Am făcut-o de-al naibii și ar fi trebuit să mă aștept…
Când m-au întrebat despre spațiul de stocare, le-am zis că vreau 100 de exabiți. Un milion de terabiți. Cu o privire umedă, în care i-am citit un soi de evlavie, ofițerul de vânzări mi-a strâns mâna și mi-a zis că gestul meu e de un patriotism rar. Patriotism. Cred că doar ei foloseau cuvântul acela. Pe noi, civilii, ne motiva frica de ceilalți. Spaima devenise un fel de personaj. Luam cu ea micul dejun în fiecare dimineață.
Au vrut apoi să știe la ce matrice logică mă gândisem. Nu mă gândisem, fiindcă aveam doar o idee extrem de aproximativă asupra felului în care conștiința mea avea să fie copiată și, oricum, pe atunci, disprețuiam chestiunile astea… științifice. Tot ceea ce putea fi exprimat în jargon tehnic îmi provoca un fel de lehamite intelectuală, deoarece eram ferm convins că luxul de a judeca oamenii și lumea doar în concepte fie vagi, fie înalt filozofice e cumva apanajul poziției mele sociale, dar și o datorie. Eu scorneam povești pentru un miliard de suflete, sinucigașii rosteau numele personajelor mele cu ultima lor suflare, iar îndrăgostiții își susurau replici scrise de mine… N-aveam nevoie să știu asemenea amănunte tehnice.
Pentru mine era simplu: aveam să trăiesc cumva după moarte. Guvernul îmi copia intelectul într-un fel de spațiu virtual, iar pe lângă prețul destul de piperat pe care aveam să-l suport din contul bancar, trebuia să semnez acordul prin care mă puneam la dispoziția Armatei în caz de război. Nici acum nu-mi dau seama ce anume aș fi putut face eu, mai exact copia mea pe 256 de biți, în cazul unui atac al gălbejiților. Nici măcar nu eram chemat eu să lupt, ci replica digitală a minții mele de pacifist convins!
Cert este că m-am căpătat cu cea mai scumpă soluție afterlife. Deși i-am spus că nu mă interesează, ofițerul a insistat să-mi explice că, de vreme ce alesesem un spațiu imens de stocare, îmi puteam permite o matrice heptadimensională cu densitatea emoțională de patru, ceea ce îmi oferea 2401 nuanțe afective. Îmi amintesc perfect, fiindcă am zâmbit strâmb la gândul că nu eram sigur că nutrisem atâtea sentimente distincte în viața mea. Darămite combinații ale lor! Ofițerul nu m-a băgat în seamă. Peste această structură urma să funcționeze un simulator de realitate virtuală, capabil să efectueze calcule în timp real, pentru ca timpul pe care îl trăiesc eu acum să fie sincronizat cu cel al oamenilor, care continuă să respire, să bea apă, să… mă rog, ce mai faceți voi pe-afară.
Ar fi fost desigur mai bine ca imbecilul de președinte să nu fi bombardat primul nostru avanpost de pe Marte, acolo unde se zice că s-ar fi descoperit secretul energiei infinite și al vieții fără de moarte. O soluție de nemurire ceva mai normală (ce ironie!) ar fi fost să iau o gură din apa aia marțiană miraculoasă și să mă arunc în spațiu într-o navă care să nu poată fi manevrată. Să plutesc așa în neștire, pentru oricâți ani. Da, ar fi fost bine, dar uite că nu s-a întâmplat.
Singurul lucru interzis este să primesc informații din exterior. Ăsta e un amendament la Constituția ameropeană, e ceea ce ne definește, dacă ai sta să îi asculți pe politicieni. Gălbejiții sunt conduși de simulacrele foștilor secretari generali, copiate într-un mediu virtual, de unde iau hotărâri pentru națiunea lor, bazate pe informațiile primite din afară. Desigur că e discutabil cu ce e mai bună sau mai morală metoda lor de prelungire a vieții decât cea prin mijloace biologice, aplicată la noi, dar eu nu mi-am bătut niciodată capul cu asemenea amănunte. Tot ce știu e că urmează să-mi trăiesc eternitatea într-o bulă în care timpul e oprit în anul 2082. În 2082 am murit. Pe 4 septembrie, de ziua mea.
