare, dar femeia făcu câțiva pași și-i aruncă pe birou un document. Comisarul îl parcurse în grabă. Aruncă o privire peste nume – erau agenții M și S.
– Pe bune?!
Nu apucă să comenteze mai mult. Femeia îi atrase atenția că documentul specifica în ce mod trebuiau tratați. Avea o voce pițigăiată, ce-i scăpa de sub control. Comisarului i se păru că suna ca o oaie căreia i se pusese un amplificator.
Nu mai conta. În mintea lui se produsese un declic, iar cele două nume căpătaseră altă rezonanță: Mutu și Surdu. Ziua deveni dintr-o dată mai frumoasă, chiar că se afla în același rahat ca în urmă cu zece minute. O chemă pe Aurica.
– Ai grijă ca domnii agenți să primească tot sprijinul de care au nevoie, îi spuse, abia abținându-se să nu izbucnească în râs.
O făcu abia după ce rămase singur. Bănuia că hohotele se auzeau și de partea cealaltă a ușii, dar nu-i păsa. Era cea mai bună terapie din ultimele luni.
2.
Lupul-Singuratic găsise calea. Contele Dracula și Sânziana, Regina Ielelor, îi ținuseră o serie de teorii despre faptul că de pe tărâmul proaspăt materializat nu se putea pleca așa ușor. Că existau anumite ritualuri, artefacte, permisiuni necesare.
Firi pragmatice, pentru care totul avea o explicație științifică, Mihu și Dani se apucaseră să determine teoria ce permisese intersecția prezentului cu viitorul, precum și apariția noii lumi. Pornind de la ele, erau convinși că puteau calcula poziția și forma rutelor dintre ele.
Pentru Scurmător, lucrurile erau mult mai simple. Viața în lumea lui deșertică îl învățase să simtă cele mai palide arome. Era esențial pentru a supraviețui. Să sapi la întâmplare, consumându-ți energia pentru o zi în căutarea unor resurse inexistente, însemna că nu vei primi porția ce te ajuta să mai trăiești o zi.
El se mulțumise să amușine împrejurimile castelului. Dacă se crease o poartă între lumea lui și cea în care mâncarea și apa se găseau din abundență, atunci se putea găsi și către cea de aici.
Nu se înșelase. Simțul său olfactiv hipertrofiat detectase o aromă uscată, stearpă, inconfundabilă. Conștiincios, se apucase să sape la rădăcinile copacului plin de circumvoluțiuni.
– Alt loc mai bun n-ai găsit? îl întrebase Contele Dracula.
– Aici e poarta.
Vampirul îl privise cu interes, ridicând dintr-o sprânceană.
– Trebuie să recunosc că-ți admir talentele. Într-adevăr, Arborele Vieții închide în el drumurile către orice lume. Doar că nu poți descuia fără uneltele potrivite.
Lupul-Singuratic îi arătase degetele dotate cu gheare. Contele se amuzase.
– Îmi place simplitatea ta brută, elementară. Parcă ai fi cea mai bună versiune a unui cățel al pământului. La fel de direct, de bun, de muncitor, doar că ai voință proprie. Mi-ar prinde bine niște slujitori ca tine.
Scurmătorul desprinsese de la brâu un săculeț. Îi desfăcuse baierele, lăsând vederii un pumn de pământ negru.
– Cu asta îmi voi cumpăra libertatea. Nu voi fi nevoit să mai lucrez pentru nimeni. Alții o vor face pentru mine.
Spusese totul cu mândrie, nu pentru a-i face în ciudă celuilalt. Gândirea lui simplă se focaliza mereu pe rezultat, fără a fi atentă la nuanțe sofisticate. Pe Conte îl amuzase asta.
– Atunci vom discuta ca de la stăpân la stăpân, replicase acesta. Să nu uiți că-mi doresc servitori ca tine. Poate vom face afaceri într-o zi.
– Bine, răspunsese Lupul-Singuratic cu seriozitate.
Câteva zile mai târziu, trecuse în partea cealaltă, în aerul uscat al lumii sale. Îl gustase cu vârful ascuțit al limbii. Pupila în întregime neagră scrutase aerul îmbâcsit, unde lumina era difuză și nu-l mai rănea.
– Sunt impresionată, recunoscuse Sânziana. N-am crezut c-o să reușești.
