John Taft lua micul dejun în balconetul mansardei sale, așa cum o făcea mai în fiecare dimineață, urmărind cu un interes special activitatea muncitorilor din curtea clădirii ce îi purta numele. O barjă tocmai terminase de descărcat un transport de vite aduse din Roth, ceea ce trezi o bolnăvicioasă melancolie în sufletul tânărului antreprenor, deoarece nici construcția titanică, nici ambarcațiunea, nici angajații săi nu i-ar fi stat la dispoziție, dacă John Taft Senior nu ar fi reușit să strângă destui arginți profesând ca măcelar. El însuși își câștigase primii bani și își asigurase locul la Institutul de Arte din Fairhaven muncind în abatorul modest al tatălui său. Desigur, după ce capul familiei părăsise scena vieții, John vânduse ce era de vândut, apoi înecase măcelăria în gaz lampant și flăcări, și nici că mai călcă vreodată pe dalele acelei alei jegoase. El și bătrânul Taft nu avuseseră niciodată nimic în comun, începând cu aspectul fizic, cel de-al doilea fiind pe cât de lat, pe atât de înalt, și terminând cu întreaga viziune asupra existenței, motiv pentru care cel dintâi încasase un număr impresionant de bătăi. Măcelarul fusese un materialist convins și un cinic prin excelență, iar înclinațiile artistice (și dubioase) ale fiului său nu își găseau locul în viitorul pe care acesta i-l pregătise. Era convins că numai prin muncă și sudoare, punând ban la ban, cei de teapa lor ar fi reușit – poate peste câteva generații – să scoată capul din noroi. Puștiul, însă, înțelesese încă din adolescență că locul lui nu era acolo, că era un vizionar și că poseda un spirit inovativ, pe care nici cea mai aprigă pedeapsă nu îl putea înfrânge. Reușise, așadar, să strângă suma necesară taxei și își completase educația, scăpând totodată de influența bătrânului care, pe atunci, era prea slăbit pentru a-l împiedica să își urmeze calea. Cu toate acestea, în Fairhaven, un altul luă locul figurii paternale de care avea nevoie, iar întâlnirea cu doctorul Ezrah Rimm îi deschisese fragedului John un apetit pe care nici nu știa că îl are.
– Rimm, Kay și lady Von Erikson au fost niște alegeri evidente, nu doar fiindcă posedau titluri sau relații cu anumite cercuri sociale la care secta nu avea acces, ci datorită unui nivel de educație pe care restul nu îl aveau. Am descoperit o inteligență aparte în ei, dar și diverse tipuri de perversitate – un catalizator comun și, în același timp, diferit, care le modifica adecvat aspirațiile. Kay a ținut cu tot dinadinsul să demonstreze că este cel mai talentat dintre necromanți, dar, cu fiecare succes, a obținut o încredere în sine care i-a îngustat viziunea și i-a indus obsesia grandorii. Yvette l-a detestat întotdeauna, asemănându-i-se poate cel mai mult prin aceeași nevoie de reușită… Diferența dintre ei, însă, a fost mereu una stridentă de-a dreptul: unde el se străduia să învețe tot ce era de învățat despre artele întunecate pentru a fi cel mai bun, ea o făcea mânată de un apetit insațiabil pentru putere. Madeline Mequette împărtășea același blestem și am fi recrutat-o dacă nu ar fi fost de un egocentrism legendar. Doctorul Rimm, în schimb, s-a aflat dintotdeauna la polul opus. Rezervat și modest, dar absorbit de experimentele lui grotești, consumat de o pasiune monstruoasă. A fost primul ales pentru a conduce cultul în Noss și singurul căruia Turek i-o oferit o brumă de încredere, dovedindu-se de o loialitate indubitabilă și o inventivitate surprinzătoare. Cel de-al patrulea și cel din urmă a fost Taft, pe care Ezrah însuși l-a recrutat, învățat și încurajat din calitatea auto-însușită de mentor… Și, odată cu tânărul John, atât eu, cât și acoliții lui Marteen, am descoperit o cu totul altă formă de nebunie ridicată la rang de artă…
Tânărul își clăti gura cu ceaiul crem, îndoit cu lapte, apoi își aprinse tacticos pipa de fildeș, ornamentată cu inele de argint, pentru care plătise o mică avere. John savura fiecare detaliu luxos al vieții sale – cu cât mai scump, cu atât mai satisfăcător, chiar dacă uneori calitatea lăsa de dorit. Era un gest vulgar, o respingere, o sfidare și o batjocură adusă amintirii părintelui sever și încăpățânat, care nu i-ar fi permis în veci un astfel de confort. Tutunul sfârâi curat, arzând moale și umed în cuva generoasă, în timp ce aroma îi invadă gura și fumul îi alunecă prin nări fără grabă. Senzația ar fi fost intensă, fierbinte și născătoare de cugetări profunde, dar gândurile Sculptorului erau demult încarcerate între zidurile șui ale unei demențe originale.
