– Hassassinii sunt Păzitorii Porții, spuse Don Miguel și îi făcu semn să se așeze. Poarta are două laturi, numite generic stânga și dreapta, singurele posibilități de a te apropia de ea în acest spațiu. Pe partea stângă, are acces la ea Federația; pe cea dreaptă, Uniunea. În felul acesta, oriunde te-ai fi trezit, ai fi avut deschisă o cale către ea. După minuțiozitatea cu care fiecare element a fost luat în calcul, se poate deduce că lumea în care ai trăit până acum se află sub controlul complet al unei forțe raționale, aflată dincolo de puterile umane. Tu ești forța aceea, Don Cristofor?
Lumina din jurul lor era portocalie, dar lucrurile ce se găseau la limita câmpului vizual aveau o tentă verzuie, cadaverică. Ultimii doi soldați cu chipuri identice încremeniseră cu armele îndreptate undeva către centrul sălii imense, în direcția de unde plecaseră în urmă cu câteva minute. Fernando (sau Cristofor? Doamne-Dumnezeule, ce anume reprezenta pentru sufletul uman structura identității, dacă simpla schimbare a numelui putea să-l determine să se simtă asemenea unui orb al cărui baston a întâlnit brusc golul prăpastiei? Fernando însemnase o identitate de 20 de ani în țesătura acestei lumi, pe care nu și-o amintea deloc altfel decât se structura ea în prezent în jurul său; Cristofor Columb era un nume ce nu-i amintea nimic despre viața trăită dincolo de Poarta spre care-l purta, cu iuțeală și îndârjire, un destin de neînțeles) își aminti de uimirea zugrăvită pe chipul femeii, ca și cum ar fi zărit pe tavanul îndepărtat o imagine de Apocalips. Dădu curs invitației celuilalt și se așeză pe scaunul cu spetează flexibilă din fața pupitrului de comandă, ale cărui monitoare ocupau întreg peretele din spate al hangarului.
– Nu… nu știu. Nu cred.
Don Miguel râse mânzește către el, cu dinții sticlindu-i portocaliu în lumina ce curgea ca un fluviu de miere vâscoasă peste ei.
– Hassassinii au fost concepuți astfel încât să păzească accesul spre Poartă de orice intrus care, într-un fel sau altul, de-a lungul vremii, ar fi descoperit menirea ei. Toate comenzile venite prin Rețea, de la nu se știe cine, îi trimiteau să-i extermine pe doritorii de a porni spre Dincolo. Nu oricine putea să devină hassassin, chiar dacă ar fi urmat cu sfințenie învățăturile Ghildei, ci numai aceia special născuți pentru așa ceva. Acel îndepărtat și enigmatic Hassan trebuie că va fi fost luat la bordul Ninei, printre ceilalți marinari, numai datorită calităților sale de ucigaș perfect. A fost omul de taină al Reginei Isabela, ce avea misiunea de a-l proteja pe amiral. De fapt, asta am și făcut noi, toți hassassinii Lumii Noi, Amirale, te-am protejat apărând Poarta. Acum, când ea s-a deschis încă o dată, devenind vizibilă pentru cei care navighează sau zboară prin zonă, e momentul să te întorci în lumea din care ai venit.
Orice victorie trebuie că are un gust amar, atunci când afli care a fost prețul ce a trebuit plătit pentru a o obține, respiră adânc bărbatul și-și privi mâinile tremurând. Întoarse fruntea și privi în urmă. Capătul celălalt al hangarului se zărea ca într-un fel de ceață portocalie, tivit cu verde. Silueta femeii se distingea clar pe fundal, cu capul lăsat pe spate și coada groasă și scurtă, atârnându-i într-o parte. Reveni către monitoare, golit de orice fel de dorință.
– Ce s-a întâmplat cu ei? Făcu un gest scurt din cap spre cei din urmă. Ce-o să se întâmple cu ei?