Planul, ce îmi părea extrem de bun în momentul acela, era să continuu să scriu, să trimit spre exterior noi și noi romane, pentru ca Laney să le publice în numele ei și să fie ferită de orice griji financiare. Ce nenorocire s-ar fi putut întâmpla? În cel mai rău caz, avea să le citească doar ea și să se laude cu cel mai scump tonomat literar din lume. Sau cu cea mai cuprinzătoare grijă paternă digitală…
• • •
Doamne!, ce față a făcut nevasta numărul patru în ziua în care a aflat de prețul nemuririi mele digitale! Am sperat că nu va avea curajul să-mi reproșeze ceva, fiindcă asta ar fi însemnat să spună cu voce tare ceea ce știam amândoi, dar refuzam să acceptăm: se măritase cu mine pentru bani.
A avut curajul. Și atunci i-am zis și eu, că dacă tot îs muribund în ochii ei, atunci trebuie să mă îngrijesc de Laney, ca să fiu sigur că vreuna dintre soțiile mele nu vrea să fure banii fiicei mele, făcută cu singura femeie pe care o iubisem cu adevărat vreodată. Bineînțeles că discuția a degenerat și ea mi-a spus că Laney s-ar fi bucurat mai bine de banii din cont, decât de perspectiva iluzorie că mintea mea, rămasă prizoniera unei epoci supuse inevitabil unei învechiri urâte, va continua să scrie romane pentru ca ea să le publice cumva, câștigând astfel o mulțime de bani. Oricum, vânzările mele scăzuseră simțitor. Ce credeam eu că aș mai fi putut aduce nou în literatură dintr-un calculator, de vreme ce încă de pe vremea când mai eram în viață, murisem pe interior și scriam searbăd, fără nerv sau emoție?
Pe replica asta am hotărât că e nevoie să trec la nevasta numărul cinci. Ceea ce nu a făcut decât să complice și mai mult situația mea financiară.
Știam, dar nu-mi plăcea să recunosc, că toată obsesia asta cu privire la bunăstarea fiicei mele e doar expresia unei vinovății profunde față de ea și de mama ei, Cassandra, secretara mea pentru o vreme.
Cassandra.
Chiar și rostirea numelui ei sau scrierea literă cu literă mă face să tremur.
Nu fusese genul de femeie cu care să poți avea o relație normală. Era extrem de pretențioasă și viața ei părea să fie o veșnică pendulare tensionată. Orice decizie era urmată de convingerea că alesese prost și că oricare dintre soluțiile rămase sau imaginabile era mai bună decât cea aleasă cu doar câteva secunde în urmă. Și nu putea fi convinsă să facă decât ceea ce dorea. De pildă, îmi corecta frazele încă din timpul dictării, iar eu blestemam urlând că o voi înlocui cu o secretară electronică și voi deveni un scriitor normal. Uneori, nu spunea nimic, se îmbufna, dar nu înceta să mă corecteze, modificând direct textul. Alteori, mă amenința că se va apuca ea însăși de scris și nu voi mai vinde nici o poveste. Când afirma asta, o invitam invariabil să producă un manuscris, că poate așa se va lămuri lumea întreagă că ura ei față de metafore e de-a dreptul stupidă.
Eram speriat, fiindcă știam că nu aveam cum să mă despart de ea. Nu avusesem însă curaj niciodată să-i spun că mă durea până la lacrimi pendularea ei între variante. Veșnica zbatere, uneori copilărească, între niște limite pe care le identifica tot ea ajunsese să-mi definească universul uman al personajelor mele. Își punea întrebări atât de complexe, încât îmi deschidea perspective cu totul neașteptate asupra resorturilor minții umane și mai ales asupra feluritelor zăgazuri care ajung să contureze de fapt conștiința celor mai mulți dintre noi. Cassandra îmi arăta că oamenii sunt mai degrabă suma inhibițiilor lor decât cea a inițiativelor, îmi demonstra aproape zi de zi că inacțiunea este de fapt motorul paradoxal al celor mai multe suflete și că, indiferent câte realizări ai avea într-o viață, mai ales dacă ele sunt notabile, până la urmă, în mintea celor rămași după tine, vei fi definit mai ales de eșecuri. Inevitabil, cele mai multe dintre romanele mele, cele mai multe dintre personaje parcurgeau drumul iluminării și al unei anumite eliberări, dar sfârșeau prin a se transforma în noi limite, la fel de dureroase. Da, știu, e un clișeu, dar e cel mai cuprinzător din lume. Dar nu e lumea întreagă e imens clișeu? Ne naștem și apoi murim, merele cad din copac, doar dacă nu sunt culese…
În rarele ocazii când vorbeam chestiuni personale, mi se părea că seamănă cu un hățiș de spini prin care sclipesc diamante de care te poți bucura doar după ce sângerezi și suporți usturimi atroce. Alteori se făcea mică, puteai să o cuprinzi în căușul palmelor, dar rămânea intangibilă și conversațiile cu ea erau ca și cum ai fi jucat volei cu o minge făcută din sârmă ghimpată. Iar eu eram la vremea când nu vedeam de ce aș suferi din iubire. Da, din iubire, fiindcă la un moment dat trebuise să accept că nu mi-e indiferentă. Bunătatea și altruismul ei, manifestate mai mereu doar când nu era vorba de scrisul meu, pe care îl considera mai degrabă profesia ei decât a mea, se completau aproape imposibil cu un cod moral de măicuță din epoca victoriană. A! Și râdea la glumele mele. Hohotea sănătos și uneori își ștergea o lacrimă din colțul ochilor, ostoind pentru o vreme angoasa despre propria-mi incapacitate de a-mi pigmenta scrierile chiar și cu cele mai banale nuanțe de umor.