Se ridică de la masa rotundă, mică, amenajată special pentru el, și se aplecă ușor spre geamul curbat, prins între barele de metal ale balconului sferic. Sticla pornea de deasupra capului și i se oprea în vârfurile papucilor de mătase, asortați halatului său azur, iar prin spațiul larg Taft își admiră micul imperiu, pe care nu l-ar fi putut construi fără sugestiile inteligente ale doctorului Rimm. Muncitorii erau gălăgioși și dezorganizați, mânând vitele prin țarc cu onomatopee colorate înspre una din halele învecinate și amintindu-i indirect să îi instruiască corespunzător în această privință; Taft Inc. se ocupa cu de toate, dar nu tolera lipsa de educație profesională.
Iuțeala tabacului îl smuci din contemplație și zâmbetul îi reveni pe buzele subțiri, reconfirmându-i amical că fusese foarte inspirat să ceară plata în tutun pentru ultimele servicii prestate în Roth. Prețul buruienii crescuse înzecit de când plantațiile fuseseră distruse, în timp ce fabricile de procesare zăceau în ruină. Două dintre ele chiar îi aparțineau, fiind recent achiziționate, lucru ce trezise rumoare și ilaritate în rândurile duzinii de industriași perquieni. John le zâmbise senin, jucându-și perfect rolul de copil naiv și sorbindu-și ceaiul în încăperile împopoțonate ale singurului salon select de pe insulă – surpriza avea să fie de-a dreptul delicioasă.
Spre surprinderea lui, Ezrah se arătase îngrijorat. Motivul pentru care îi facilitase ascensiunea financiară, îi mărturisise el, era pentru a-i înlesni misiunea dată de Turek și, mai ales, pentru a-i oferi o poziție sigură, din care să își poată executa „lucrările” fără să se teamă de Miliție și restul forțelor de ordine. Interesul lui crescând față de lucrurile scumpe, față de din ce în ce mai solidul său loc în societatea înaltă, devenea periculos, amenințând – credea Rimm – pasiunea pentru „sculptură”, motivul pentru care doctorul hotărâse să îi devină mentor de la bun început. John, în schimb, îi oferise același zâmbet pașnic, asigurându-l că nu avea de ce să se teamă, ba chiar conducându-l într-un tur al galeriei sale, ce ocupa jumătate din mansarda clădirii, și prezentându-i, nu cu puțină mândrie, ultimele sale exponate.