Bărbatul cel gras își șterse fruntea de transpirație cu dosul mâinii, apoi izbi în tasta unui monitor. Acesta prinse viață și, în baia de lumină portocalie, amplificată spre galben de selectorul ecranului, revăzură hangarul în care se găseau de undeva din centru, de deasupra. O cameră de luat vederi mascată în tavan, sub forma unui bec, bănui Fernando. Don Miguel mută un cursor spre dreapta și imaginea dispăru pentru o clipă, fiind înlocuită cu alta, inundată de aceeași lumină. O corabie de dimensiuni impresionante apăru în centru, urcată pe o platformă pe șine.
– Noua Nina, spuse el, fără să pară că a auzit întrebarea celuilalt. Este singura corabie din cele trei, care a trecut prin Poartă. SSF-ul a reconstruit-o în detaliu, urmând indicațiile și planurile din Arhivele Rețelei. Atâta doar că nimeni nu știe de ce catargele au fost dispuse nu în sus, cum era de așteptat, fiind vorba despre un velier care folosea ca forță motrice vântul, ci în jos. Catarge submarine, cu vele din mase plastice. Îți spune ceva acest lucru, Don Cristofor?
Fernando se aplecă înainte, ca să examineze mai bine imaginea ce aștepta imobilă pe ecran. Scaunul scârțâi sub greutatea sa și alunecă scrâșnind spre pupitru.
– Utilizarea curenților submarini. Mult mai constanți și mai rapizi decât cei atmosferici. În adâncuri, nu-i niciodată furtună și o corabie submarină nu se scufundă din cauza factorilor subacvatici. Dincolo de Poartă trebuie că este o lume dominată de o atmosferă violentă și impredictibilă. Don Miguel…
– Ah da, păru că se trezește bărbatul cel gras. Nu s-a petrecut nimic extraordinar. Atâta doar că trebuia să te protejez și nu-i puteam ucide pe toți, mai înainte ca să apuce să-ți facă vreun rău. Timpul, Don Cristofor, am întrerupt curgerea timpului. Trebuie să cunoști procedeul, doar ai trecut prin Poartă și ai creat Lumea Nouă. Timpul este o însumare lineară infinită de Clipe. Am scos una dintre ele în afara linearității. O enclavă mută și oarbă. Care va sfârși prin a se autoconsuma, iar curgerea va fi reluată din punctul de întrerupere. Orice se va fi întâmplat în interiorul enclavei.
– Nu înțeleg rostul enclavei, atunci.
– Lumea din această parte a Porții este o asemenea enclavă, chiar nu-ți reamintești, Don Cristofor? Don Miguel își puse mâinile una peste alta și-l privi îndelung. Grăsimea pielii îi lucea unsuroasă în lumina violentă. Paznicii Porții sunt, de fapt, Paznicii timpului din enclavă. Îi cunosc curgerea. Privesc de deasupra și intervin pentru a-i anula abaterile de la linearitate, datorate oamenilor. După ce vei fi ajuns în interiorul Porții, curgerea se va relua, armele își vor fi terminat de fixat ținta și vor trage, iar trupul meu se va rostogoli pe podea, declanșând în interior explozia ce va îngropa întreg Cape Canaveral într-o prăpastie uriașă, ocolită de locuitori timp de sute de ani, din cauza morții invizibile ce-i va atinge pe cutezătorii sau nebunii care se vor avânta prin zonă. Iradiații, înțelegi?
Fernando își linse din nou buzele arse de spaimă. Mâinile celuilalt așteptau încleștate una peste cealaltă, asemenea unor mici animale de câmpie pândind primejdia necunoscută ascunsă dincolo de orizontul vederii lor.
– Viitorul… îngăimă și vocea era atât de subțire, încât nu și-o recunoscu. Cum de poți cunoaște viitorul, fără să fii Dumnezeu?
– Sau Marele Cacique, nu? Don Miguel râse sec. Zeii, Amirale, zeii i-ai adus cu tine, când ai trecut încoace, nu-ți amintești? Lumea aceasta nu a cunoscut nimic, până ce nu ai modelat-o tu. Chiar și zeii ei au ajuns aici transportați într-una din cutele ascunse ale minții tale. Tu cunoști viitorul, deoarece l-ai scris în Arhive și ți l-ai lăsat spre rememorare, când vei fi ajuns la capătul timpului. La ieșirea prin Poartă. Noi, hassassinii, suntem singurele ființe ale Lumii Noi cărora ne-ai permis să-i aflăm direcția și dezvoltarea pentru a-i păzi destinul, câtă vreme vei fi fost cufundat în anonimat.