– Aici trăiești tu? întrebase Mihu, apoi izbucnise într-un acces de tuse.
– Nu văd nimic, comentase Dani, cu vorbele înnăbușite de tricoul pe care și-l trăsese peste gură și nas.
– Vă puteți întoarce, le aruncase Lupul-Singuratic peste umăr.
– Și să ratăm ocazia de-a arunca o privire în viitor? S-o crezi tu!
– E o lume dură.
– Vor veni cu noi, decretase sigură pe ea Regina Ielelor. Încotro mergem?
Scurmătorul privise spre palele morii ce se mișcau leneșe în atmosfera lăptoasă.
– Avem de luat niște lucruri cu noi. Pe urmă ne vom duce spre țărm, acolo unde coboară cel mai des Neguțătorii.
*
– Gata cu contele Kovacs! îl informă Dracula pe Toma Culcer.
Regizorul clătină din cap.
– Un brand are nevoie de timp pentru a se impune.
– Prefer să folosesc un brand al cărui marketing a fost deja făcut de multă vreme, replică vampirul, atent să utilizeze corect termenii învățați de la celălalt. Vreau ca lumea să fie terifiată când mă vede, nu să se amuze.
– De ce să fim simpli imitatori, când am putea deveni originali?
– Sunt originalul, îi aminti Dracula.
– Mă refer la imagine. Asta e tot ce contează în ziua de azi…
– Exacerbarea unor temeri iraționale are un efect mai puternic, îl întrerupse Elek Szatmáry.
– Vezi cine mă înțelege? ridică Dracula o sprânceană, apoi se așeză în jilțul său.
Culcer oftă.
– Orice amator poate folosi clișee. Pentru originalitate e nevoie de geniu.
Părăsi bombănind încăperea și coborî treptele în atelierul pe care și-l improvizase într-una dintre încăperile de la subsol. Acolo își amenajase atelierul de lucru. Contele prefera lumina făcliilor atârnate pe pereți, ori a lumânărilor din sfeșnice, dar regizorul îi explicase că el avea nevoie de curent electric. În dimineața aceea, cățeii pământului – scârboasele slugi negre ce mișunau prin castel și împrejurimi – aduseseră ceva prin rețeaua de tuneluri săpate în pământ.
Acum, în fața ochilor regizorului stătea o mașinărie desprinsă parcă din filmele de epocă de la începuturile cinematografiei.
– Arată ca un omagiu adus geniului lui Tesla, se minună Culcer, amuzat.
– El a construit-o, se auzi vocea vampirului din vârful scării.
Putea fi adevărat, ori doar una dintre glumele lui rafinate, venite dintr-un timp când umorul însemna altceva. Regizorul nu-și bătu capul cu asta. Se învârti în jurul aparatului.
– E un generator.
– Nu asta-ți trebuia?
– Ba da. Dar ăsta îmi dă doar… energia necesară. Pentru lucru am nevoie de o serie de alte chestii pe care nu le găsești acolo de unde l-ați adus pe ăsta. Alea se găsesc doar în lumea mea.
– Bine. Spune-mi ce-ți trebuie și-ți aduc.
Culcer clătină din cap și chicoti.
– Fără să fiu lipsit de respect, oricât v-aș explica, nu veți ști ce trebuie să luați. Sau veți aduce lucruri incomplete. Privi spre silueta conturată deasupra lui și continuă: Pur și simplu nu înțelegeți lumea de unde venim noi.
Contele fusese destul de clar când spusese că, odată ce lumea lor – a lui, a ielelor, a vârcolacilor și celorlalte creaturi încă nevăzute – reușise să fure o felie a realității, situația nu mai era atât de simplă. Cei prinși aici nu mai puteau veni și pleca după voie. „Universuri paralele”, cum explicase Mihu înainte să i se alăture Lupului-Singuratic.
Elek veni lângă stăpânul său, atras de chemarea mentală a acestuia.
– Crezi că tu te poți descurca?
– Nu sunt foarte priceput la tehnica video, dar cred că da.
– Bine.
După ce regizorul întocmi lista, contele îl conduse pe avocat afară. Tulpina Arborelui Vieții se înălța acum impunătoare, în volute nepământene, ca o frescă bizantină povestită în legendele Eddei. Când ajunseră lângă el, Dracula scoase de sub pelerină un lanț aurit. Cum făcea trucul acela – asemenea unui iluzionist – Elek nu-și dăduse seama până atunci.
