Colivia Sufletelor (fragment)(timp de citire: 10 minute)

Fragmentul de roman poate fi ascultat în lectura autorului.

34.

Protestele apăruseră spontan, dispersate în câteva sisteme ale Federației. Însă, în doar câteva săptămâni, manifestările pașnice împotriva regimului se transformaseră în revolte extrem de brutale. Fel de fel de organizații – comitete și fronturi de salvare, apărare sau luptă – luaseră ființă pe majoritatea planetelor, autoproclamând independența acelor lumi. FPU începu să se dezintegreze. Deși, inițial, armata încercase să impună ordinea, generalii, conducători ai unităților staționate în acele sectoare, realizaseră repede că dispuneau de mijloace ca să se metamorfozeze, peste noapte, în stăpâni, cu drepturi depline. Instituiseră legea marțială și-și arogaseră diverse titluri în funcție de imaginația fiecăruia. Așa se întâmpla că ceea ce a fost odată Federația Planetelor Umane devenise un teritoriu fărâmițat condus de președinți, lorzi, regi ori împărați.

Iggo Zarek se holba la scena holografică ce se desfășura în mijlocul biroului său. În prim-planul proiecției apăru un cap de femeie cu fața plină de sânge. Cu toate că imaginile nu erau însoțite de sunet, o spaimă îngrozitoare urla din acei ochi a căror căutătură îl răscoli până în străfundul ființei. Avu impresia că individa îl putea vedea, de la parseci depărtare, ca și cum ar fi fost alături de el în cameră. Chipul din hologramă pâlpâi ca urmare a unor interferențe în transmisiune. Imaginea reapăru din alt unghi, de la înălțime, luată probabil de o dronă, înfățișând un bărbat în uniformă militară. Acesta se repezi asupra femeii fluturând o armă asemănătoare unui ciocan. Ajuns lângă ea, îi crăpă țeasta, cu o lovitură seacă, lăsând-o lată pe caldarâm. De sub capul victimei începu să se întindă în toate direcțiile o pată întunecată.

Președintele fu trezit din reverie de vocea ciripitoare a secretarei, care-și etală formele apetisante în tocul ușii.

– Îmi cer scuze, am bătut de câteva ori, dar n-am auzit nimic. Mă îngrijorasem!

– Nu-i nimic – zise Zarek, înghețând imaginea holografică printr-un gest discret al mâinii.

– Excelență, domnul căpitan Oleg Tvrdaglava a sosit!

– Să intre.

Președintele se ridică din fotoliu și se îndreptă spre ușă, în întâmpinarea oaspetelui.

– Ce faci, piratule? făcu entuziasmat Iggo îmbrățișându-l călduros pe căpitan.

– Supraviețuiesc.

Oleg se îndepărtă, examinându-l pe președinte.

– Văd că te-ai îngrășat de când ne-am văzut ultima oară.

• Anii, prietene drag, și lipsa acțiunii!

Iggo își conduse oaspetele la o masă, în jurul căreia se aflau patru fotolii mari, confortabile.

– Cu ce te servesc?

– Azi dau eu de băut. Scoate niște pahare!

Președintele aruncă pe masă două plăcuțe rotunde, cu diametrul de cinci centimetri. Oleg extrase din buzunarul de la piept o ploscă, îi desfăcu dopul cu gura și turnă conținutul pe cele două discuri. Lichidul rubiniu se înălță, luând forma unui pahar conic. Cei doi duseră recipientele la gură și le sorbiră dintr-o mișcare.

– Aaaaa, trăsnet! făcu președintele înghițind licoarea – nu știam că se mai fabrică așa ceva.

– Nu se mai găsește, e din rezerva personală.

– Îți amintești de beția cruntă din primul an de Academie?

• Cum dracu’ să nu-mi aduc aminte? Ne-am matolit așa de rău că am spart cancelaria rectorului ca să mai facem rost de băutură. Eram așa de beți încât am adormit cu capul pe biroul moșului. Dacă nu era babacul tău, ne zburau.