– O ucid pentru a treia oară, spuse rar Fernando Ferens și se ridică în picioare. Scaunul scârțâi din nou, destinzându-se. Lumina portocalie îi curgea pe mâini și pe haine cu o atingere ușor lipicioasă. Oare de unde am sosit aici, ca să construiesc această lume supusă oarbei manipulări genetice și de ce am făcut-o?
– Probabil că ai fugit de ceva, în lumea de dincolo de Poartă, răspunse incolor bărbatul cel gras, fără să se urnească. Sau de ceva.
– Dar tu…?! se răsti. Nu pricep de ce îți accepți moartea cu atâta resemnare? De ce nu te împotrivești în vreun fel?
– Determinarea, ridică din umeri Don Miguel. Ne-ai construit fără liber-arbitru. Poate că, în lumea ta, cu tine se întâmplă același lucru. Orice am face, suntem indisolubil legați de două puncte capitale în existența noastră – de naștere și de moarte. Nu avem putere să determinăm nici una din ele.
– Determinarea… repetă el. Eu v-am construit viețile și destinele, spui. Și nu vă puteți împotrivi. Dar poate că propria-mi determinare din altă lume a făcut să vă construiesc astfel.
– Poate, ridică din umeri celălalt.
– Poate că destinul meu este să trec, acum, prin Poartă spre înapoi. Dar dacă m-aș împotrivi? Dacă aș refuza să merg, oare ce s-a întâmpla?
Bărbatul cel gras ridică din umeri și nu spuse nimic.
– Nu cred că s-ar întâmpla ceva. Fernando își plecă fruntea și medită câteva clipe. Nu știu, hotărî în cele din urmă. E un joc mult prea complicat pentru a putea fi înțeles numai din câteva elemente adunate la întâmplare. Cel mai bine ar fi să mergem și să încercăm să ne împlinim, fiecare, bruma de soartă ce ne-a fost dată. Încotro, Don Miguel?
– Spre ușile acelea metalice din dreapta.
Părăsiră pupitrul cu monitoare și se îndreptară către peretele dinspre apus. Din cauza stridenței luminii, ochii lăcrimau ușor tot timpul. În aer, se simțea un iz vag de ozon și de iarbă amară de Hostii. Înainte de a ajunge în dreptul celor două uși masive, culisante, Fernando aruncă o ultimă privire către secvența încremenită a Clipei. Soldații păreau păpuși de ceară cu chipuri identice, iar Aranjuez Salva și Ami Jo Jonhson două statui de calcită, părăsite în mare grabă de sculptor.
Don Miguel apăsă pe cele două mânere mari, cu sfere metalice la capete, și ușile prinseră să se îndepărteze una de cealaltă fără zgomot. Dincolo, se găsea o altă hală, în care zăceau aruncate claie peste grămadă felurite unelte și obiecte – fierăstraie mecanice cu lame multiple, rindele pentru tâmplărie de lemn, dălți, piroane stivuite în grămezi înalte de o jumătate de metru, bancuri de lucru răsturnate, cu foi circulare de aprig îndoite sub ele, colaci de funie desfăcuți, saboți de lemn placați cu foi de aramă, rame metalice pentru hublouri, lanțuri groase cât brațul unui om voinic, înfășurate pe cabestane mici, funii din mase plastice strălucind uleios în lumina ciudată, câteva roți de cârmă de diferite dimensiuni legate toate la un loc și atârnate de tavan cu un cablu multifilar. În centrul sălii, pe o linie ferată înălțată de la podea cu o jumătate de metru, aștepta un vagonet de marfă foarte lung, cu podeaua supralățită pe suporți laterali sudați de șasiu. Deasupra podelei, ancorată într-un păienjeniș de fire de plastic și de cabluri metalice groase ca pe deget, se înălța corpul arhaic, dar splendid în măreția sa demult apusă, al unei caravele fără catarge. Totul lucea ca nou și părea că pojghița de lac de deasupra nici nu apucase să se usuce.
– Nina, spuse încet hassassinul și-i făcu semn să înainteze.