Faptul că într-o zi, curând, va fi trebuit să îl ucidă pe Ezrah era aproape la fel de supărător ca infimul său public, iar această mică (și rară) lipsă de încredere din partea doctorului îl punea pe gânduri. Poate că acea clipă în care i-ar fi înfipt cuțitul în beregată avea să vină mai repede decât plănuia și, fără doar și poate, John avea să comită fapta cu destul de mult regret; știa că Ezrah trebuia să moară de mâna lui, dar numai atunci când, într-un final, s-ar fi dovedit a fi depășit, uzat și lipsit de scop, când învățăcelul avea să devină dascăl și când, asemeni lui Turek, avea să îi vină rândul la ascensiunea mult-visată. Era absolut convins de necesitatea acelui sacrificiu, pe când orice alt scenariu, mai ales unul în care ar fi trebuit să îl elimine pentru a-și salva pielea, într-un gest penibil de autoconservare, îl dezgusta enorm. John era un artist desăvârșit – știa asta – și, așa cum îndura lipsa unora ce i-ar fi putut aprecia arta la fel de mult ca Rimm, tot așa înțelegea nevoia de a-l trimite pe doctor, la timpul potrivit, pe lumea cealaltă.
Pufăi zâmbitor, își trecu degetul peste titlul gazetei și, fluierând vesel un cântec de petrecere, își târî papucii peste covoarele moi, trecând din cameră în cameră până în încăperea dedicată colecției sale macabre.
– Fiecărui inițiat i se cere să mutileze, spre gloria lui Turek și pentru a-și începe călătoria întru descoperirea sinelui liber, unul dintre sectanții de sacrificiu – și sunt destui. Majoritatea celor care îi servesc lui Marteen sunt mai mult decât lunatici, iar o mare parte din ei au fost împinși dincolo de limită fără voia lor. În cele mai multe cazuri, a fost vorba despre membri ai familiilor celor care îl slăveau înainte pe Thanos. Sau prieteni, vecini, cunoștințe… John a fost, încă de la început, un adept… exemplar. Nu a fost nevoie de nici cel mai slab impuls – boala lui era deja prezentă în trup și în suflet, iar lui Rimm nu i-a fost greu să se asigure că este și ireversibilă. I-a asigurat „materia primă”, i-a lăudat „arta”, i-a confirmat că este exact ceea ce trebuie să fie… Și totuși, cu toții am fost surprinși atunci când, venind timpul ritualului, John a refuzat să se supună, deși ucisese deja de cel puțin cinci ori până atunci, lăsând în urmă trupuri… remodelate cu ajutorul instrumentelor medicale pe care doctorul i le oferise în dar. Abia atunci l-am înțeles cu adevărat pe John Taft: motivația lui nu era succesul, puterea sau creația – oribilă și repugnantă – în sine, ci nevoia de sinceritate față de sine însuși. În primul rând, cel pe care i l-am oferit drept ofrandă era bărbat, iar asta l-a scârbit profund… În al doilea, am priceput în acele clipe, brutalitatea pe care o manifestă nu provine dintr-o ură față de femei, ci dintr-o admirație aproape… boemă. John este, în realitate, fascinat de formele feminine. Știu, sună complet greșit, întors pe dos, lipsit de noimă, și totuși… Câți bijutieri nu refuză să lucreze cu altceva în afară de metale prețioase? E oare, până la urmă, chiar atât de greu de închipuit?
Cu mâinile înfipte în buzunarele largi și gâtul adâncit în gulerul halatului, se roti zgribulit, dar fermecat de cadavrele secate de viață și de sânge. Era teribil de frig acolo, în acea hală special dotată cu un sistem de ventilație adaptabil; în plin Vernal, temperatura exterioară era perfectă pentru a conserva operele lui îngrozitoare. Mai bine de o duzină de forme uscate, cu extremități ciuntite și cranii din care părul răsărea sârmos, artificial, îl înconjurau cenușii, teribile. Cele cărora le permisese să își păstreze chipul exprimau o frică și o durere imposibil de descris – de ele era cel mai mândru. Muncise asiduu pentru a obține acele rictusuri perfecte, chinuindu-le uneori săptămâni în șir, chiar de dinainte de a le răpi. Așa cum plănuise a face și cu Daelin, Sculptorul reușise mai întâi să le frângă spiritul, să le ucidă speranța, să le aducă în pragul unei disperări supreme, abia apoi înfigându-și dalta în carnea lor. Observase, cu uimire, că tortura fizică durase, în anumite cazuri, cu mult mai puțin decât cea psihică, pe care o aplicase treptat, subtil și metodic. Rezultatul însă meritase – cu greu reuși să se desprindă din acea casă a ororii, strecurându-se cu regret prin ușa ascunsă în pereții împroșcați cu sânge, ca într-un coșmar, din podea și până în tavan.
În beznă, degetele pipăiră după manivela sistemului de iluminare. O roti rapid, acționând dinamul, și camera fu numaidecât invadată de lumina purpurie a becurilor cu cristal de rubin. Purpuriul îl incita, dar îi inducea în același timp o claritate anume, o stare de spirit pe care nici o substanță, persoană sau alt stimul nu era capabil să i-o ofere. Spațiul era zgârcit – cu puțin mai larg decât o cămară, dar suficient de generos pentru a găzdui un altar din plăci de piatră în capătul opus și un fel de puț, din bolțari gri, în centru. Pe modesta construcție zăceau bucăți de os și cartilagiu, pene negre și nelipsitul bol în care sângele se închegase, desenând modele ciudate pe pereții de lemn. Alături, fuseseră debarasate resturi de ciori, un cuțit cu lamă zimțată și trei talismane din cupru murdar – John le privi fără tragere de inimă.
Mirosul i-ar fi întors până și lui stomacul pe dos dacă tavanul boltit nu ar fi culminat cu o pâlnie conectată la tubulatura menită aerisirii, căci în acea fântână băltea seva nefericitelor ce pieriseră sub oțelul său. Tot deasupra atârnau, în chingi ruginite, doi scripeți butucănoși din care coborau lanțuri cufundate în lichidul rece. Atent să nu se stropească, necromantul le trase spre el, făcând să răsară dinăuntru un corp pe jumătate descompus, prin ale cărui cavități sângele străin șiroia bolborosind timid.
– Dar Sculptorul nu s-a dovedit a fi doar un nebun original, ci și un necromant… inovativ. Este greu de explicat unora ce nu sunt nativi, dar fiecare dintre noi percepe legătura cu moartea (și felul în care o poate manipula) în anumiți parametri. Rimm, de exemplu, a dovedit că poseda o afinitate anume față de carne, de mușchi și oase proaspăt sărăcite de viață. Von Erikson, în schimb, a arătat că percepe putrefacția drept catalizator absolut pentru reanimarea leșurilor, pe când Kay a reușit să se identifice, aproape empatic, cu golul spiritual din cadavrele pe care le controla! Taft… Taft a venit cu ceva nou – nu doar necromanție, ci o vrajă a sângelui! Ceea ce el a descoperit sub tutela vrăjitoarelor și a mentorului său este ceva ce poate face legătura între artele negre ale tuturor celorlalți. Iar asta mă sperie până și pe mine! …Nu nemorții care îl slujesc sunt îngrijorători. O, nu! Ce e cu adevărat terifiant? Faptul că magia lui are potențialul să creeze cele mai distructive farmece, pe care nici măcar el nu și le poate imagina!
John își înmuie degetele în sângele înghețat și, cu grație, murmurând în surdină, desenă în aer simboluri doar de el știute, ca și cum ar fi dirijat o întreagă simfonie. În balansul acordurilor surde, din buricele degetelor lui lungi și osoase, picăturile se transformară în fire subțiri, ca de păianjen, agățându-se delicat de pomeții descărnați, de gura șuie, sfâșiată, și de sprâncenele spâne ale cadavrului. Ce mai rămăsese din rămășițele batjocorite păru că prinde formă, culoare și că se umflă sub influența descântecului; marioneta deschise pleoapele, privindu-l cu ochi pustii și albi. Mandibula îi alunecă vag și plescăi din limba-i neagră.
– Bună dimineața, maestre Rimm, zise mortul în același timp cu el, împărțindu-i frățește glasul pe un ton aproape ceremonios.
Așteptă apoi, răbdător, clipe lungi și, într-un final, sârmele purpurii vibrară, iar cadavrul vorbi din nou, de data asta însă cu vocea lui Ezrah.
