…
De când nu mai sunt aceeași Nori pe care o știam, toate coșmarurile încep cam așa: ceață, miros de toamnă târzie, eu stând așezată pe pământ și bucurându-mă de ultimele raze de soare, apoi… un sentiment că un pericol teribil se apropie. O voce care îmi șoptește că e ultima șansă să fug, înainte de a fi prea târziu. Și mă ridic. Și fug.
Iar ceața vine după mine.
Ceața cu miros îmbietor, de frunze uscate, cu adieri din copilăria mea, dar care e înșelătoare și nu-mi aduce nimic bun. Care face să mi se zbârlească pielea pe mâini, la fel cum se întâmpla de fiecare dată când mă uitam la Nicolas; mereu știusem că vraciul îmi va face rău, pentru că era ceva în ochii lui, ură, invidie, trădare… Așa era și vorba lui, asemeni ceții: te lăsa să-ți închipui că îți aduce lucruri bune, pentru ca apoi să te pună la pământ, cu un rânjet sarcastic.
În timp ce fugeam, întorceam din când în când ochii. Ceața mă urmărea, ascultătoare, dar se schimba mereu.
Uneori, lua forma unor animale. Niciodată fioroase, ci animale pe care le îndrăgeam, către care puteam întinde mâna.
Alteori, lua forma părului roșu al Anekei. Așa cum era el, nu o culoare uniformă, ci un amestec de nuanțe: ruginiu, violet, purpuriu, castană coaptă. Aducea mirosul zilelor de vară.
Dar, cel mai des, lua forma unor ochi străini și fascinanți. Ochi de culoarea argintului, ochi părând morți, dar care prindeau viață când mă oglindeam în ei. Argintiul care îmi spunea o poveste pe care doream cu toată ființa mea s-o ascult.
Și atunci îmi era cel mai frică.
Nu știam dacă de necunoscut, sau doar de mine însămi.
E beznă și sunt în miezul pădurii. Alerg, vreau să sfâșii ceva, cât mai repede, orice îmi iese în cale. Poate fi și om, cum zicea Ilya. Nu, nu mai vreau să mă gândesc la Ilya. Să mi-l alung din minte, cât mai repede. Mă împiedic de crengi de copaci, dar am o viteză mult mai mare ca de obicei, cred că e prima dată când îmi folosesc toate patru membrele în felul ăsta, sau, cine știe, poate am mai făcut-o, în amintirile mele pe care le refuzam, și Ilya a fost cel care m-a convins să nu-mi mai reneg această parte din mine, iar atunci i-am fost recunoscătoare, nu am crezut că ar putea avea intenții rele față de mine. Nici acum nu cred. O parte din mine refuză să creadă. Bătrânul ăla nu știe ce vorbește. El nu îmi e prieten. Mi-a făcut rău în trecut.
Am o greutate în piept și o plasă pe ochi, dar mintea îmi e limpede. Vede mai mult în alb și negru, mai mult ca de obicei.
Credințele populare spun despre vârcolaci că sunt un fel de zmei, ca în basmele pe care le auzim când suntem mici. Vârcolacii, spun oamenii, mai ales cei foarte credincioși, reprezintă tot ce e mai rău pe lume. O creatură care nu-și găsește liniște niciodată, care înghite soarele și luna și îi lasă pe muritori fără lumină, să bâjbâie în beznă.
Aparent, pentru că a fi vârcolac e ceva atât de diabolic, uneori copiii sunt amenințați că se vor transforma în lupi dacă nu ascultă de părinți.
Ca să ne portretizezi în felul ăsta, trebuie să ne urăști tare mult. Să te temi de noi.
Poate că sunt și eu o creatură de care ceilalți ar trebui să se teamă.
Mi-e dor de ceață, mi-e dor să îmi fie mai bine după ce îmi era rău, și de fiecare dată când mă trezeam confuză, iar ceața era în jurul meu, începea să-mi fie un pic mai bine. Mi-e dor de două scânteieri metalice din ceață, iar apoi de felul în care el apărea, așa cum în povești se spunea că eroul se dă de trei ori peste cap și se preface în muscă, apoi musca se dă de trei ori peste cap și se preface în om. El s-a dat de mai multe ori peste cap și m-a mințit, a vrut să mă facă să mă îndrăgostesc de el. Sau poate nu m-a mințit.
Oare chiar a vrut să mă omoare?
Nu, Nicolas habar nu are pe ce lume trăiește.
Dacă aș fi adult, probabil că aș înțelege mai multe, aș ști să iau deciziile potrivite. Mi-aș pune siguranța pe primul plan.
Apoi, parcă adusă de dorințele mele, ceața revine. Tot ce se întâmplă îmi este atât de familiar. Ceața, tot mai deasă, strângându-se mai mult și mai mult în jurul meu, iar ochii de argint sclipind din miezul ei, inima mea bătând repede, de bucurie. Nu m-a abandonat, acum îmi va explica totul, îmi va da lămuriri și va alunga cele mai negre presimțiri ale mele. Va spune că Nicolas minte, că are mințile pierdute și că el nu a vrut niciodată să mă atragă într-o capcană. Doar s-a bucurat să petrecem timp împreună.
Doar că nu se întâmplă așa.
Ilya iese din ceață și vine spre mine, dar are chipul mai înnegurat, așa cum nu-l mai văzusem până acum. Merg spre el și-l apuc de mână, îi zâmbesc și vreau să fie totul bine, doar că apoi… Nu-mi dau seama dacă el se trage de lângă mine sau e apucat de o forță uriașă, care îl smucește și îl împinge înapoi în ceață. Cert este că rămân cu degetele întinse, dar parcă aș vrea să ating o fantomă. Pentru că Ilya nu mai este, a fost înghițit de ceață.
Îmi trece prin minte că băiatul nu a fost niciodată real, doar mi l-am imaginat eu. Din prea multă singurătate și din dorința de a-mi vindeca rănile cât mai repede.
Mi-ar plăcea să-mi fi rămas de la el un obiect, un talisman, care să-mi arate că a existat, că l-am atins, că nu a fost doar abur. Dar nu am. Doar o urmă de sărut pe buze.
Alerg, și cu fiecare salt îmi simt mușchii mai vii, parcă întregul meu corp se dezlănțuie.
Și Ilya avea dreptate. Chiar simt libertatea.
Cred că asta e libertatea.
Să accepți tot ce ești, fără să-ți fie teamă, sau rușine.
Să nu îți pese de ceea ce cred alții despre specia ta.
Nu există o specie mai bună sau una mai rea. Oamenii nu sunt cu nimic mai presus decât lupii.
Văd o veveriță ascunzându-se pe după o ramură de copac și țâșnesc după ea. Sunt precisă, abilă, dezlănțuită.
Mă trezesc întinsă pe mormântul Lorenei și parcă nu mai am pic de vlagă în trup.
…
Cristina Nemerovschi, Cronicile fetei lup. Vol. 1: Ceața, Editura Herg Benet, 2019