Uluit, Fernando păși ca prin vis înainte, neluând în seamă obiectele înșirate pe jos. Călcă pe un colac de funie, se împiedică în brațul unei pompe desfăcute și fu gata să cadă. Mâna lui Don Miguel interveni salvatoare și-l ajută să-și recapete echilibrul.
– Dumnezeule, spuse el înghițind în sec, cu ochii holbați la corabia nemișcată, au făcut-o întocmai! Au respectat până în cele mai mici amănunte planurile din Arhive. Credeam că lumea aceasta n-o să aibă niciodată nevoie de ea. Credeam că enclava se va putea menține la nesfârșit. Ce trebuie să fac?
– Vei urca pe corabie, Don Cristofor. Iar eu mă voi cățăra în cabina de la capătul platformei și voi porni motorul. Calea ferată are lungimea de 18 km și se sfârșește în mare. Există câteva dispozitive automate, care vor desprinde legăturile dintre platformă și navă, înainte de a ajunge la doc. Când platforma se va izbi de contraforții de la capătul liniei, nava se va desprinde și va aluneca singură în golf. Vei fi la bordul ei, gata să-ți reiei călătoria întreruptă.
Fernando dădu cu piciorul o lădiță cu șuruburi din drum și se opri chiar lângă platformă. Întinse mâna spre corpul navei, dar se opri la jumătatea gestului și o lăsă să cadă. Se răsuci spre celălalt.
– Orice navă maritimă trebuie condusă de un echipaj. Cu atât mai mult, un velier. Când am trecut prin Poartă cu adevărata Nina, trebuie că am avut o mulțime de oameni la bord.
– O sută treizeci și patru de marinari. Oameni de pe toate trei corăbiile. Voluntari. Cei care au servit drept material pentru clonare în Lumea Nouă. Au murit demult, Don Cristofor. Și nici o clonă nu poate trece prin Poartă, alături de tine. Tu ești singurul supraviețuitor, nu-ți amintești? Celula de stază, refrigeratorul celular, somnul compozit și toate celelalte… Te vei întoarce singur. Ai știut asta chiar de la început. Nava a fost proiectată și construită în așa fel, încât să poată fi manevrată de un singur om. Catargele sunt alcătuite din tuburi, care ies unul din altul, prin acționarea unei pârghii, iar velele se întind singure, în funcție de opțiuni. Vei fi, simultan, echipajul și căpitanul. Urcă, timpul se scurge. Chiar și atunci când pare înțepenit în Clipă.
Căută cu privirile și descoperi scara de frânghie atârnând de flancul navei, în apropiere de prora. Urcă încet, încercînd să-și reamintească senzațiile din urmă cu… Cu cât, oare? Cu o mie de ani? Cu zece mii de ani? Sări peste copastie și ateriză chiar lângă piciorul habitaclului comapsului. Făcu doi pași spre centrul punții, unde picioarele catargelor, înalte de circa un metru, vopsite în negru, marcau locul asemenea unor coșuri de nave cu aburi. Își aminti de șalupele greoaie ale Pazei de Coastă și surâse. Dincolo de ele, se ridica duneta, cu scara lată, acoperită cu un covor brun. Puse mâinile pe bara de susținere și se întrebă de câte ori făcuse gestul pe adevărata Nina. Nu-și aminti și renunță să se mai gândească la asta.
Vocea ștearsă, aproape graseiată, a hassassinului îl întrebă dacă era gata de plecare. Dădu din cap, apoi realiză că celălalt nu îl poate observa și-i strigă să pornească oricând dorește. Auzi o serie de bocănituri, un fâșâit puternic de abur ieșit cu presiune dintr-o țeavă subțire îl avertiză că partea mecanică a platformei de dedesubt intra în funcțiune, apoi o smucitură bruscă îl dezechilibră și se prăbuși pe podeaua de lemn, în direcția catargului principal.
Se ridică în genunchi, cu obrazul pulsîndu-i violent și cu o durere surdă în craniu. Își duse mâna la față și degetele se mânjiră cu sânge portocaliu, semn că rana i se deschisese din nou. La câțiva metri sub el, platforma porni, cu un scrâșnet asurzitor, și valuri de aburi strălucitor umplură hala de jur-împrejur, asemenea apelor unei mări. Se șterse cu mâneca, apoi se săltă în picioare, tremurînd. Se apropie de marginea copastiei și se cățără pe o ladă amarată în apropiere. Văzu peretele din față al hangarului cum se deplasează înspre stânga, permițînd luminii violente de afară să pătrundă în interior. Platforma înainta lent, căpătând treptat o viteză din ce în ce mai mare.
Ieșiră dincolo de porți, cu un uruit asurzitor. Soarele avea dimensiunile lunii și părea o portocală prea coaptă. Câteva stele sclipeau violet spre dreapta, acolo unde noaptea apărea constelația Boarului. Legănarea caravelei se accentua cu fiecare clipă, semn că legăturile dintre ea și platformă începeau să cedeze. Fernando își încleștă degetele și mai puternic de lemnul lucios, dorindu-și să nu se mai gândească la nimic altceva decât la țărmul aflat la numai câțiva kilometri în față.
Arbuști ornamentali, sălbăticiți, alunecau singuratici pe ambele părți ale insolitei ambarcațiuni. Câțiva cârstei cu pene negre pe vârful aripilor se ridicară brusc în zbor, când platforma ajunse în dreptul unei tufe de leandru înflorită. Clădirile bazei rămaseră undeva în urmă și, când linia ferată făcu o buclă largă în jurul unei coline, dispărură cu desăvârșire, numai portocaliul luminii ce alerga pe copastie asemenea unui râu de poveste amintind de cele petrecute cu numai câteva minute mai înainte.
Apoi, platforma prinse să coboare o pantă lungă și viteza crescu din nou. O ladă se desprinse din legături și alunecă spre tribord, izbindu-se de colțul tambunchiului. Capacul se sfărâmă cu zgomot și o mulțime de cutii de conserve săriră în toate părțile, rostogolindu-se când la stânga, când la dreapta, în funcție de felul în care linia ferată urma denivelările terenului.
Tangajul de dinaintea unei furtuni… Fernando (sau Cristofor? – Doamne, ce greu era să alegi cine trebuie să fii cu adevărat dintre identitățile apuse ale trecutului tău, ce fel de set de amintiri ți se mai potriveau după neștiuți eoni de transformare, dilema șarpelui privindu-și pielea năpârlită și regretând că nu poate să se afle sub ambele simultan) își simți genunchii încordați pentru a înfrunta valurile lungi ce se pregăteau să izbească prova corăbiei. Și-l aminti cu o claritate șocantă pe Rodrigo de Triana, cățărat pe arborele trinchet să slăbească școtele rândunicii, cu pantalonii marinărești din cânepă rulați până aproape de genunchi și cu legătura murdară din jurul frunții, legănându-se între straiuri și străduindu-se să ajungă sartrul pânzei ce pocnea sub suflarea vântului… pe Rodrigo de Triana azvârlind clenciul spre punte și săltîndu-se pe jumătate spre verga de deasupra, lovit peste față de funiile groase, punând mâna la ochi și strigând ca un nebun către cei de sub el și, în mod special, către el, amiralul mărilor, cuvântul magic care avea să-i aducă lui dezlegarea și celorlalți chinul nesfârșirii – POARTA!
Lunga pantă se termină în apropiere de liziera unei păduri, coti pe malul unui râu străveziu, hurducăni peste un pod metalic și coti iar către zona colinară dinspre răsărit. Din ce în ce mai multe stele violete împânzeau bolta, construind constelații necunoscute dar, cumva, familiare, așa cum se întâmplă când treaz fiind lucruri pe care nu le-ai văzut în realitate niciodată le cunoști din cealaltă lume, cea a visului. Fernando scutură fruntea, își șterse cu mâneca sângele de pe obraz și se hotărî să-și caute cabina. Ocoli sondele catargelor, trebuind să-și caute sprijin cu mâinile pentru a se ține pe picioare, din cauza trepidațiilor platformei și a frecventelor schimbări de direcție. Mergea încet, înlăturînd cutiile de conserve cu piciorul. Urcă treptele scării spre dunetă și se opri în fața ușii ce ducea spre careul ofițerilor. Cu o strângere de inimă, își aminti de Martin Alonso Pinzon și de inspectorul regal Rodrigo Sanchez de Segovia discutînd cu voce scăzută dincolo de ușă, cum să îi determine pe oamenii credincioși boțmanului să se revolte cu puțin înainte de miezul nopții și, la semnalul luminos primit de pe Pinta, să năvălească în cabina sa pentru a-l înjunghia pe amiral. Își aminti de barca în care-l coborâse pe Pinzon, imediat după miezul nopții, legat fedeleș, și de arborele trinchet unde-l legase pe inspector, iar Escobedo îl biciuise la lumina torțelor, în fața întregului echipaj, până ce-și dăduse sufletul. Își aminti de propria sa persoană stând rezemată de bara dunetei și privind întunecat spectacolul, cu puntea dominată de sclipirea azurie, îndepărtată, dar amenințătoare a Porții.