Viața pe care o dusese până la întâlnirea cu mine explica într-un fel obsesia ei pentru drumul drept și pentru ceea ce trebuie făcut. La doar treisprezece ani, intrase fără voia ei direct din orfelinatul public unde se trezise într-o dezbatere în media cu privire la actorii sintetici din teatru, apoi, poate din cauza asta, fusese corespondenta adolescentului sacrificat pe Marte după bombardament. Christian Deux, parcă. Ambele evenimente o marcaseră adânc, deoarece fusese judecată în toate felurile posibile și de toate instanțele imaginabile. Atacul mediatic o făcuse să se comporte de parcă ar fi trăit permanent într-un glob de sticlă, fără vreun moment de intimitate. Fie ea și vinovată.
Nu vorbea prea mult despre trecutul ei sau despre viața ei de zi cu zi, după ce pleca de la mine. Dacă o făcea, era inundată imediat de o tristețe ciudată, care îmi provoca mie un rău de-a dreptul fizic, așa că luam repede altă vorbă. Din cauza asta, îmi erau inaccesibile porțiuni imense ale minții ei. Simțeam că, dacă aș fi încercat să risipesc ceața prin care puteam intui doar vag motivațiile și traumele ei din copilărie, aș fi rănit-o profund sau aș fi sfârșit prin a descoperi lucruri deloc plăcute pentru mine. De multe ori, sfârșeam prin a accepta jumătăți de adevăr, jumătăți de povești.
Așa a fost și episodul acela greu de înțeles în care a explodat casa unui vecin, undeva mai sus de noi. Era un tip ce părea să aibă mereu un par în fund și care abia dacă saluta când ne întâlneam la bar sau la băcănie. O privea ciudat pe Cassandra, cu un fel de ură, aș zice. Odată m-am întrebat ce ar spune dacă mi-aș înfige pumnul în ochiul său drept. Cassandra a intrat prima între ruinele casei, în căutarea unor supraviețuitori, dar a ieșit de acolo cu niște foi de hârtie, pe care le-a aruncat repede în foc. Nici eu și nici autoritățile nu am aflat ce era pe ele. Ea a susținut că erau niște ecuații, dar eu mă îndoiesc sincer că ar fi putut citi lucrări de-ale vecinului meu. Aveam să aflu mai apoi că individul lucra pentru un proiect secret de teleportare. Explozia aia a fost un mare mister, la fel ca și comportamentul Cassandrei, mai ales că s-a dovedit că vecinul meu nici nu era acasă când se petrecuse explozia. Ea a insistat să cumpărăm proprietatea aceea, ca să avem mai multă intimitate. Nu mi-a spus exact la ce intimitate se referea și a semnat singură actele. Așa era ea, misterioasă.
Laney a fost o eroare din partea mea și, probabil, o chestiune bine planificată de Cassandra. Prima dată, am făcut dragoste sus în grădină, sub ulmul imens ce umbrea banca unde obișnuiam să stăm vara când îi dictam. Acum sunt convins că abia primise vestea că nu mai avea mult de trăit. Cauza maladiei ei incurabile a fost una stupidă: nu se imunizase la vaccinul făcut în copilărie împotriva gripei coreene, virusul acela originar din Coreea de Nord, în ’56. Se poate să fi aflat chiar în ziua aceea, cine știe? Am fost atât de beat de fericire, că am năvălit în casă și am anunțat nevasta numărul doi că e vremea să plece la maică-sa, așa cum mă amenința de o vreme.