– Ești un idiot, Oleg. Nu taică-miu ne-a salvat, ci mama. Pe atunci arăta beton, avea vreo patruzeci de ani și și-o trăgea cu rectorul, era amanta lui, boule!

Amândoi râseră zgomotos, apoi mai dădură pe gât câte un pahar de tărie.

– Presupun că nu pentru a povesti de feciorie m-ai chemat – zise căpitanul, umplând din nou recipientele.

– Așa e, Oleg – președintele afișă o mină glacială. Federația se prăbușește. Se duce în pizda mă-sii!

– Mi-am dat și eu seama, nu e tocmai un secret.

– Bătrâne, ne cunoaștem bine, îmi ești ca un frate. Știu că am mari datorii față de tine, dar îți cer un ultim favor. Ești singurul om de încredere în toată adunătura asta numită armata federală, mă rog, ce a mai rămas din ea.

– Dacă tot am venit de la celălalt capăt al galaxiei, pot barem să te ascult. Ia zi, despre ce e vorba?

– Ajută-mă să readuc lucrurile la normal. Am condus FPU în ultimii opt ani încercând să o salvez. Am dat-o rău de gard. Recunosc, parțial vina îmi aparține. Uneori n-am avut sprijinul necesar adoptării măsurilor care se impuneau, alteori mi-a lipsit fermitatea. Știi la fel de bine ca mine, un căpitan trebuie să aibă puterea, îndeosebi în situații limită, să dea ordine clare, iar ceilalți să-l urmeze fără ezitare. Eu, căpitanul navei numite Federația, am șovăit când trebuia să fiu ca o stâncă în fața furtunii. M-am speriat, mi-a fost frică – asta îmi încarcă al naibii de tare conștiința. Singura modalitate de a-mi regăsi liniștea sufletului este să repar ce-am stricat. Să salvez ce se mai poate salva.

– Iggo, Federația era putredă până în măduva oaselor. Erau o sumedenie de forțe centrifuge. În interior aveai corporațiile, care, în goana lor după profituri, au dezechilibrat, prin eludarea impozitelor, sistemul social; în exterior, Imperiul aștepta prilejul de a ataca, finanțând mișcări extremiste. Așadar, dezastrul nu putea fi evitat. Nu-ți poți asuma vina și, oricum, asta e prea puțin important acum. Dacă n-ai vreo idee genială cum să ieși din căcatul ăsta, propun să ne luăm tălpășița până se calmează spiritele.

– Nu, nu fugim. Știi că nu suntem făcuți din acest aluat. Rezolvăm problema, apoi dăm o orgie cum nu s-a văzut în galaxie.

– Ai vreun plan?

– Am convocat, în două ore, ședința extraordinară a Consiliului. Voi dizolva Parlamentul și Executivul. Voi destitui conducerea armatei și te voi numi pe tine în fruntea ei. Va fi foarte greu, dar nu imposibil. De aceea, am nevoie de oameni loiali și curajoși. Nu pot face minuni, însă pot reda oamenilor speranța, iar câteodată este mai mult decât suficient.

– Așa te vreau, ăsta e vechiul Iggo – zise căpitanul, lovind cu palma în masă. Unde naiba ai fost toți anii ăștia?

35.

Ofensiva Gărzii Șarpelui Încoronat începuse în forță. Sistemele planetare cădeau unul după altul, aidoma unor piese de domino, majoritatea neopunând nici măcar o rezistență simbolică. Comandanții militari, deveniți proprietari de lumi peste noapte, în schimbul promisiunii că își vor menține privilegiile, îngenuncheaseră în fața noului stăpân. Odată cu preluarea controlului, forțele imperiale înăbușiseră necruțător orice protest sau mișcare de rezistență.

Krottanul își instaurase hegemonia în aproape întreaga galaxie. Cu excepția sistemelor, al căror număr creștea neîncetat, afectate de carantina impusă în urma Crizei Zalusiene, numai Lettusia și câteva sectoare învecinate nu erau sub suzeranitate imperială. Însă canalele de propagandă ale Coroanei previzionau capitularea necondiționată a Federației în câteva săptămâni.

Situația în teritoriile federale era disperată. Confuzia și panica erau alimentate de cei care reușiseră să fugă, pe moment, din calea năvălitorilor, aducând cu ei relatări terifiante despre cruzimea Gărzii.

Porumbelul Alb, un avanpost științific federal, fusese transformat în tabără de refugiați. Mii de suflete se aflau deja acolo, iar alte zeci de mii erau pe drum.

– Fără ajutor, nu rezistăm nici 24 de ore – le zise dr. Nik Pelevin, căpitanul stației spațiale, celor adunați în Sala de Consiliu. Dați ordin ca andocările să fie sistate. Să rămână în proximitatea avanpostului, dacă au urgențe vom încerca să le rezolvăm în ordinea priorităților.

– Căpitane, centrul de triere e supraaglomerat – se plânse un tânăr în uniforma serviciului medical.

– Ai impresia că altundeva e mai bine? Oricum, nu vă stresați cu tâmpenii, oamenii aceștia nu pleacă nicăieri, fiindcă n-au unde. Încerc de două zile să dau de cineva din Federație, dar n-am cu cine vorbi, suntem pe cont…

Nik fusese întrerupt de intrarea impetuoasă a unui ofițer de securitate.

– Căpitane, două nave imperiale din Clasa Nova se îndreaptă spre noi, vor ajunge într-o oră. Ce facem?

– Nimic. În sfârșit, într-un fel sau altul, calvarul se va încheia. Transmiteți informația căpitanilor navelor din perimetru. Ceilalți, liber!

Imediat ce vestea se răspândi, puținele nave capabile de salturi extraversiene* începură să părăsească docurile și vecinătatea stației. Fugeau către interior, amânând, pentru scurt timp, inevitabilul.

(* Extravers, spațiul din afara universului utilizat în străbaterea distanțelor interstelare)

Vasele krottaniene se apropiară placid de Porumbelul Alb. Privită de la distanță, scena aducea cu dansul a două cetacee în jurul unei stele de mare. Balenele, așa cum erau cunoscute navele printre militari, erau de dimensiuni colosale, putând transporta spre câmpul de luptă peste 10.000 de infanteriști.

Căpitanul Pelevin fusese vizitat de un ferdar care îi transmise că avanpostul, cercetătorii și echipamentele sunt „sub protecția Majestații Sale, Împărăteasa Lana I”.

– Ferdare, avem nevoie de provizii urgente – alimente, medicamente. Stația n-a fost concepută să susțină o astfel de populație.

– Câți oameni fac parte din echipaj?

– Două sute.

– Câți aveți acum?

– Aproape patru mii.

Ofițerul se întoarse la soldatul ce-l însoțea.

– Evacuați-i pe toți! Păstrați doar personalul!

– Unde să-i evacuați? interveni căpitanul. Nu-i puteți arunca în spațiu!

Krottanianul își îndreptă căutătura plină de dispreț către Nik Pelevin.

– Ai vreo altă propunere?

– De ce nu transportați o parte dintre ei pe o planetă locuită? Acolo s-ar găsi mai ușor soluții pentru supraviețuirea lor.

– Căpitane, ai senzația că flota imperială ar fi vreo agenție de turism?

Dr. Pelevin își plecă ochii în pământ.

– Așa mă gândeam și eu – scuipă ofiţerul cuvintele cu o aroganță supremă. Apoi se răsti la soldatul său: Ce aștepți!?

Ostașul își lipi pumnul de piept în dreptul inimii și salută printr-o înclinare a capului. Se întoarse pe călcâie, şi plecă să execute ordinul.

În două ore de la sosire, Novele intrau în extravers, reluându-și marșul funest înspre capitala federală. În urma lor, Porumbelul Alb rămase învăluit de un roi de trupuri care pluteau inerte în jurul stației. Chipul unui copil, de nici 4 ani, cu un rictus morbid înghețat pe buze, trecu prin dreptul hubloului cabinei căpitanului, cu numai o clipă înainte ca acesta să apese trăgaciul armei, împrăștiindu-și creierii pe pereți.

Fragmentul de roman poate fi ascultat în lectura autorului.