I-l întinse.
– Vă las să vă-nțelegeți.
Avocatul n-avea habar ce-nsemna lucrul acesta. Dar simțise un fior când își dăduse seama că era posibil să se-ntoarcă acasă. La Boglárka. La copii.
Ce urma să le spună? Unde fusese atâta vreme? De ce nu dăduse nici măcar un telefon?
Și, mai greu decât asta, cum să le explice că trebuia să plece din nou? De data aceasta, probabil pentru totdeauna? Căci nu putea să încalce voia stăpânului său. Contele îi spusese că era generos cu aceia care nu-l trădau. Nu știa ce pățeau ceilalți, dar văzuse destule ca să nu-și facă iluzii deșarte.
Se uită la lănțișorul din palmă, cu o lucrătură fină. În capăt avea agățată o figurină stranie. Un om spânzurat de picior, cu capul în jos.
Lui Elek îi amintea de una dintre cărțile jocului de Tarot, Nebunul.
– Odin, Călătorule! se auzi un scârțâit.
Bărbatul tresări. Mai auzise copacul vorbind, dar nici atunci, nici acum, nu zărea nicio mișcare pe scoarța acestuia. Culcer promisese că, atunci când urma să aibă la dispoziție toată tehnica necesară, avea să creeze cu ajutorul jocului de lumini impresia unei fețe ale cărei trăsături se modificau pe ritmul cuvintelor. „Pentru impact”, completase acesta.
– Urmează-ți drumul! încheie Arborele Vieții, apoi se despică în două.
Elek înghiți în sec. În scorbură se deschidea un tunel imposibil, ce continua, aparent, în locul gol din spatele copacului. Era doar o iluzie optică, dar avocatul ezită înainte să pășească pe cale.
Scoarța se închise în spatele său.
*
– E groaznic de cald! se plânse Melisa.
Aerul era irespirabil. Chiar și cu îmbrăcămintea lejeră, transpirația curgea pe ea șiroaie. Faunul nu părea nici el fericit. Îi plăcea căldura, dar prefera umbra codrilor și brizele răcoroase de pe malurile râurilor.
Pământul era arid, cu crăpături suficient de mari cât să încapă mâna. Creatura jumătate om-jumătate țap țopăia printre ele, tropăind zgomotos. Curând, lucrurile deveniră și mai grave. O furtună de nisip acoperi lumina soarelui, transformând ziua în noapte.
– Trebuie să ne-adăpostim! comentă cu îngrijorare polițista.
Faunul nu replică. Își continuă mersul stângaci, legănat, bocănind din copitele despicate în timp ce înainta. Melisa îl urmă, tot mai convinsă că făcuse cea mai mare greșeală a vieții ei.
După o vreme, faunul slobozi un behăit prelung, apoi ciuli urechile. Repetă chemarea. Într-un târziu, un sunet similar păru să se audă de undeva, de departe. Fata nu era convinsă că fusese un răspuns, ori doar ecoul.
Merseră o bucată bună de drum, în timp ce în jurul lor se întuneca, iar firele minuscule de nisip făceau respirația tot mai dificilă. Când și când, faunul slobozea câte un behăit, căruia îi răspundea un altul, tot mai clar, mai aproape.
În cele din urmă, ajunseră lângă o casă. Din cauza nisipului din aer, nu zăriră decât târziu lumina ce răzbătea prin fereastra îngustă. În fața porții, priponită de un stâlp, îi aștepta o capră. Când trecură pe lângă ea, faunul o mângâie cu drag.
Coliba la care ajunseseră arăta sărăcăcios. Melisa ezită să bată la ușă. Nu-și dorea să intre acolo, dar, pe de altă parte, n-avea de ales. Orice era mai bun decât să-și petreacă noaptea afară.
Ciocăni timid. Îi deschise o arătare al cărei chip nu-l putea zări, din cauză că era luminat din spate.
– Bună seara! Am vrea să vă întrebăm dacă…
– Faunule! strigă gazda, ignorând-o pe polițistă. Cum te-ai rătăcit pe-aici? Hai înăuntru!
Îi făcu loc să treacă, apoi îi închise femeii ușa-n nas. Melisa rămase perplexă.
– Am devenit invizibilă sau ce? se întrebă ea retoric, cu o ironie ce amenința să se transforme în furie.
