Cerul ca oțelul (fragment)(timp de citire: 10 minute)

A doua zi, lumina soarelui plutea deasupra orizontului, proiectând o umbră masivă peste oraș, o umbră a coloșilor de două sute de etaje din districtul financiar, monoliți care eclipsau totul în calea lor. În interiorul coridorului, a lovit lacătul cu capătul bont al toporiștii și, după trei izbituri, metalul a cedat. A tras lanțul și și‑a pătat mâinile înăsprite cu rugină veche. A întors capul să vadă dacă cineva se apropia din celălalt capăt al coridorului și a ciulit urechile după zgomot. Liniște profundă și nicio mișcare nu tulbura liniile de convergență. A ieșit pe acoperiș, apoi a închis ușa în urma ei, împingând‑o cu umărul. Afară era din ce în ce mai frig. A căutat cu ochii ceva care să o ajute să blocheze ușa. A găsit un drug de metal, și el ars de vreme, și l‑a înfipt într‑o nișă dintre două dale, iar apoi l‑a proptit de ușa închisă. A verificat trăinicia sistemului și s‑a declarat mulțumită. A măsurat acoperișul din priviri. Era larg și pustiu. I‑a dat ocolul și a găsit câteva urme de apă de la ploaia din urmă cu câteva zile și o macara cu scripeți uitată acolo de alpiniștii utilitari. Atât. S‑a apropiat de margine și a privit în jos. Erau cel puțin douăzeci de etaje, vreo șaizeci de metri până la bitumul bulevardului de dedesubt. Balcoanele de metal se succedau cuminți până la etajul cel mai de jos. Într‑unul dintre ele își făcuseră cuib niște păsări care acum erau absente. De‑a lungul bulevardului, de‑o parte și de alta era plin de copaci care aveau coroane îngălbenite. Frunzele foșneau în vânt, un zgomot puternic și sinistru ce deranja liniștea orașului. Peste drum a văzut o clădire puțin mai scundă decât blocul, îmbrăcată complet în sticlă, și a cuprins‑o brusc panica. Când știi că ar trebui să fii singur, posibilitatea prezenței altora te îngrozește.

Sticla reflecta clădirea ei, și o reflecta și pe ea, o imagine tremurândă, lichidă, dar nu putea vedea dincolo de oglinzi, iar asta însemna că nu își putea da seama dacă altcineva o privea înapoi. Își închipuia corpul slab și încordat al unui om pe care foamea îl chinuia încontinuu, stând la adăpostul oglinzilor și privind‑o cu sete, lovind cu palma ritmic în sticla care îl adăpostea, măcinându‑și dinții și așteptând să se lase întunericul ca să o poată ataca. S‑a retras câțiva pași, doar atât cât să dispară din unghiul de vedere al oricui se afla în spatele oglinzilor. Apoi și‑a ridicat privirea și a tresărit. Orașul era mai înfricoșător pe timp de zi decât noaptea. Dincolo de bulevard se aflau alte bulevarde, iar pe marginile lor se ridicau clădirile centrului de afaceri, vreo treizeci sau patruzeci la număr, ca niște stânci zvelte și ascuțite, străpungând asfaltul de sub ea, țâșnind spre cer în tăcere și nepăsare. Era o pădure imensă, înaltă ca nici o altă structură văzută de ea până atunci. Mastodonții de oțel făceau blocul pe care se afla ea cocoțată să pară de‑a dreptul minuscul, și păreau încovoiați deasupra ei, gata‑gata să se prăbușească peste tot ce umbra lor acoperea. După răsărit aveau să mai treacă multe ore până când lumina ce reușea să treacă de nori va reuși să străpungă acel zid și să ajungă în final la nivelul solului.

De acolo de sus, orașul arăta ca o rană imensă, o rană care făcuse crustă și fusese uitată, lăsată să se vindece, ceea ce însemna că la un moment dat pielea din jurul ei urma să o înghită și tot ce va rămâne din rana aceea va fi o mică cicatrice, o ridicătură mai dură, rugoasă ca o bucată de sfoară, pe o piele netedă și sănătoasă. O cicatrice pe care nimeni nu avea s‑o mai bage în seamă în lumea aceea în care puteai vedea urmele, dar nu‑i puteai vedea pe cei ce le‑au lăsat.

Seara, totul era negru. Lumina nu avea să mai vină vreodată prin acele locuri.