– Ce dorești, John? Sunt… ocupat.
– Are de-a face cu titlul pe care tocmai l-am citit în gazetă, maestre? îl întrebă cu o nuanță de condescendență.
– Nu te privește, dar… da. Bănuiesc că situația Noss-ului nu este tocmai un secret în clipa asta, îi răspunse doctorul, și nu e nevoie să ne ascundem după degete. Ambii prizonieri sunt acum liberi, iar asta mă neliniștește… nu în puțină măsură.
– I-ai… pierdut? îl întrebă Taft mirat și ușor amuzat totodată. Cum e posibil așa ceva? Este indubitabilă influența sectei în cartierul tău, maestre! Ai la dispoziție o mică armată și totuși au reușit să îți scape doi amărâți?
– Măsoară-ți cuvintele, tinere! îl admonestă cadavrul, încruntându-se adânc. Nu este vorba de o pereche de șuți de prin mahalalele Perque-ului, ci de Corbi, îi mai spuse Rimm calmându-se într-o oarecare măsură. Stăpânul nu mi-a spus tot ce ar fi trebuit să îmi spună, iar eu nu am bănuit că fata va reuși vreodată să se elibereze de una singură…
– Sunt multe lucruri pe care stăpânul nu ni le împărtășește, maestre…
Cuvintele lui John răsunară cu o tentă de neîncredere, dar și precauție, ca și cum ar fi cercetat terenul. Știa că devotamentul lui Ezrah pentru Turek era absolut și incontestabil – trebuia, așadar, să își formuleze cu multă atenție ideile. Și ideile lui nu erau deloc îndreptate spre împlinirea mărețului plan al pretinsului zeu.
– Spune ce ai de spus, John, i-o tăie Rimm. Trebuie să îi găsesc pe cei doi și nu am vreme de taclale!
– Chiar trebuie? îi răspunse Sculptorul cu un surâs viclean. M-am tot gândit la asta – la ceea ce stăpânul susține că vrea să realizeze – și… nu îmi place. O lume lipsită de moarte? O lume în care toți vom fi asemeni lui? …Spune-mi, maestre, cum îți imaginezi că vor funcționa lucrurile?
Cadavrul tăcu din nou câteva momente, iar John simți că dubiul își făcea loc, fără grabă, ritmic, scormonind ca un vierme în mintea doctorului.
– Turek este mai mult decât nemuritor, îi zise într-un sfârșit. Ceea ce vom împărți nu va fi doar o existență eternă, ci și darurile sale. Vom fi puternici, John, vom fi noi înșine niște zei… Și vom modela acest tărâm după bunul plac. Nu va mai exista sărăcie, foame, chin și boală… De ce, tocmai acum, pui la îndoială intențiile lui?
– Fiindcă, așa cum bine ai precizat, nu vor mai exista senzații! Gândește-te, maestre: o specie nu doar nemuritoare, ci și nesimțitoare! Cum voi mai putea eu scoate în evidență toate acele expresii uimitoare prezente acum în lucrările mele? Cum vei mai putea tu lucra pe trupuri ce nu pot fi distruse? Și, mai presus de toate astea, la ce ne vor mai fi de folos puterile noastre? Dacă nimeni nu moare, dacă toți suntem la fel, vom stăpâni… ce anume?
– Ești mărunt, jalnic și lipsit de viziune, îi replică Ezrah pe un ton amenințător. Așa cum bănuiam, ai devenit mult prea atașat de lucrurile materiale și de poziția pe care te-am ajutat să o ocupi! Cultul a trudit decenii pentru a atinge această egalitate și armonie, iar noi, cu toții, am sacrificat totul ca să ajungem aici, iar tu vorbești despre-
– Despre pasiune! îl întrerupse celălalt. Toate aceste lucruri sună minunat, dar chiar ești dispus să renunți la asta? Tot ceea ce ești acum, tot ceea ce ai realizat… va fi… anulat. Va dispărea pur și simplu! …Și ai spus-o tu singur: stăpânul nu îți spune cât ar trebui să îți spună.