Ciocăni din nou, impunându-și să rămână calmă. Gazda deschise, oftând prelung.
– Mă ocup și de tine! comentă înainte ca polițista să apuce să deschidă gura. Lasă-mă doar un pic, tocmai mi-am întâlnit un vechi prieten… După aia, vin și te conduc.
Dădu să împingă ușa la loc, dar Melisa își înfipse piciorul în prag.
– Nu mă lăsa iar afară! protestă.
Individul cu glugă tresări.
– Ești… reală?
– Bineînțeles că sunt reală! nu se mai putu abține femeia. Ți se pare că te uiți la film, sau ce?
Gazda întinse mâna și o împunse cu degetul.
– Chiar ești vie!
– Auzi, dacă nu mă lași să intru, îți arăt eu cât de vie pot fi! Vezi că am și sânge de olteancă în mine.
În sfârșit, omul o pofti înăuntru.
Interiorul îi aminti Melisei de un documentar văzut la televizor despre modul în care trăiau grecii și romanii în Antichitate. Deși ar fi putut jura că, pe dinafară, avea de-a face cu o colibă amărâtă, Melisa păși într-o cameră spațioasă, pavată cu mozaic. Restul construcției se înălța în jurul unei grădini centrale, luminate de parcă soarele Arcadiei se ridica deasupra. Furtuna de nisip, dogoarea deșertului – toate păreau că dispăruseră fără urmă.
Faunul se tolănise la umbra unui măslin de lângă fântâna aflată în mijlocul grădinii și începuse să cânte la fluierul legat de gât.
Nedumerirea o făcu pe Melisa să uite de nervii căpătați încercând să convingă gazda că era reală. Se întoarse spre ea, căutând explicații, și văzu că-și dăduse jos gluga. De sub ea se ivise un chip tânăr, frumos, cu o tunsoare scurtă, așa cum femeia văzuse în unele fresce ce redau atleții din antichitate.
– Eu sunt Mercurius, se prezentă individul. Bine ai venit în modesta mea locuință. Casa mea e casa ta.
– Pe mine mă cheamă Melisa. Dacă tu ești Mercurius, înseamnă că la tine trebuia să ajung.
– Oh?
Polițista îi relată întâlnirea cu ființa fără ochi.
– Oh, înțeleg! Atunci tu nu ești un suflet pe care trebuie să-l duc în Lumea de Dincolo, ci cea menită să mă ajute să eliberez niște ființe de-acolo…
– Poate că tu înțelegi, dar eu nu.
Mercurius surâse.
– Îți voi povesti. Dar hai mai întâi să te întinzi la umbra arborilor din grădină, să mănânci și să bei ceva, că-i fi ostenită de drum.
Bătu din palme și pe dată se iviră doi servitori tăcuți. Gazda le făcu niște semne și cele două persoane dispărură la fel de repede precum își făcuseră apariția. Când ajunseră în grădină, femeia îi văzu așezând tăvi cu fructe. Din amfore pântecoase turnară un lichid rubiniu în cupe asemănătoare unor cornuri de vită, despre care Melisa își aminti că se numeau riton. Aveau capetele modelate în forma unor creaturi fantastice.
Nu reușea să înțeleagă de unde fusese culeasă bogăția aceea de struguri, curmale, măsline, portocale și tot ce mai era în vase. Grădina unde se aflau era mică, un loc de relaxare, nu una capabilă să susțină o producție în toată regula. Iar în deșertul ce înconjura locuința n-aveau cum să crească.
Dar mai e, oare, deșert în jur? se întrebă femeia. Sau am pășit în altă lume?
În apa limpede din fântâna centrală, o broască țestoasă înota leneșă. Pe carapacea ei, undele reflectau lumina soarelui în pătrățele colorate.
Gustând boabele parfumate de strugure și vinul dulceag, acompaniați de cântul plăcut al faunului, Melisa îl ascultă pe Mercurius spunându-i
POVESTEA DRAGONILOR
Viaţa unui dragon nu se putea măsura în unităţi obişnuite. El se preumbla prin lume câte o sută de ani, apoi altă sută dormea şi iarăşi se deştepta. Nici atunci nu era treaz întreaga vreme. O jumătate de an veghea, cealaltă se odihnea. În veacurile friguroase, lunile când stătea ascuns în văgăuna sa puteau fi mai multe decât cele când ieşea la lumină. Şi, în timpul veacurilor în care se deștepta, mama-dragon petrecea zeci de ani pentru a face un ou. De cele mai multe ori îl scotea la lumină cu puţin timp înainte de somnul cel îndelungat. Şi aceasta era bine, căci oul trebuia să petreacă o sută de ani în lava fierbinte a unui vulcan pentru ca puiul să se formeze înlăuntrul său.