Stomacul îi pulsa de durere, un gol arzător care se lărgea, amenințând să o sfârtece. A privit spre etajele superioare ale zgârie‑norilor. Acolo erau loft‑urile, penthouse‑urile, apartamentele de șase sute de metri pătrați, dotate cu piscine și camere de panică. S‑a gândit mult și bine la camerele acelea. De obicei acolo găseai mâncare și apă, pentru că cei bogați își permiteau și nu voiau să fie luați pe nepregătite. Dar era mult de urcat, iar când ajungeai sus, camerele de panică puteau fi blocate pe dinăuntru de cei care muriseră acolo, descuiate și goale, lăsate astfel de cei care le jefuiseră, sau, în cel mai rău caz, locuite, iar atunci dădeai nas în nas cu oameni care mai degrabă te‑ar fi ucis decât să împartă cu tine resturile lor.

A oftat, s‑a lăsat pe cimentul rece de sub ea și a început să despacheteze cele necesare pentru odihnă. A privit grămada aceea de materiale și a oftat. A scos din rucsac capcana pentru rouă și a montat‑o, apoi a privit cerul care era întunecat deasupra ei, iar spre orizont se deschidea, în degradé, spre un roșu fantomatic. A intrat în cocon și s‑a lungit pe rogojină. Și‑a lipit spatele de marginea acoperișului și privirea îi era îndreptată spre ușa pe care o blocase mai devreme. Trăia mereu cu teama că cineva ar fi putut să se strecoare și să îi ia tot ce avea. Nu era mult, dar era important. A căutat în rucsac și a scos o pungă de tăiței de orez și jumătatea rămasă din untul de arahide primit de la bătrână. A mâncat tăițeii, privind absentă în depărtare. Picioarele și spatele o dureau din cauza efortului. Era sigură că, dacă ar fi avut o oglindă, să se privească de aproape, ar fi văzut că avea cearcăne imense sub ochi. A băut cu teamă ultimele înghițituri de apă. A scuturat apoi flaconul, ca și cum goliciunea lui nu era evidentă ochiului. A oftat. Avea buzele crăpate și limba acoperită de ceva lipicios. Îi era încă sete. A încercat să genereze salivă, dar n‑a reușit. A privit ambalajul tăițeilor, o pungă dreptunghiulară cu un personaj animat care nu părea să fie nici om, nici animal, și care zâmbea fioros spre foamea ei. S‑a ridicat și a aruncat ambalajul peste marginea acoperișului și l‑a privit cum dansa în vânt, înainte să fie împins mai departe.

S‑au terminat și tăițeii, s‑a gândit.

În ultima vreme părea că foarte multe lucruri se sfârșeau. Tăițeii, apa, lumea. Îi era dor de începuturi și de fiorul necunoscutului care le însoțea spre viitor. Îi era dor să se îndrăgostească de o persoană nouă, să îi freamăte inima la gândul posibilităților ce urmau. O mulțime de uși de încercat, o mulțime de pași de făcut înainte, gânduri de viitor, gata să‑l cuprinzi cu mâna. Dar nu mai exista nici un viitor. Acum se mai putea vedea doar sfârșitul, era foarte aproape, atât de aproape încât totul mirosea a moarte și a nemișcare.

Și‑a frământat tălpile între palme, apoi și‑a scos ciorapii. Pe marginea degetului mare de la piciorul drept a văzut bășica – crescuse, se lărgise, era imensă. A atins‑o și piciorul i‑a zvâcnit ușor. A scos lama din mânecă și a crestat pielea, privind cum lichidul transparent se scurgea pe talpă. A dus un deget pe limbă și a gustat. Era sărat. A stors‑o, apoi a pansat‑o.

S‑a întins din nou pe spate. Pruncul din pântecul ei a lovit‑o ușor cu piciorul. A zâmbit cu amărăciune și și‑a mângâiat pielea pe sub haine. Îi era teamă pentru noua viață, pentru inima care creștea sub inima ei. Străbătând atâtea șosele și atâtea pustietăți, trăgându‑și necontenit povara peste resturile acestei lumi, căutând mereu cu privirile următoarea bucată de hrană, iar apoi încercând să își dea seama dacă merita sau nu să se pună în pericol pentru ea, nu avea prea mult timp la dispoziție să se gândească la copil. Avea să fie complicat și de multe ori imaginea eșecului o făcea să alunge din minte gândurile legate de el. Ce urma să nască? Încă o fetiță? Sau poate un băiat? Se vedea mereu împreună cu pruncul, cățărați pe un catafalc, o madonă despuiată și scheletică, ținând în brațe un omuleț cu genunchii noduroși și cu gura uscată, amândoi murind de foame, încleștați unul de celălalt, crescuți unul din celălalt, ascultându‑și simfonia stomacurilor goale. Copilul o privea, cu ochii plini de muște, și își ridica un deget spre cerul care arăta ca un ecran plin  de pureci, dar de acolo nu cădeau decât picături de ploaie electrică și se dizolvau în nimic înainte să ajungă la ei.

Fragmentul face parte din romanul: