Haosul este pretutindeni: în toate lumile, în toate realitățile, de la începutul Timpului și până când Thanos va smulge ultima scânteie din ultima stea de pe cer. Este impregnat în fibra Creației, asemeni unui virus inteligent care așteaptă răbdător să-și găsească gazda perfectă. Puțini muritori înțeleg asta mai bine decât inspectorul Franco Baudelaire. În tărâmul lui, a pierdut totul, treptat, agonizant, culminând cu decesu-i violent și cu distrugerea masivă a propriului său oraș – de două ori! Și asta doar pentru că Haosul a infectat un singur om – individul care, înghiontit în direcția potrivită, a fost capabil să îngenuncheze un imperiu, să ucidă nenumărați nevinovați și să ridice din adâncuri creaturi de coșmar, sfidând legile Creației. Despre Franco nu pot spune cu certitudine decât două lucruri: că nu este un supraviețuitor – pentru asta ar trebui să iubească viața și să se lepede de cantitatea enormă de cinism care îl sufocă, dar că este rezistent – precum un boxer de mâna a doua; și că, atâta timp cât poate, cât există într-o formă sau alta, cu un abandon suprem și o lipsă absolută de griji față de propria-i siguranță, se va ridica de la podea, va sta sfidător înaintea zeilor din abis, strângându-și revolverul între degete, își va aprinde o țigară și, chiar de-ar fi ultimele lui cuvinte, le va spune „Nu, pe-aici nu se trece!”.
¯
Să încerci ușa unei clădiri abandonate, în care nici măcar gangsterii locali nu au curaj să se aventureze, în inima înserării și conștient fiind că, mai mult ca sigur, în spatele ei se află monștri adevărați, poate părea stupid majorității oamenilor, nebunesc, chiar. Baudelaire, însă, în absența asistenței unui hoț experimentat sau a unui asasin tânăr, capabil să se cațăre pe pereții casei și să se strecoare printr-una din ferestrele de la etaj, preferă nebunia sau, așa cum o gândise el, abordarea directă.
După ce meșteri câteva minute la broasca ușii cu ajutorul unui șperaclu ce nu-i părăsise buzunarul de pe vremea când patrula prin Whitegate în tinerețe, clanța greoaie de fier scânci chinuită sub apăsarea lui, iar ușa laboratorului Lucindei Amberhill se deschise bufnind surd. O undă bizară păru că se propagă în întuneric, provocând mișcare undeva la etaj, apoi o liniște deplină se așeză peste toate, asemeni stratului gros de colb, adunat peste tot de-al lungul lunilor ce trecuseră.
Nici un paznic, nici o menajeră…, observă Franco. Nu-și dădea seama dacă era un semn bun sau unul cumplit.
Cu bricheta aprinsă, orbecăi în odaia ce abia se contura în fața lui, realizând că, într-adevăr, judecase corect și că, odată, clădirea chiar fusese un fel de han. Înainte-i se înălța o recepție în formă de L, pe care se afla un registru vechi, o lampă cu gaz, stilou și călimară cu cerneală, iar în spatele ei, prins în perete, un dulap modest, compartimentat egal, în care muriseră câteva chei ruginite. Spre norocul său, felinarul încă avea combustibil, astfel că îl aprinse și, consultând cartea de oaspeți, realiză că nu avea nici cea mai vagă idee care era anul curent în Cadiz, deci ultima notiță din registru îi era complet inutilă. Oftă lung, hotărât să țină minte data, deși nu știa la ce i-ar fi folosit, și, cu revolverul pregătit, călcă prima treaptă a scărilor spre etaj, urmărind pereții clădirii.
Covorul de sub pantofii lui era atât de vechi, murdar și bătătorit, încât părea de-a dreptul antic. Probabil, cu mulți ani în urmă, avusese un efect estetic, acoperind parțial treptele de lemn și amortizând scârțâitul lor deranjant; acum, însă, era inutil, ba parcă accentua zgomotul pașilor săi, ce se voiau a fi delicați.
În minte i se derula o scenă cunoscută, ceva ce i se întâmplase nu cu mult înainte să moară, înjunghiat de un psihopat pe o alee jegoasă, când, urcând scările unei case abandonate, trebuise să doboare niște cadavre pe care proprietarul, un necromant țicnit, le animase cu un scop sinistru. Aceiași fiori pe care îi simțise atunci i se strecurau acum pe spate și în jos pe brațe, transformându-se în impulsuri electrice în buricele degetelor, cu toate că era conștient că nu se afla în aceeași vilă, iar localnicii – din câte știa – nu învățaseră (și spera nici să n-o facă vreodată) să ridice morții din morminte.
Prudent, lipit de perete, urcă spre primul etaj, ce nu părea a fi altceva decât un spațiu de depozitare și preparare a alimentelor – o semi-bucătărie deschisă, cu o modestă cameră frigorifică și o cămară, ce părea că fusese murdară dinainte ca proprietara să abandoneze clădirea. Trecuse mult prea mult timp ca resturile de mâncare, abandonate alandala, să mai duhnească așa, dar izul dulceag al descompunerii reușea totuși să îl îngrețoșeze. Era evident că Lucinda plecase în grabă, fără să-i pese de ce și cum lăsa în urmă, iar asta însemna fie că ceva o speriase foarte tare, fie că își permitea să dispară atât de repede, bazându-se pe o alternativă confortabilă. Sau poate că ambele erau simultan valabile, având în vedere că informațiile pe care le aveau despre acest cult bizar sugerau că avea fonduri solide.
Dacă trebuia să dispară în mare grabă, s-ar mai fi obosit să-ncuie și ușa? își mai puse el încă o întrebare despre misterioasa doamnă Amberhill.
Cu arma lipită de lampă și ambele îndreptate înainte, copoiul cercetă atent cu privirea fiecare cotlon, dar nu zăbovi. Continuă să urce scările care, dincolo de strălucirea flăcării, păreau că duc nu spre lumină, ci spre un alt nivel al infernului. Fiecare treaptă scârțâia oribil și, cu toate că ar fi trebuit să simtă instinctiv că se afla la înălțime, la etajul al doilea, tavanul jos, urmărind linia diagonală a acoperișului, înghesuit pe o parte, îi dădea o senzație groaznică de claustrare. Peretele ce despărțea spațiul în care ajunsese, ridicat cu scopul de a compartimenta podul dintre cele două corpuri în mai multe camere de oaspeți, nu ajuta nici el, sugerând că ajunsese brusc într-un dulap îngust. Doar un ghiveci de lut, din care nu răsărea nicio plantă, se afla lângă ușa deschisă prin care se prelungea holul, căci restul încăperii era complet monoton, cu pereții – asemeni celor de dedesubt – acoperiți de tapet vișiniu și înjumătățiți de lambriuri grosolane, lipsite de gust.
Un reflex absurd îl făcu să arunce o privire în jos, peste balustradă, prin spațiul deschis, pendulând felinarul în gol. Sub el, în sclipirea-i modestă, răpindu-i suflarea și, totodată, accelerându-i pulsul, putea vedea vag conturul primului nivel, dar apoi scările păreau să continue în beznă la nesfârșit, negrul acela suprem ridicându-se spre el, în timp ce tavanul amenința să îl strivească.
Franco închise ochii și inspiră lent, încrezător că propriul său corp știa ce trebuia să facă în lipsa stimulilor vizuali. Inima i se mai liniști. Ridicându-și pleoapele grele, își concentră privirea de sticlă pe flacăra felinarului, alungând gândurile nebunești și disperarea ce se străduia să-i invadeze mintea. Își scoase o țigară și o aprinse calm, împingând-o în colțul gurii pentru a evita fumul ce-l făcea să lăcrimeze.
– Bine, murmură către coridorul abia conturat de razele luminilor de afară, dacă așa vrei să ne jucăm, n-am să te las să câștigi prea ușor…
Din bezna de dinainte-i, fără să indice un loc anume, un răget monstruos, frustrat parcă de încercarea eșuată de a-l înspăimânta cu viziuni false, răsună prelung, destul încât să facă să înghețe sângele oricărui alt om. Franco se încordă involuntar, dar strânse din dinți și armă revolverul cu hotărâre, ca și cum zgomotul mecanic al pieselor era menit să intimideze acel ceva care sălășluia în umbrele de smoală.
– Bineînțeles că nu putea să fie simplu, își spuse singur și intră în hol, urmând traseul desenat de covorul învechit.
Ceea ce ar fi trebuit să fie camerele oaspeților de la han era acum o singură încăpere ca un vagon, delimitată nu de pereți, ci de stâlpi de lemn. Spațiile fuseseră transformate într-un dormitor lung, pe o parte, cu garderobă, toaletă și toate cele necesare unei doamne, împreună cu o bibliotecă impresionantă – șase corpuri masive, etajate, ticsite cu cărți. Pe cealaltă parte, spațiul părea amenajat într-un laborator de cercetare, cu mese și măsuțe pline cu instrumente, unelte, jurnale și notițe, obiecte neobișnuite, cu scop medical, bănui Franco, și ingrediente bizare, substanțe, prafuri, lichide și ierburi uscate, întinzându-se de-a lungul întregului pod. Niște cabluri groase, contorsionate, prevăzute la capătul liber cu câte trei ventuze și ieșind dintr-un soi de cub metalic, masiv și ruginit, îi sugerară faptul că doamna Thimble nu mințise când spusese că Lucinda folosea metode radicale în cercetările ei.
Pe la mijlocul camerei, dacă fostul polițist estimase bine, tema predominant științifică a decorului era ruptă de un altar bizar. Cineva construise un rondou pavat cu pietre de granit, iar pe marginile acestuia fuseseră pictate simboluri necurate. Spre exterior, lângă perete, bolovani lungi și înalți, ornați cu simboluri similare, ca niște pietre de căpătâi, erau acoperiți de nenumărate lumânări consumate, în timp ce în centrul sinistrei construcții se afla un bol ceramic, murdar de resturi de oase și de ceea ce, mai mult ca sigur, era sânge – mult sânge – închegat. Tot pe pietrele altarului, Lucinda – probabil – lăsase tot soiul de pahare gradate, mănuși, ochelari de protecție și șorțuri de cauciuc – echipament pentru experimente chimice. Al-chimice, în cazul ei, gândi Franco.
Nu mai exista vreun dubiu că stăpâna casei era infama L.A., pe care Lagrange o menționase în jurnalul său, și nici că ea era cea care îl inițiase pe nefericitul student în periculoasele ritualuri pseudo-științifice. Ce era la fel de limpede, observă inspectorul, era că nimic din ceea ce văzuse nu sugera ceva diavolesc, ceva legat de demoni, ceva ce „mirosea” măcar vag a Ruan Freejoy. În schimb, dând curs aceleiași amintiri despre vila pe care o investigase demult, în propriul său cartier, și în care ucisese câțiva moroi, se gândi că bolul din centrul altarului semăna celui pe care necromantul pe care îl vânase îl folosise pentru a profana emblema și magia zeului Moarte. Era ceva indubitabil similar celor două imagini, iar farmecele spurcate ce fuseseră prestate în ambele locații, deși departe una de alta, atât în timp, cât și în spațiu, aveau ceva în comun.
Apropiindu-se de altar abia înfrânându-și scârba, Franco se apucă meticulos să cerceteze obiectele aflate acolo într-un soi de hibernare, ca și cum își așteptau proprietara înapoi, deși nu foarte curând. Ustensilele Lucindei îl purtară iar pe aripile amintirii, într-o viață distrusă de falși profeți și falși zei, monștri, oameni profund corupți și… Thanos.
Mârâitul bestiei din beznă, undeva aproape, îl scoase din contemplație. Fără să ezite, Franco așeză felinarul pe podea, retrăgându-se precaut, pas cu pas, până când umbrele îl acoperiră aproape cu totul. În partea opusă, la marginea cercului de lumină, gardianul terifiant se apropie, făcând realitatea să vibreze în jurul lui.
Baudelaire simți că ochii aveau să-i sângereze de l-ar fi privit mai mult. Creierul îi pulsă dureros și, din nou, inima începu a-i goni fără frână. Simți că nu are aer, că plămânii au să-i implodeze și, cu ultima picătură de voință, își încordă întreg trupul, strângându-și sprâncenele și strivind țigara între buze.
Atât cât izbutea să vadă prin aerul care tremura din fiecare particulă, monstrul, o creatură patrupedă, îl țintea cu ochi răi, de-un galben bolnăvicios. Pielea slinoasă îi strălucea neagră, acoperindu-i aleatoriu corpul musculos – oriunde, mai puțin pe capul diform, semănând întrucâtva cu un cioc de pasăre. Creatura deschise gura, urlând din nou spre el, scuipând în față tentacule cu ghimpi și salivă uleioasă ce se împrăștie până la picioarele lui.
Ceea ce ar fi trebuit să fie frică pură, în mintea și pieptul bătrânului, se manifestă sub forma unui dezgust și a unei mânii aproape la fel de profunde precum ar fi simțit Ruan față de o progenitură a Haosului. Monstrul începu să se apropie, dar el își smulse țigara din gură și o stinse pe mâna în care ținea revolverul, urlându-și ura și agonia. Impulsul dureros îi limpezi mintea suficient de mult pentru a-i arunca felinarul în față și a-l lua în cătare. Într-o fracțiune de secundă, ochi lampa, apăsă trăgaciul și spulberă cioburi și foc către bestie; un alt răget, de panică și durere, năvăli din botul ei scârbos. Mica explozie reuși să-i întrerupă concentrarea, iar gândurile și privirea inspectorului redeveniră dintr-o dată ale lui, ca și cum aburii unei crunte beții se disipară din senin.
– Adio! îi zise Franco printre dinți, apropiindu-se tot mai mult, în timp ce arma continua să scuipe plumbi încinși, ciuruind fără milă creatura.
Trupul scârbos zvâcni în spasme sub fiecare proiectil, apoi se prăbuși cu zgomot, într-o baltă de lichid negru, ce duhnea înfiorător. Atât masa aceea infectă de carne, cât și izul oribil îl făcură să își întoarcă o clipă capul, suficient încât bestia să se smucească spre el mugind îngrozitor și azvârlind un tentacul ce i se agăță de braț. Bătrânul nu se trase înapoi, ci înfășură organul bălos încă o dată în jurul mâinii, cu pantoful plantat în capul monstrului, apoi, cu toată forța, îl trase spre el, smulgându-l cu totul. Creatura se zvârcoli pentru câteva clipe, dar el o țintui sub talpă și, descotorosindu-se de organul scârbos ce mai mult îi murdărise pardesiul, ținti către creștetul ei.
– Mori odată, spurcăciune! zbieră către ea și eliberă iute încă două gloanțe, pulverizând ceea ce ar fi trebuit să fie creierul ei, deși, la fel de bine, putea fi orice altceva.
Din nefericire, gazul împrăștiat pe hârtiile azvârlite pe podea se aprinse și începu să ardă periculos de repede. Partea bună, evaluă Franco, era că acum avea suficientă lumină încât să investigheze clădirea în voie; partea proastă era că avea foarte puțin timp la dispoziție și mult prea multe lucruri de cercetat.
Un alt fragment din aceeași amintire îi veni în minte. Acea investigație din Voss se soldase tot cu un incendiu – ce-i drept, provocat intenționat de un agent al Serviciului Secret imperial și nu de el. Dar, înainte ca locul acela să fie mistuit de flăcări, Franco recuperase corespondența dintre savantul nebun și alți acoliți: un teanc de scrisori care, deși nu explicau foarte clar totul, îl ajutaseră să tragă niște concluzii despre acea conspirație.
Cu gândul că, orice părea să facă, nimerea mereu în mijlocul unui complot organizat de niște cultiști demenți, căută în grabă orice fel de notițe sau indicii și, ca și cum Cosmosul avea un simț pervers al umorului în ceea ce-l privea, într-un sertar din biblioteca alăturată, nu descoperi scrisori incriminatorii, dar ceva la fel de interesant: trei jurnale cartonate care, la o citire rapidă, păreau să dezvăluie detalii despre ședințele de terapie ale Lucindei și poate și alte informații folositoare.
Cu flăcările înălțându-se și devorând rapid totul în urma lui dar cu caietele bine prinse la subraț, inspectorul coborî treptele în beznă, atât cât putea de repede, fericit că scăpase o nouă lume de un alt monstru. Clădirea se umplu de fum negru, înecăcios, iar inspectorul năvăli pe ușă, tușind, în timp ce din spatele său, nori denși evadau către cer.
Titlu: Confesiunile domnului Freejoy
Autori: Șerban Andrei Mazilu, Andreea Sterea
ISBN: 978-606-9027-19-6
Editor: Editura Crux
Dată publicare: 2023
Număr de pagini: 400
Prezentarea editurii
În Deuxterre, un tărâm în care practicile religioase și oculte sunt interzise prin lege, iar autoritățile îi arestează chiar și pe curioși, prezența misteriosului domn Freejoy este pe cât de ironică, pe-atât de necesară. Investigând un lanț de sinucideri bizare, Adelind Ness se vede nevoită să accepte târgul cu acest ciudat negustor „de antichități” pentru a descoperi adevărul. Împreună cu el și alte personaje la fel de neobișnuite, tânăra arhitectă se trezește trăind o aventură nebunească, plină de enigme și pericole, entități din alte lumi și răspunsuri care nu fac decât să genereze și mai multe întrebări, totul culminând într-o confruntare pe care niciodată nu ar fi putut să și-o imagineze.
***
Ocult? Check! Ritualuri, magie neagră, pentagrame, demoni ai lumii noastre și ai celei de dincolo? Check! Lovecraft vibe? Check! Condei? În dublu exemplar chiar, ceea ce nu poate fi decât o încântare! Romanul Confesiunile domnului Freejoy este un regal fantasy, menit să completeze cu un nou titlu un multivers care a început di grande cu romanul Anotimpul pumnalelor.
Germin Petcu – scriitor
***
Am stat și m-am gândit cu ce să asemăn peripețiile protagoniștilor din romanul Confesiunile domnului Freejoy de Andrei Mazilu și Andreea Sterea. American Gods („Zei americani”), de Neil Gaiman, a fost răspunsul firesc. În fond, entitățile care uneltesc și se sucesc, se înfruntă mai mult sau mai puțin fățiș, și influențează soarta lumilor, sunt prezente și între aceste pagini. Îndrăznesc să prezic că și fandom-ul Marvelverse nu se va da în lături de la lectură, iar aceasta îi va fi pe plac. Am găsit suficiente trimiteri care să mă facă să mustăcesc.
Iulia Dromereschi – traducătoare, jurnalistă culturală, fondatoare AIVImedia.hub
***
Romanul Confesiunile domnului Freejoy ar putea concura cu ușurință cu bestseller-uri SF&F din zona anglo-saxonă, și cred că asta spune totul despre felul în care Andrei Mazilu și Andreea Sterea reușesc să dea naștere unei povești detectiviste cu iz lovecraftian. Dacă v-au plăcut Sandman al lui Neil Gaiman ori Lucifer al lui Tom Kapinos, cu siguranță veți fi fascinați și de Ruan Freejoy, misteriosul proprietar al magazinului Antique Fantastique.
Avem aici de-a face cu o poveste în care fantasy-ul și horror-ul se îmbină cu mystery-ul clasic, într-un cadru Art Deco desăvârșit, cu jazz, blues, Black Sabbath și AC/DC ca fundal sonor, iar scriitura explozivă a celor doi autori cucerește prin ritmul alert, atmosfera noir și scenele cinematografice.
Alexandra Medaru – scriitoare, poetă, jurnalistă culturală
***
Confesiunile domnului Freejoy se constituie într-o cronică de investigație în tandem, cu iz de noir și hard-boiled, desfășurată în planul realității perceptibile și al celei supranaturale. Eroii noștri – un detectiv cel puțin excentric și o tânără arhitectă impetuoasă – evoluează prin viscerele unei flamboaiante lumi gaslamp fantasy cu iz habsburgico-interbelic. Protagoniști noi și personaje deja cunoscute din multiversul lui Andrei Mazilu încearcă să reziste împreună forțelor malefice oculte, într-o disperată confruntare dintre licărul umanului și întunericul și oroarea abisului.
Marius Andrei – promotor cultural