Părăsi careul și deschise cu putere ușa cabinei căpitanului. Nu se schimbase nimic, nici măcar patul de fier de pe peretele opus ușii, prins de podea în buloane nituite la capete. Pe masa lungă și îngustă de alături, stătea pe jumătate desfășurată o hartă din plastic, care imita perfect pergamentul. Își mușcă buza de sus și, sprijinindu-se cu palma de perete, se apropie de masă. În spate, ușa se bălăngăni de câteva ori în țâțâni și se închise cu o bufnitură. Harta lui Toscanelli! Fernando înghiți în sec și își plimbă podul palmei peste suprafața netedă și lucioasă, acoperită cu semne stranii și litere desenate cu multe înflorituri. Urmări cu arătătorul câteva săgeți ce reprezentau, probabil, curenții marini și ajunse în dreptul unei aglomerări de plante acvatice, în mijlocul căreia stătea captiv un gallion, cu pânzele dezumflate. Câțiva centimetri mai spre dreapta, era desenat un dreptunghi minuscul, iar în jurul lui, ca în desenele simbolice ale copiilor, câteva liniuțe închipuiau o strălucire solară.
Se lăsă pe pat, tremurând din tot corpul. Sângele din rana obrazului îi încleiase deja cămașa la guler și i-o lipise de pielea spatelui. Ce se întâmplase oare acolo, în Lumea Veche de dincolo de Poartă? Își lăsă privirile să alunece peste puținele lucruri din încăpere: un lighean din plastic, semănînd cu porțelanul, o carafă de sticlă, ușile unui dulap de haine, încastrt în peretele cabinei, scaunul din colț, polița suspendată cu pipele și săculeții cu tutun aromat, halatul de noapte aruncat neglijent peste spătarul de fier forjat al patului, preșul de lână, colorat în verde, galben și negru, ibricul pântecos de aramă pentru făcut cafea… Iar jos, ițindu-se de sub marginea cuverturii groase de lână albă, cu chenar roșu-negru, vârfurile unor papuci galbeni, cu ciucur albastru în vârf.
Afară, platforma uruia și se rostogolea, înspăimântător, spre mare. Noua Nina naviga neostenită spre o țintă nezărită, sfârtecând cu etrava ascuțită valurile portocalii ale unui cer sub care nu avea să mai revină niciodată. Iar el… el, Fernando/Cristofor naviga cu cohii încenușați spre adâncurile necunoscute ale propriului suflet, ținîndu-se cu ambele mâini de marginea din ce în ce mai nesigură a singurei Realități rămase – cea a amintirilor. Pentru că papucii aceia, pe care nu îndrăznea să-i atingă, erau ai singurei femei din lume pe care o iubise cu adevărat, ai singurei femei pentru care părăsise minunata lume a Curții Espanei și se avântase spre necunoscut – Beatriz Aranda, cea care-l născuse pe Fernando cu numai trei luni înainte ca gallioanele să se desprindă de cheiurile Palosului. Beatriz, musul său de taină, pe care-l ținea ascuns de ochii echipajului și de cei ai spionilor reginei Isabela, în propria sa cabină, de unde nu putea să iasă decât noaptea, numai pe acea parte a dunetei ferită de velatură de ochii timonierului.
