Coarne de bour(timp de citire: 21 minute)

Pe treptele catedralei Sfinții Petru și Pavel, aflată în proxima vecinătate a Cazinoului, precum și pe o bună a parte a străzii Arhiepiscopiei, vreo sută și ceva de credincioși, cu măștile la gură, ascultau sfânta liturghie la boxa așezată pe un trepied.  Înăuntrul lăcașului de cult, cei în jur de treizeci de participanți la slujbă se aflau răsfirați de-a lungul navei centrale a naosului și prin strane, lăsând câte un loc liber între ei. Arhimandritul Maxim, marele ecleziarh al catedralei, un bărbat uriaș, lung de vreo doi metri și zece, cu o barbă deasă și sură coborându-i până la piept, rostea ultimele cuvinte ale predicii duminicale. Cu brațele întinse în lateral, în gestul simbolic de îmbrățișare a tuturor celor prezenți, gest care făcea ca felonul să se desfacă în evantai, într-o poză de mare efect, preotul îi îndemna pe credincioși să-și păstreze cumpătul și să nu cadă în deznădejde în aceste vremuri potrivnice.

— Iubiți credincioși, spunea cucernicul părinte, să ne iubim unii pe alții și să ne întărim întru Domnul, să trecem cu bine de pandemia aceasta. Povestea odată un călugăr îmbunătățit de la o sihăstrie din…

Plutonierul adjutant Muscă Ghiocel, care își dăduse cascheta jos din cap când intrase în biserică și și-o ținea, regulamentar, cu cozorocul în sus, paralel cu pulpa piciorului stâng, își făcu o cruce largă cu mâna dreaptă și începu să numere credincioșii. Privirea lui ageră și experimentată baleie toate cotloanele întunecoase ale sfântului locaș. Îi ieșiră treizeci la număr. În drum spre ieșire, în nișa din dreapta a naosului, unde se afla un sicriu cu sfinte moaște ale sfinților Epictet și Astion, mai zări încă doi. Aceștia erau mult prea apropiați între ei și nici nu purtau mască. Se apropie tăcut de aceștia și schiță cu palmele semnul ca și cum i-ar îndepărta unul de altul. Cei doi se supuseră, nu fără să murmure.

— Suntem soț și soție, protestă femeia.

— Femeile n-ar trebui să stea în partea stângă? În fine, nu-i treaba mea dacă în biserică nu se respectă regulamentele canonice, important e să se respecte astea legale, zise, cu voce scăzută, Muscă. Le mai făcu semn să-și pună măștile pe față cum se cuvine, peste nas și se strecură apoi afară prin ușa din stânga a sasului (căile de intrare și de ieșire în catedrală erau marcate cu săgeți roșii lipite pe pardoseală).

Zăbovi în pridvor, în capul scărilor monumentale de la intrarea în catedrală, în spațiul dintre coloanele masive de piatră. Cuprinse din priviri întreaga masă a credincioșilor, își puse cascheta pe cap și, imitând gestul arhimandritului, își desfăcu brațele larg în lateral, dar nu pentru o îmbrățișare virtuală ci pentru a le atrage credincioșilor atenția să stea mai răsfirați. În dreapta lui, pe un scăunel, măicuța care strângea chetă pentru o mănăstire de la țară împărțea iconițe de carton celor care îi puneau în mână un leu. La stânga, în pragul ușii deschise de la pangar, o doamnă ținea într-o mână o punguță cu trei prescuri, iar în cealaltă mai multe lumânări.

— Unde găsesc hârtie și pix ca să scriu un pomelnic? Întrebă doamna, dezorientată. Nu era o obișnuită a locului.

Nu-i răspunse nimeni. Toată lumea era grăbită, nimeni nu zăbovea. Aceștia erau cei care știau precis unde trebuie să meargă. Toți voiau să stea cât mai puțin timp expuși în aglomerație.

