Fu trezit de o bătaie în ușă. Era singur în încăpere și, în clipa dinainte să deschidă, se întrebă dacă nu cumva visase totul. În fața pragului era o copilă, alta, din cîte își putea da seama, la fel de bălaie și cu ochi la fel de luminoși, spunîndu-i că stăpîna îl aștepta în Sala Oglinzilor.
Flăcăul o însoți buimac și, trecînd pe coridoarele întunecoase, văzu o ușă deschizîndu-se și, în lumina lumînărilor din odaia deschisă, o copilă intrînd. Înainte ca ușa să se închidă și întunericul să se aștearnă iar, Joszef mai văzu, cu ochii încă plini de somn, o vană din argint plină cu un soi de apă roșie pe care pluteau cîteva petale. Parcă beat, merse înainte. Sala, cu pereții și tavanul de oglindă, era luminată de cîteva duzini de lumînări. În mijloc, o masă rătundă fusese adusă, iar în jurul mesei stăteau Contesa și celelalte șapte copile, înmiite, împreună cu flăcările, în oglinzi.
– Dragul meu băiet, mă bucur că ne însoțești, grăi stăpîna. Așază-te, te rog. E ora dinaintea răsăritului, ora cea mai potrivită pentru chemarea duhurilor. Nu trebuie s-o irosim.
Contesa arăta mai tînără și părea să nu mai aibă nevoie de baston. Lumînările împrăștiau un fum care-și schimba coloarea precum coada de cucoș, însă păstra același iz înțepător, care-l duse pe Joszef cu gîndul la o lulea din care trăsese cîndva.
– Chemarea duhurilor? bîigui flăcăul.
– Întocmai.
– Pe cine…
– Pe Sfîntul Ilie.
Joszef simți că-i fuge pămîntul de sub picioare. Se uită la copilele care se așezaseră în jurul mesei, încercînd s-o ghicească pe cea căreia îi împărtășise taina sa, însă în lumina lumînărilor și cum stăteau toate cu privirile în jos, nu izbuti.
Ascultă îndemnul Contesei și se așeză pe unul dintre cele două scaune rămase libere. Deși era înspăimîntat de gîndul că avea să fie pus față în față cu Stăpînul Ploilor și-și regreta mai vechile gînduri trufașe, Joszef speră că avea să primească răspunsurile pe care le căuta. Încercă doar să se pregătească să le accepte, oricare ar fi fost acestea.
Contesa își scoase un ac de păr și-și înțepă arătătorul, lăsînd un strop de sînge să cadă în lichidul unui soi de opaiț fără fitil. Lichidul se aprinse deodată, albastru ca flacăra de blestem sau ca luminile de irodițe.[1] Lumînările fură deodată stinse de o suflare nevăzută. Stăpîna îi îndemnă să se ia de mîini fiecare cu cei de lîngă, invocă numele conților De Saint-Germain și Di Cagliostro și se puse apoi să bălmăjească pe latinește, tot mai iute. Apoi își dădu ochii peste cap, în timp ce glasul i se auzea tot mai tare, amenințînd să spargă sticla vitrinelor. Masa începu să tremure, sticlele să clinchetească, însă nimic altceva nu se întîmplă.
După vreun cifert de ceas, fata care-l adusese acolo aprinse o lumînare.
– Sfîntul Ilie nu vrea să-ți vorbească, băiete, grăi aspru Contesa, părăsind încăperea.
Joszef, care mai degrabă se socotea pe el nevrednic decît să fie neîncrezător în abilitatea Contesei de a vorbi cu duhurile, se întoarse în odaia sa mai mîhnit ca niciodată. Prin urmare, nu era nimic sfînt în el, altfel cerurile i-ar fi vorbit. Un glas nelumesc, tunător, i-ar fi spus să fie fără de grijă, căci era trimisul Celor de Sus. Însă nimeni nu spusese nimic. Poate că părintele Ghenadie avusese dreptate și că era într-adevăr ceva necurat în el. Poate că ar fi fost bine să o ia înapoi spre casă și să-și primească osînda curățitoare.
Vîntul umfla perdelele grele și roșii, ca de carne vie, iar covorul de Buhara se udase de la ploaia piezișă care căuta să ajungă la el. Adormi din nou la prima geană de lumină și în vis i se păru că pătrunde în încăpere, ud de ploaie, murdar de noroi și cu o urmă sîngerie de potcoavă în frunte, cu estocul în mînă, pregătit să-l omoare ca pe un bou, Helmuth cel mut, de parcă incantațiile îl treziseră pe el din moarte în locul sfîntului chemat.