Când le venea sorocul, puii spărgeau coaja tare ca piatra şi ieşeau pe lume cu un strigăt prelung şi ascuţit. Unii, mai neajutoraţi de felul lor, rămâneau ţipând în pântecele muntelui până când mamele se trezeau din somnul cel lung şi veneau să-i culeagă. Alţii, mai întremaţi, se căţărau pe pietrele din conul vulcanului. Pe când mamele-dragon ajungeau acolo, deja îşi scoteau creasta ascuţită la lumină.
Toţi puii sunt greu de crescut. Nu ştiu de primejdii, sunt curioşi, plini de energie şi au un talent înnăscut de a intra în încurcături. Un pui de dragon nu se deosebea cu nimic. Cu masculii era mai simplu. Mai leneşi de felul lor, le ajungea să primească din când în când mâncare. De la o vârstă, preferau să dormiteze cufundaţi într-o mare de comori, pentru că mirosul şi sunetul făcut de aur ţesea o vrajă ce le subjuga puterile, transformându-i în ființe blânde şi neputincioase.
Femelele, pe de altă parte, erau nevoite mereu să-și scoată puii din belele. Căci, pe cât de înţelepţi deveneau la bătrâneţe, pe atât de curioşi erau dragonii ca puiendri! Cătau să afle toate cele ce se petreceau pe suprafaţa lumii. Uneori, nimereau în colţii haitelor turbate de câini ce apărau turmele, atunci când curiozitatea îi mâna pe micuţi să vadă iarba ce putea ţine la un loc atâta pustie de animale. Iar solzii unui pui erau moi, muchiile nu tăiau şi, deşi aveau pielea groasă, nu se puteau pune cu o haită turbată. Alteori, se dădeau după fiarele ce-și croiau drum către inima pământului. Ghearele de diamant săpau cu uşurinţă, dar cine n-avea ştiinţă despre rostul galeriilor ajungea repede prizonier sub pământul care se prăvălea deasupra-i.
Dar, pe lângă toate aceste şotii, se vădeau dornici şi să-şi măsoare puterile între ei.
Asta se-ntâmpla pe vremea când puii nu puteau să zboare. Alergau iute ca viscolul iernii, ori planau de pe înălţimi către văile cu ape curgătoare. Aşa că, de bine de rău, mamele ştiau pe unde să-i caute şi larma pe care o pricinuiau ajungea cu uşurinţă la ele.
Dar lucrurile se schimbau atunci când puii începeau a se deprinde cu zborul. Se mai prăvăleau uneori în desişul unei păduri când oboseau prea repede. Sau cădeau în larg de mare, cu nimeni în preajmă să-i ajute. Şi, osteniţi după zbor, abia de mai puteau rămâne deasupra valurilor, ţipând ca vai de lume ca să-i audă cineva şi să le vină într-ajutor. Căci, dacă exista un duşman al dragonilor, apoi acela era apa – fie ea dulce şi repede-curgătoare, sau sărată şi stătută. Fie cât de groasă, pielea dragonului tot se înmuia în ea şi vlaga-i era suptă de parcă o magie necurată şedea printre unde. Afară doar dacă se nimerea vreun Solomonar prin preajmă, să rostească vorbele trebuincioase și să-i preschimbe în balauri de apă. Alminteri, pecetluită le era soarta!
Căci pe malurile râurilor se aflau sălaşurile oamenilor ce, văzând un dragon la ananghie, repede alegeau câţiva viteji să găsească locurile mai moi din piele. Şi încă acolo mai exista şansa de a ieşi la liman. Iar pe întinderea necuprinsă a mărilor sau oceanelor, în străfundurile cărora zac creaturi întunecate cu colţi puternici, dragonii nu-şi puteau desface aripile de-a binelea pentru a-şi lua avânt şi a se ridica iar spre slava cerului.