Cel pe care îl căuta din priviri plutonierul Muscă nu era însă deloc grăbit. Undeva mai jos, la umbra gardului care despărțea trotuarul de parcul arheologic, așezat pe bordura lată de beton a grilajului, Octav ținea la piept, cu mâna stângă, o iconiță a sfântului Pantelimon (ale cărui sfinte moaște se găsesc aici, în catedrală) și două fise de cincizeci, de nadă, în palma dreaptă, deschisă către trecători. Se uita în ochii celor care se apropiau de el, în timp ce repeta, legănându-se într-una:

— Dai și mie… dai și mie un leu…

Muscă se apropie de cerșetor și așteptă ca acesta să-l bage în seamă. Deși îl văzuse pe plutonier, Octav nu zise nimic. Încetă însă să mai ceară pomană cu voce tare, doar continua să se legene.

— Ridică-te și vino după mine, zise jandarmul. Am treabă cu tine.

Omul nu se ridică din loc. Își îndesă capul între umeri și mormăi:

— Nu vin. Iese lumea de la slujbă.

Muscă se înțepeni în fața cerșetorului, barându-i acestuia vederea către fluxul enoriașilor, care ieșeau în număr tot mai mare din catedrală. Octav încercă să-și mute locul cu o palmă mai la dreapta, dar în zadar. Plutonierul făcu și el un pas în lateral, obturându-i din nou accesul către mila publică.

— Vii acum, când îți spun eu, dacă vrei să mai apuci să vii și altă dată la cerșit. Hai, că n-am vreme de pierdut cu tine, pana mea de jagardea.

Octav se ridică și protestă, vizibil rănit în orgoliul propriu. Îl urmă, totuși, pe jandarm, adică nu prea avu încotro, deoarece Muscă îl apucase strâns de braț și îl trăgea după el.

— Nu sunt jagardea, mă confunzi! Eu îmi schimb țoalele în fiecare săptămână, sunt curat, să știi, vocifera Octav. Hei, unde mă duci, ia labele de pe mine, n-ai voie să pui mâna pe mine. Hei!

Strada Arhiepiscopiei, una din puținele străzi încă deschise circulației rutiere în Peninsulă, coboară lejer către faleza Cazinoului, având pe latura din dreapta Muzeul Ion Jalea iar pe stânga, după ce treci de Catedrală, parcul arheologic, unde niște ruine antice rânjeau, decopertate, la lumina zilei. Câțiva trecători se opriră și întoarseră capul, urmărind cu interes, câteva clipe, cum jandarmul îl ridică pe cerșetor, însă renunțară rapid, văzând că nu are loc vreo arestare spectaculoasă, nici vreo luptă corp la corp între cei doi. Octav îl urmă supus pe Ghiocel Muscă până când acesta, traversând bulevardul Regina Elisabeta, se opri pe scările ce coboară în zigzag la esplanada Cazinoului.

— Ai făcut ce ți-am zis eu? Zise, printre dinți, jandarmul. Unde-i telefonul? Dă să văd.

— N-am la mine, domn’ ienicer, l-am lăsat în hogeac, răspunse Octav, mergând cu pași mărunți, parcă împins din spate cu de-a sila. Da’ nu mă mai ghionti așa, că merg și singur… ce eroare mai poate fi când însăși soția mărturisește bărbatului că cei opt ani de viață trăiți împreună și copilul sânt o eroare… și că vrea să-și reînceapă viața de 1a capăt…

Curând, cei doi traversară strada și ajunseră în spatele Cazinoului. Valurile mării se auzeau ritmic, spărgându-se în faleza înaltă de piatră. Un pescăruș se apropie în zbor razant, țipând răgușit. Dacă n-ai fi știut că e pescăruș, ai fi putut crede că auzi croncănitul unei ciori.

— Afurisite păsări, insistente și enervante, zise Muscă. Ce sunt ciorile la câmpie, aia sunt pescărușii la mare. Dar ce-ai făcut acolo, coane Octav, ai găurit ușa?

Ușa care dădea la demisolul Cazinoului avea, în tăblia inferioară, o gaură perfect rotundă, cam de o palmă în diametru. Octav se opri din mersul lui mecanic și se holbă, analizând, uluit, noua situație ivită. După câteva momente își făcu curaj și împinse din umăr ușa de lemn, care se deschise, nu fără a protesta zgomotos din balamale. Înăuntru, același întuneric beznă, ca de obicei.