***
Se deșteptă tîrziu. Ieși pe cafas pentru a privi în zare, ca pentru a se hotărî încotro să se îndrepte. Un mierloi cînta cu voioșie undeva într-un copac, iar acea veselie i se păru lui Joszef atît de nepotrivită, deșănțată chiar, ca liedul unui nebun scăpat înapoi pe străzi de la Mărcuța sau de la Malamuc, ca bolboroselile smintite ale lui Nastratin.
Negurile se tîrau peste dealuri, răsucindu-se întunecoase de parcă nu departe ar fi pus cineva foc. Undeva, pătrunzînd prin fumul apei, dincolo de dealuri, de munți și de coline, se găsea Dörrental. Era mai aproape de casă decît fusese vreodată de cînd pornise la drum. Se uită apoi la aleea pietruită pe care o Emőke, a lui sau alta, își dăduse ultima suflare, la pietrele rătunzite de pe care fie celelalte fetișoare, fie ploaia spălase sîngele, ploaia lui sau alta. Auzi deodată zarvă în încăperile de dedesubt și cînd scoborî, află că una dintre copile nu era de găsit. Ar fi bănuit-o pe Contesă dacă aceasta nu ar fi fost cea mai pornită să o găsească, zorindu-le cu furie pe celelalte fete s-o caute peste tot, împărțindu-le în cete care să scotocească prin toate cotloanele, pe afară și pe dinăuntru. Cumva, Joszef știa care dintre fete fugise. Nu putea să-și explice cum, însă știa.
Înnebunită, Contesa îl trimise pînă și pe el să caute, pe afară prin ploaie, pe unde-i plăcea lui, pesemne, și în astfel de harababură trecu întreaga zi.
După lăsarea nopții, stăpîna veni la el și-i făcu propunerea pe care nu apucase să i-o facă în ziua dinainte. Îi spuse că omul-lup se găsea închis într-o cușcă în pivniță și că tot ce trebuia flăcăul să facă în schimbul a o sută, ba nu, două sute de taleri, era să ia una dintre săbiile pe care le înghițise cu două seri în urmă și să-i împungă inima, iar apoi să-i ducă leșul unui împăietor din Kronstadt, pe care ea-l știa bine. Două sute de taleri și șansa de a vorbi nu cu Sfîntul Ilie, ci cu cel care fusese înaintea sa, cinstit cîndva ca zeu, cu însuși Gebeleizis.
Cumva, neștiind cum să și-l închipuie pe numitul zeu, Joszef se gîndi la o statuie adusă de la Roma de un pietrar talian și pe care o văzuse pe Ulița Tîrgoviștei, un colos, un novac din piatră călare, vărsînd apă într-un havuz. Un zeu al apei, se gîndise atunci. Contesa îi mărturisi că ea era femeie slabă și betegită, și că n-ar fi putut nicidecum să facă o asemenea ispravă. Cît despre fetele ei, tremurau numai cînd se gîndeau la pricolici. Încercase deja să-l otrăvească, dîndu-i o ciulama de ciuperci spurcate, peste care presărase săricică în loc de sare, însă fiara n-avusese nimic. Ba chiar mai ceruse o porție. Asta era tot, mai spuse ea. Două sute de taleri cu care să se ducă unde-i voia sufletul. Ba i-ar fi dat și una dintre copile s-o ia cu el de voia, pe oricare ar fi ales-o. Joszef se căzni să-și stăpînească tremurul. Chiar înainte ca el să răspundă, Contesa se schimbă la față. Ochii i se măriră de groază.
Prin fereastră, se vedea un lung șir de făclii, ca un șarpe de foc, urcînd spre palat.
[1] La aproape un secol de la întâmplările înfățișate, chimistul german H. O. Albrecht avea să descopere proprietățile luminolului și modul în care acesta reacționează în prezența fierului din sânge. O schiță înfățișând o bizară lampă fără fitil, semnată de R. Fernec și datată 1827, se găsește în colecția Eise-Fraknó; pentru cei din Sala Oglinzilor însă, aceea nu putea fi văzută decât ca o vrăjitorie.
Romanul poate fi cumpărat de pe site-ul editurii Crux Publishing.