– Ai grijă, John! îl avertiză leșul. Ești la un pas de erezie! Ține-ți părerile pentru tine dacă îți pasă de viața ta; altfel e foarte posibil să nu apuci ascensiunea zeului! …Mi-ai irosit destul timpul, conchise Rimm. Du-ți la îndeplinire îndatoririle și mă voi preface că nu am auzit niciodată aceste lucruri din partea ta!
– …Taft este… volatil. A fost nevoie de un efort suplimentar din partea lui Rimm – singurul dispus să investească în el – ca să îi mențină statutul nu doar în sectă, ci și în Perque. Nu o dată ne-a pus pe toți în pericol din cauza… patimilor lui. Sume uriașe au fost plătite pentru a-i acoperi indiscrețiile. Alma Hervida a fost poate apogeul instabilității lui – a măcelărit patru prostituate în bordelul ăla și, dacă nu ar fi fost imobilizat chiar de proprii lui adepți, le-ar fi ucis pe toate. …Ceea ce vreau să spun e că nu am putut avea niciodată încredere în promisiunile lui. Granița dintre geniul și nebunia lui este o linie trasată în nisip… Iar restul e furtună.
Cadavrul se prăbuși în față, atârnând în lanțuri precum un animatron deconectat de la sursa de energie. John îl privi dezamăgit. O sclipire demonică îi răsări în privire și un rânjet pofticios i se contură pe buze. Ce surpriză plăcută era să descopere că nu mai exista nici un motiv pentru care Ezrah Rimm merita să trăiască!
Cronici din Voss (link) – Șerban Andrei Mazilu
(„Anotimpul pumnalelor” și „Jocul necromanților”)
ISBN: 978-606-92564-0-4 și 978-973-98394-2-6
Editor: Editura CRUX
Dată publicare: 2015 și 2016
Număr de pagini: 382și 346
Ceea ce a explorat Andrei Mazilu cu minuțiozitatea unui arheolog, însă, este lumea spirituală – intim legată de lumea reală în care își duc viața zi de zi locuitorii Imperiului Voss. Dacă în Anotimpul pumnalelor autorul ne-a lăsat să tragem cu ochiul numai la câteva momente-cheie din istoria Imperiului și ne-a dat o serie de repere religioase, spirituale și culturale ale acestei lumi, în Jocul necromanților Andrei Mazilu a deschis larg ușa și ne-a invitat să privim în abis.
Avem așadar legende, epoci clar delimitate cronologic, o mitologie proprie aparte, o Geneză a lumii Vos de inspirație biblică, avem un sistem religios oficial și unul subteran, avem culte, manifestări supranaturale, artefacte, creaturi stranii, un strop de magie și încă foarte multe întrebări despre Zeul Moarte și istoria antică a Imperiului.
După Anotimp, Andrei Mazilu s-a concentrat pe nenumărate aspecte legate de acest lore ce motivează și influențează direct acțiunea și personajele. Nu avem parte, însă, de o istorie luminoasă. Din contră, secrete și păcate vechi își lasă umbrele lungi să influențeze prezentul Imperiului, iar taine ce nu ar trebui dezvăluite niciodată schimbă pentru totdeauna viitorul protagoniștilor. O civilizație există atâta timp cât cineva își amintește de ea, iar din acest punct de vedere, Andrei Mazilu a realizat un adevărat tur de forță, căci în puține opere literare avem parte de atâta metodicitate în inventarea unei culturi și a unui sistem de credințe și practici perfect coerente cu trecutul locurilor în care ele iau naștere.
Într-o lume reală sufocată de fanatism, descoperirea, pas cu pas, a mecanismelor creării unei religii și a preluării controlului populației de către păpușarii “spiritualității”, seria Cronici din Voss nu putea fi publicată într-un moment mai prielnic și nu putea avea un impact mai mare asupra cititorilor.