Ghiocel Muscă ezită să pătrundă în subsolul dezafectat al Cazinoului. Se opri în prag, sprijini ușa hârbuită cu piciorul și rosti către Octav, care deja dispăruse din aria lui vizuală:

— Hai că nu mai intru, te aștept afară. Să vii repede, că n-am timp.

Privi peretele scorojit din fața lui, aplecându-și capul pe umărul stâng, încercând să deslușească inscripția de pe el, pictată în stil pop-art. Literele, deformate și îmbinate ingenios unele în altele, formau împreună un pește monstruos, cu dinți de rechin, dezgoliți într-un rânjet sadic. „Ce tâmpit”, își zise adjutantul, când, în cele din urmă, descifră cuvântul „DEZGUSTĂTOR”, pictat cu vopsea de un verde putred, de culoarea algelor.

„Clar că dezgustător, aici a nimerit-o bine”.

Capătul celălalt al beciului se pierdea în întuneric, dar în proximitatea feței sale, jandarmul putu să observe, în razele de lumină care cădeau oblic, pânze de păianjen mai noi și mai vechi, care atârnau în falduri tremurătoare din tavan. Când ochii i se mai obișnuiră cu clar-obscurul, tresări imperceptibil la vederea unui păianjen aflat la numai o palmă de fruntea lui. Arahnida, umflată în burtă ca un furuncul plin de puroi, îl studia cu interes cu cele trei perechi de ochi bulbucați. Muscă se retrase câțiva centimetri („Muscă, ha, ha, ha, nici nu-i de mirare că te temi de păianjeni!” se amuză involuntar) fără a-și mișca tălpile din loc. Zări atunci la baza peretelui grămăjoare uscate de fecale de om, pe jumătate devorate de cărăbuși și de alte coleoptere maronii, unele mai bondoace, altele mai zvelte, toate, însă, echipate cu antene și mandibule chitinoase, cu care bucățeau și duceau hrana la gură. Căută cu privirea, din instinct profesional de detectiv, ghemotoacele de hârtie igienică mânjite, pe care, când le văzu, simți că i se strânge stomacul ghem. „Josnică speță de om!” își zise. Făcu un pas înapoi și, când se crezu în siguranță, strigă:

— Octave, grăbește-te, ce pana mea te moșmondești atâta!

Își încordă auzul, dar singurele zgomote care ajunseră la el fură țipetele unui pescăruș care își gonea rivalul de pe teritoriu. Muscă își scotoci buzunarul de la pantaloni și extrase telefonul mobil, în care căută un număr, baleind agenda cu degetul mare de la mâna stângă. Găsi ce căuta și apelă.

Numărul apelat nu răspunse. Îndepărtă după o vreme aparatul de la ureche și-și îndreptă atenția, cu auzul încordat, către zgomotele care veneau din pivnițele Cazinoului. Nu desluși însă, în afară de bătaia ritmică a valurilor și de țipetele pescărușilor, decât un huruit extrem de slab, care părea că vine din măruntaiele pământului. Nici urmă de soneria vreunui telefon mobil. Formă numărul din nou. Nimic, nici de data aceasta. Exasperat, căută în agendă un al doilea număr, pe care îl apelă, fără mari speranțe. De data asta primi de la rețea răspunsul „număr nealocat”.

Clipele se scurgeau încet, aerul însuși era greu de mirosuri fetide. O muscă din acelea de calibru mare, cenușie, cu sclipiri verde-gușter se izbi ca un mini-proiectil în faldurile pânzei, pe care aproape că o rupse și începu să se zbată furibund. Aterizat de nicăieri, într-un plonjeu care nu dură mai mult de câteva milisecunde, pe un fir numai de el știut, păianjenul cel gras sări în spatele dipterei și-i aplică înțepăturile paralizante. Bâzâitul insectei încetă pe loc. Arahnida purcese după aceea să-și înfășoare prada cu fir de mătase, ca pe un mosor, într-un fel de săculeț opalescent, pe care, la final, îl luă cu sine și-l transportă pe aceeași cale pe unde venise, în crăpătura unde își avea sălașul.