Norocoşii erau auziţi de mamele lor, ce le zburau ca vântul şi ca gândul în ajutor. Sau, uneori, se găseau prin preajmă nereide, iubitoare de frumuseţea dragonilor, ce se-ndurerau de suferinţa lor și-i prindeau de aripe, trăgându-i către ţărm. Iar norocoșii le păstrau nereidelor o adâncă recunoştinţă. Deseori, de atunci încolo, petreceau serile pe stâncile ţărmului, povestindu-şi unii altora despre lumea adâncurilor şi a văzduhului, precum şi despre creaturile lor. Dar toţi dragonii ce scăpau, fără osebire, se învăţau minte şi nu se mai avântau pe deasupra întinderilor de apă până nu ajungeau mari şi puternici, ca mamele şi taţii lor.
Pe când dragonii aveau ca la şase-şapte secole, simţeau în pântece o mâncărime pe care nu ştiau cum s-o ostoiască. Nu mai aveau poftă de mâncare, iar de înghiţeau ceva, pe loc le venea înapoi sau îi lua aşa, ca o pântecăraie. Păcătoasă vârstă! N-aveau astâmpăr, le venea să plece de nebuni încotro vedeau cu ochii, apoi deodată îl lua cu moleşeală şi cădeau în nesimţire pe unde apucau. Nimeni nu le intra în vrere, făceau prăpăd de jur-împrejur, căutând pricină cu şi fără rost. Iar dragonii cei bătrâni atât aşteaptau pentru a-şi arăta arţagul. Dar nu numai ei erau un pericol, căci multe creaturi se aflau pe potriva unui dragon câtă vreme acesta era încă nevolnic!
Însă tocmai nevolnicia aceasta urma să piară când veneau stările cu pricina. Căci ea aducea cu sine primul foc. În burţile dragonilor se adunau flăcările magice care, de atunci înainte, aveau să le fie tovarăşi până hăt! la vremea senectuţii. De-atunci înainte, puţini le mai puteau ţine piept. Flăcările scuipate de dragoni puteau pârjoli coasta unui deal sau un pâlc de pădure – deşi rareori se dovedeau aşa de nesăbuiţi, fiind iubitori de natură.
Puii îşi părăseau părinţii şi plecau în lume, să-şi găsească un rost. Nu după multă vreme, în jurul celor plecaţi din cuib începea să se ţeasă o vrajă. Mai întâi ca o boare, plăcută şi liniştitoare, apoi cu fir tot mai trainic. Unii dragoni, înfuriaţi de neputinţa furișată în vintrele lor, ardeau totul în jur, rămânând martori singuratici într-un peisaj dezolant, cu cioturi negre, fumegânde, de copaci într-un deşert roşiatic, crăpat. Alţii se-ntindeau în iarba înaltă şi aşteptau docili, ascultând susurul pâraielor şi ciripitul păsărilor.
Stăteau cu toţii astfel până când erau găsiţi de elfii ce le erau meniţi drept tovarăşi şi pentru care fuseseră ţesute acele vrăji. Iar magia aceea era aparte, căci îi ţinea pe dragoni departe de somnul lor de o sută de ani, iar elfilor le dădea puteri nebănuite, cu care să lupte împotriva răului. Căci lumea-i ca o balanţă cu două talere, ce mereu trebuie păstrate în echilibru. Şi cum haosul dintâi cearcă mereu să se-mprăştie în feluri ştiute sau nenumite, ordinea îşi alege şi ea purtătorii flamurii. Iar în cele vremuri, elfii şi dragonii se socoteau cele mai nobile fiinţe, fiindu-le menit să păstreze ist echilibru.
Ei petreceau o vreme împreună, cercând a se cunoaşte. Apoi se pregăteau pentru a ajunge să lupte ca unul, trup lângă trup şi minte lângă minte. Când venea sorocul, se aruncau unii după alţii în războaiele ce cutremurau pământul acelor vremuri, păstrate peste veacuri pe strune de harpe şi tânguiri de flaut.
Unele dintre ele se găsesc până şi azi în poveşti, dar ele sunt doar păreri palide ale faptelor ce s-au întâmplat cu adevărat. Căci numai dragonii şi elfii laolaltă ar fi putut opri Soarele pe cer.