Un scrâșnet de frâne sfărâmă iluzia amintirii. Caravella se înclină puternic în direcția etravei și o mulțime de pocnete dădură de veste că alte legături cedaseră, făcînd-o să se încline amenințător spre tribord. Fernando se ridică de pe pat și din doi pași ajunse în pragul ușii. Deasupra, cerul era aproape complet acoperit de punctele violete ale constelațiilor. Soarele pâlpâia plăpând complet lipit de linia dealului care închidea orizontul spre vest. Spre răsărit, apele portocalii ale mării licăreau în mii de bănuți unduitori. Privi de-a lungul dunetei, către timonă, dar roata mărginită de mânere a acesteia aștepta neclintită o mână de stăpân.
Un pocnet atât de puternic că aproape îi sfărâmă timpanele puse capăt ultimei așteptări. Fernando se dezechilibră, se rostogoli pe podea și căzu de-a lungul scărilor. Reuși în ultima clipă să se prindă de unul din stâlpii de susținere, dar corabia gemu prelung și fugi de sub el spre înainte, proiectîndu-l prin aer drept în sonda catargului mare. O durere înspăimântătoare îl fulgeră în regiunea pieptului și aproape că-și pierdu conștiința. Reuși cu un efort supraomenesc să-și țină ochii deschiși și se lăsă să alunece pe puntea înclinată către babord, simțind cum i se întunecă mintea de durere. Apoi, brusc, etrava se izbi de ceva moale, trecu prin el și se ridică spre cer, coborînd aproape imediat în poziție normală.
Un plesnet uriaș îl înștiință că nava se întorsese iar în mediul ei obișnuit și știu că acea parte a vieții lui, în care se numise Fernando și fusese cetățean al Federației Nordice Kansas, se încheiase pentru totdeauna. Încercă să râdă, dar nu reuși. Se târî până la marginea copastiei și se agăță de babaicele în jurul cărora se strângeau sartrurile pe vreme bună. Reuși să se ridice în picioare și să se salte pe un cabestan.
Marea portocalie supsese în oglinda ei plină de cioburi mișcătoare trupul navei. Țărmul se găsea la mai puțin de 20 de metri și se puteau zări șinele coborând sub apă de pe plaja îngustă, schelăria docului dărâmată de platforma care sărise de pe șine în timpul frânării și platforma însăși, răsturnată într-o parte, cu capătul opus prins sub lemnăria schelelor.
– Don Miguel… i se păru că strigă, dar vocea nu voia să-l păsărească, ci se prelingea în interiorul sfărâmat al trupului, zvârcolindu-se să găsească o ieșire.
Și, brusc, se făcu noapte. Strălucirea portocalie din aer se stinse, iar lucrurile își reluară culorile obișnuite. Constelațiile se rotiră o clipă deasupra, sau poate numai în mintea sa, apoi se rânduiră în formele firești. Corabia înainta încet și atât de liniștit, încât multă vreme i se păru că stătea pe loc. Undeva, în față, la 140 spre sud-est de constelația Apalaches, se înălța. mută și ademenitoare, Poarta. Trebuia să iasă de aici, din Paradisul devenit Infern și să caute o altă scăpare. Dacă mai exista așa-ceva. Își zise că ar fi trebuit să fi transcris acest final în Arhivele Rețelei. Cei ce rămâneau în urmă și-i serviseră atâta timp drept decor meritau măcar atâta lucru.
Dacă nu cumva o și făcuse.
– Dacă nu cumva am și făcut-o… repetă în șoaptă, mișcându-și cu greutate buzele umflate. Poate că am făcut-o. Toate poveștile au un final, undeva.
Se târî spre scara dunetei, pentru a ajunge la timonă. De pe pupitrul din spatele acesteia avea să declanșeze arcurile ce trebuia să întindă sondele tubulare ale catargelor subacvatice. Nava urma să prindă în focuri curenții costieri submarini ce se îndepărtau de țărm în linie curbă.
Peste câteva ceasuri, mormăi în barbă, peste numai câteva ceasuri… Strânse din dinți, dominându-și durerea, și se agăță cu umărul de timonă. Undeva, dincolo de țintele strălucitoare ale stelelor, umbra albastră a Porții se întindea încet către apus.