Plutonierul urmări scena de vânătoare între insecte ca hipnotizat, captivat de cruzimea, dar și de eficacitatea ei. Avea o senzație aberantă, repulsie amestecată cu un soi de fascinație erotică, de a cărei perversitate era conștient. Ca de fiecare dată când etajul emoțional al psihicului său era confruntat cu experiențe intense, violente, cum erau scenele de sadism sau de execuții din filme, simți un început de erecție. Își ura aprehensiunea asta față de suferința fizică, un sentiment confuz, amestecat, la el, cu atracții inavuabile. Când era copil mic, de vârstă preșcolară, prindea muștele în pumn și le rupea aripile. Apoi, văzând că acestea începeau să alerge dezorientate, în zigzag, pe masă, ceea ce îl nemulțumea profund, le prindea din nou și le smulgea, de data asta, piciorușele, unul câte unul, în afară de ultimul. Privea apoi, cu capul sprijinit pe braț, cum vietatea continua să dea din piciorușul rămas. După un timp, se hotăra să curme suferința gâzei și o oferea găinilor din curte, care se luau la harță pentru ea.

Detesta muștele. Asta era sigur. Și păianjenii, la fel. Și faptul că purta numele Muscă, îl luase ca pe un titlu de noblețe. Așa cum împărații romani, după ce înfrângeau câte un popor, îi împrumutau numele. Germanicus, Armeniacus, Particus, Sarmaticus. Britanicus, Arabicus. Și așa mai departe, lista era lungă. Ghiocel Muscă Întâiul, Împăratul muștelor. Făcu o grimasă de dezgust (ochii îi alunecară din nou pe grafitti-ul verzui cu inscripția „dezgustător”) și făcu doi pași înapoi, ieșind la lumină. Scoase din nou telefonul din buzunarul de la spate și reapelă primul număr. Dezlipi aparatul de lobul urechii și ascultă, încordat. De data asta, auzi.

Își desprinse bastonul telescopic de la centură, metal căptușit cu PVC, cincizeci de centimetri în extensie, suficient ca să îndepărteze pânzele de păianjen. Călcă hotărât peste prag, strivind sub talpa bocancului un miriapod portocaliu. Își îndreptă lanterna telefonului către golul de ușă căscat în peretele din fața lui. În spotul de lumină văzu pe jos cioburi de cărămidă și de gresie, fragmente de lemnărie, pantaloni rupți, cămăși sfâșiate, țevi sparte de canalizare, un vas de veceu și chiar o cadă de baie, de pe fundul căreia o vietate captivă, probabil o broască, se străduia în zadar să scape. Tot molozul acesta forma pe jos un strat gros de două palme, peste care era aproape cu neputință să pășească fără a se sprijini de pereți.

Coridorul se despărțea, în capăt, în două tronsoane, unul la dreapta și celălalt la stânga, ambele la fel de întunecoase. Le baleie cu lanterna, pe rând. Absolut identice. Îl strigă pe Octav din nou, de trei ori, dar liniștea deplină se reinstaură după ce strigătele sale încetară. O luă spre stânga, direcție care, după socoteala lui, trebuia să ducă înspre oraș, nu înspre mare. La stânga și la dreapta, același gen de încăperi, foste spații tehnologice, placate cu faianță albă, pătrată, lată de o palmă. Magazii de alimente, bucătării (recunoscu un cuptor cu plită și coș de fum), grupuri sanitare pentru personal. Cabluri groase trifazate, încolăcite ca niște șerpi, din capetele cărora se desfăceau șuvițe de sârme de cupru despletite, rânjind la aer din izolația ruptă, atârnau din tavan.