Din păcate, elfii aveau scrise vieți mai scurte ca ale dragonilor, chiar dacă şi le prelungeau trăgând prin vrajă vlaga din trupurile acestora. Iar când se prăpădeau, magia ce-i ţinea legaţi se risipea. Timpul îi ajungea din urmă pe cei rămaşi în viaţă. Dragonii resimţau oboseala rămasă de pe urma vigorii trase din trup atâta vreme. Tulburaţi, obişnuiau să aleagă între două căi. Unii căutau cu disperare o nouă vrajă de care să se lege şi cădeau pradă muzicii făcute de comorile ascunse de pitici în inimi de munte. Se retrăgeau acolo şi dormeau somn neîntrerupt, secole la rând. Ochii li se împăienjeneau, pielea li se transforma în stâncă, iar cazanul de flăcări din pântece îi mistuia încetul cu încetul pe dinlăuntru, până când orice urmă de viaţă se stingea.
Alţii se duceau să se odihnească în vreun colţ de lume şi, după ce trecea o sută de ani, se trezeau pregătiţi să-şi ducă viaţa mai departe. Îşi căutau pereche şi aduceau pe lume pui. Acea perioadă a vieţii dragonilor se dovedea grea pentru oameni, ce tocmeau viteji să-i răpună.
Unii, înţelepţi și cunoscători în ale tainelor din vechime, cătau a cădea la-nțelegere cu puternicele creaturi. Și trimiteau, în fiecare an, obol de fecioare ce-abia-și împletiseră argint în cosițe. Și, mulțumiți de aceasta, dragonii nu mai prăpădeau acele locuri o vreme. Dar ce nu știau ei era că, dintre aceste fete, câte una se năștea cu-al treilea ochi în frunte. Și nu i se vedea, ci doar când se-afla față-n față cu jivina simțea că i se ia o ceață de pe minte și-ncepea a grăi într-un viers necunoscut. Și pe dată ochiul cela se întrevedea între sprâncene, ca o stea, iar uitătura lui subjuga dragonul și-l preschimba în balaur, asemenea cum făceau Solomonarii cu cei găsiți prin ape.
Și-atunci fata se-apuca a țese din urzici ne-ncepute o cămeșă ce-o punea peste balaur, iar acesta adormea cât ce treceau patru anotimpuri omenești. Iar când se trezea, nu era mai mare decât un câine din cei mari și-i rămânea pe vecie tovarăș fetei. Dar viața lui se făcea scurtă și, când ea murea, se prăpădea și el.
Uite aşa, veac după veac, numărul dragonilor s-a-mpuţinat. Căci puii se năşteau greu, războaiele deveneau tot mai aprige, iar oamenii mai puternici. Și-au împărţit pământurile cu şi fără voie, alungând de pe meleagurile lor tot ce nu le era pe plac. Celelalte neamuri s-au împuţinat, căci nu erau aşa puioase ca oamenii. Cu timpul, piticii rămaşi s-au tras în inimile munţilor, iar elfii s-au furişat printre ceţuri.
Cât despre dragoni, vrerea sorţii le-a fost potrivnică. Căci până se năştea o mână de pui, oamenii schimbau generaţie după generaţie şi se dublau sau triplau. Pe când micuţul neajutorat ieşea din munte, găsea ogoarele straşnic apărate, ba chiar şi pădurile îi erau interzise. O vreme, au ţinut piept oamenilor –mai ales că erau şi înţelepţi ce le căutau sfatul şi ajutorul. Dar, veac după veac, s-au stins unul după altul, până când n-au mai rămas în urma lor decât oase şi poveşti mincinoase.
– Ești un foarte bun povestitor, îl lăudă Melisa.
Faunul își oprise cântul, iar acum sforăia ușor.
– Mulțumesc, spuse Mercurius și duse ritonul la buze.
Femeia îi urmă exemplul. Abia apucă să ia o sorbitură, că simți o moleșeală în tot trupul și adormi pe loc.
Cartea haosului II. Criptele timpului
Lucian-Dragoș Bogdan
Colectia: SFFH, Young Adults
Categoria: Fantasy
ISBN: 978-606-749-408-2
Format: 13 x 20 cm, 214 pag
Aparitie: 2019, Aprilie
„Cartea haosului” a pornit ca o provocare. Una pe care mi-am lansat-o singur, pentru fiica mea, Anya. Ideea inițială a fost de a scrie o povestire, devenită apoi nuvelă, roman și, după cum se vede, transformată în cele din urmă în serie.