Slobozi o jerbă de înjurături la adresa lui Octav, care își găsise sălaș tocmai în caverna aceea pestilențială, apoi o alta, la adresa autorităților care îngăduiseră, prin nepăsare, prostie  și lăcomie  degradarea, până la aproape de distrugerea irecuperabilă, a Cazinoului din Constanța. Se gândi apoi că era extrem de improbabil ca boschetarul să-și fi amenajat culcușul așa de adânc în hrubele astea, cel mai probabil se afla foarte aproape de ieșire, după primul colț. La un moment dat, atenția îi fu atrasă de o plăcuță albă de tablă, pe care era o inscripție. Se aplecă și o luă în mână. Probabil, plăcuța căzuse de pe una din ușile acestea care zăceau într-o rână, căci pe ea scria cu litere prinse în șuruburi „Cercetător principal –  biolog Calinic Dan”.

Se decise să se întoarcă pe unde venise. „Hmmm… biolog?” Își aminti că vizavi de Cazinou se afla Acvariul și probabil că cele două clădiri comunicau pe undeva prin subteran. Făcu stânga împrejur și după circa zece metri se opri, descumpănit. Văzuse în stânga lui o scară în spirală, destul de solidă, care urca la nivelul superior. Se miră că nu o văzuse prima dată și acesta nu era primul lucru ciudat care îl bulversă. Mai înainte de asta trecuse printr-o boltă ogivală. Nu-și amintea absolut deloc să o fi remarcat la venire. În plus, în fața lui se căsca, acum, drept în centrul coridorului, o gaură în pardoseală care părea a fi gura unui puț al naibii de adânc. Lumină cu lanterna în jos. Nu-i văzu fundul. „Ce pana mea o mai fi și asta, se gândi. Câte drăcii se află pe aici, e și normal că nu se bagă nimeni să recondiționeze Cazinoul ăsta”.

Hotărî să revină în punctul unde văzuse cablurile trifazate. Făcu, a doua oară, calea întoarsă și, după alți zece metri (estima distanțele numărându-și pașii) le regăsi în partea dreaptă a coridorului. Putea să jure însă că prima dată le văzuse tot pe dreapta. Acum ar fi trebuit să le vadă pe stânga. Continuă, șovăielnic. O umezeală rece îi invadase nările în clipa în care privise în puț, și senzația aceea încă îl mai urmărea. Făcu o nouă încercare:

— Octav! Unde te-ai băgat, bă, manglitorule?

Nu primi nici un răspuns. Întoarse iute capul, la auzul unui fâșâit. Nimic nu se mișca, însă, în raza lanternei. Stinse lumina telefonului și apelă, încă o dată, cel de al doilea număr format cu un sfert de oră mai devreme. Spre surpriza lui, acum avea semnal. Duse telefonul la ureche și așteptă câteva momente ca rețeaua să localizeze aparatul solicitat, apoi, deodată, văzu, la câțiva metri de el, printre fragmentele de cărămizi sparte și de tencuială coșcovită, lucirea intermitentă, translucidă, a telefonului lui Octav. Și, concomitent, auzi tonul de apel al acestuia. Se năpusti cu mâinile prin moloz și scotoci până ce reuși să-l apuce.

Ceva, însă, nu era tocmai cum ar fi trebuit să fie. Nu înțelese de prima dată ce nu era în regulă. Răsuci aparatul de câteva ori în mână și abia când aproape că-l scăpă pe jos, înțelese grozăvia.

Telefonul lui Octav era acoperit cu o mâzgă densă, abundentă, care-l făcea extrem de alunecos. Și mucusul acela scârbos, mai scârbos decât toate jivinele cu șase și cu opt picioare care mișunau în jurul lui, prin unghere și prin crăpături, avea în masa lui un fel de nodozități dure, ca niște grăunțe de porumb. Palmele i se umplură de mucii aceia groși și-i veni subit să vomite. Scăpă telefonul din mână și acesta căzu fără zgomot pe o placă de faianță. Vomă peste el din toți rărunchii, viguros. Toată greața și toată repulsia acumulate în ultima oră i se năpustiseră acum afară, prin gură și prin nări, simultan. Jeturi puternice de lichid tulbure și acru scăldară telefonul care-i aparținuse cu puțin timp în urmă lui Octav și-l acoperiră sub resturile nedigerate ale prânzului său. Și atunci își dădu seama, cu oroare, că grăunțele acelea erau de fapt dinți de om. Erau dinții lui Octav, albi, curați, fără nicio pată de sânge pe ei, cu rădăcinile lungi și ușor curbate și nu exista nicio explicație plauzibilă, nici acceptabilă pentru faptul că ei se găseau împreună, alături de telefonul proprietarului, înglobați în mucusul acela cleios.

Își ridică încet capul și privi înainte cu presentimentul acut al unei catastrofe iminente. Era conștient de faptul că orice grozăvie s-ar fi putut întâmpla de acum în acolo, el trebuia să-i facă față. Era încordat. Să vină chiar moartea în persoană, dar până și moartea va trebui să lupte ca să-l răpună. Duse mâna la șold și trase piedica pistolului. Ridică imperceptibil mâna cu arma și atunci văzu, decupându-se din beznă și aplecându-se asupra lui, halucinant și grotesc, ceva care aducea cu un cal imens, cenușiu, fără ochi, fără urechi dar având pe cap o coroană din patru coarne. Imaginea asta fu atât de neașteptată, de terifiantă, încât urină pe el și nici măcar nu-și dădu seama de lucrul acesta. Rămase ca paralizat, privind moartea aceea absurdă, lipsită de chip inteligibil și se simți umilit, pentru că își dădu seama că moartea lui îl prinsese total nepregătit. Și cât se antrenase ca s-o fenteze! Și în momentul acela gura creaturii se căscă și printre cele trei buze groase, printre care se vedea vârful unei limbi cărnoase care se mișca înainte și înapoi ca suveica unei mașini de cusut țâșni în direcția lui un jet abundent de mucus dens, translucid, care îi inundă fața și gura și nările și fiecare centimetru de piele, din cap până în picioare cu o peliculă groasă. Șocul fu total. Alunecă pe spate și începu să se zvârcolească sub imperiul groazei. Încercă, zadarnic, să-și elibereze căile respiratorii. Mucii aceia, al căror gust îi amintea de gustul apei de mare, erau atât de groși și de lipicioși încât orice mișcare nu reușea decât să-i grăbească transformarea într-o peltea amorfă de carne, oase și piele. Încă mai era conștient când simți că este sorbit, cu picioarele înainte, împachetat în gemul acela care începuse deja să-l digere, în gâtlejul deschis ca o pâlnie fără fund.

Titlu: Coarne de bour
Autor: Florin Giurcă
Editura: Pavcon
Seria: România sub Asediu (RSA), #12
Coperta: George Ionescu
Nr. pag.: 254
ISBN – 978-606-9057-81-0
Colecţia: Colecția Science-Fiction, #152

Prezentarea editurii

Cel de-al doisprezecelea roman din Seria ”România sub Asediu” (RSA). O serie scrisă de autori trăitori și foarte buni cunoscători ai orașului în care se întâmplă acțiunea.

Ținta: orașul Constanța

„Cu Coarne de bour, Florin Giurcă ridică ștacheta suspansului la un alt nivel. Pas cu pas, aproape pe nesimțite, cititorul alunecă într-o realitate stranie în care privește, cu inima cât un purice, dar mânat de o curiozitate irezistibilă, după fiecare colț de pagină.

În numai câteva paragrafe, suntem atrași în mrejele lipicioase ale unei povești magistral create de autor, o poveste înfricoșătoare care reușește să se insinueze până în străfundul minții cititorului.
Coarne de bour a reușit să îmi schimbe complet perspectiva unor chestiuni inocente. De acum, voi privi cu alți ochi Constanța, iar când mă voi duce la Cazinou, sigur nu mă voi putea abține să nu verific din priviri dacă ușa care duce la subsol ete bine zăvorâtă.

Oricum, după ce am citit această carte, am început să mă întreb cât se poate de serios dacă nu cumva Melc, melc, codobelc e un cântecel nepotrivit pentru copii…” – Boris Velimirovici – scriitor