A urmat cel mai fericit an din viața mea, iar Laney a instalat în căminul nostru un gen de căldură domestică tihnită, pe care o savuram prin toți porii. Eram anesteziat, preocupat exclusiv de propria-mi fericire și nici nu băgam de seamă că încetasem practic să scriu.
Nu se schimbase deloc după ce devenise efectiv stăpâna casei. Insistase doar să facă singură o parte din ceea ce presupunea îngrijirea zilnică a vilei noastre imense. Contemplasem mulțumit cum incapacitatea ei de a accepta că un servitor uman sau mecanic poate face lucrurile îndeajuns de bine, de creativ și de exact se amplificase din cauza firii ei speciale, care refuza să se lase servită.
Ca întotdeauna, își asumase ea însăși responsabilitățile. Ceea ce nu fusese tocmai comod, pentru că obișnuia să îmi ceară ajutorul. Nu-mi amintesc să fi spălat vreodată atâtea vase și nici o privire mai ucigătoare decât cea primită atunci când sugerasem că pentru partea mea de muncă aș putea plăti pe cineva. Am ajuns totuși la un compromis, în sensul că în vara aceea a spălat vase purtând doar șorțul de bucătărie peste rotunjimea crescătoare a pântecelui.
Când am aflat că e pe moarte, n-am putut vorbi mai bine de două zile. Pe urmă, am încercat să produc un miracol medical, numai ca să mă conving că nici măcar în momentul când omenirea reușise să pună un robot pe o orbită din jurul celei mai apropiate stele, medicina nu putea salva pe toată lumea. Indiferent câți bani ai fi investit. Am plătit chiar și o încercare nebunească de a accelera producerea unui medicament miraculos, un experiment propus de un savant ciudat, convins că poate întinde și comprima timpul. Culmea e că am auzit că experimentul acela a reușit. Din păcate, pentru Cassandra a fost prea târziu.
Ultima conversație am avut-o prin interfonul din rezerva ei din spitalul de pe stația spațială unde ajunsese în carantină. Mi-a zis că Laney e darul ei pentru mine și că oricât ne-am fi străduit să construim împreună romanul perfect, el n-ar fi fost nici pe o sutime la fel de valoros ca bebelușul nostru. La vremea aceea, am crezut că e un sarcasm absolut, izvorât din felul ei inflexibil și autosuficient de a fi. Astăzi știu că nu se referea la ființa-Laney, ci la responsabilitatea-Laney. În seara în care am primit imaginile cu sicriul ei lansat spre Pământ, ca să ardă undeva deasupra norilor, m-am înfuriat.
Un timp am băut. Sănătos, pe model vechi, continuu și constant, am consumat o cisternă de distilate din fructe, cereale sau vin. Ajunsesem atât de rupt de lumea reală, încât o vreme mi s-a părut că locuiesc cu un moș în casă și că am cu el discuții lungi despre veacuri trecute. Transplantul de ficat și amenințarea autorităților că mi-o vor lua pe Laney m-au făcut să mă opresc din băut la fel de repede cum mă apucasem.
Pe urmă, am urât. În primul rând pe mine însumi. Cu o temeinicie furioasă și o ardoare cu care ar fi trebuit de fapt să o iubesc pe Laney. Apoi am urât literatura, apoi dragostea, fiindcă simțeam cum mă face slab și mult prea sensibil. Într-un final, o parte din ura asta s-a răsfrânt asupra copilului. Am trimis-o pe Laney la cel mai scump complex educațional cu putință, undeva în Baleare, și n-am mai vorbit cu ea preț de patru ani. Pe urmă, am început să avem discuții prin holofon, iar la 12 ani am adus-o înapoi acasă. De parcă ar fi moștenit genetic sufletul mamei ei, n-a comentat nici măcar o dată, nu și-a plâns de milă dar, mai ales, mi-a arătat un soi de dragoste necondiționată pe care nu o merită nimeni, darămite un părinte… Hmmm, nu e simplu să vorbesc despre asta nici când sunt o copie digitală a unei minți. Asta arată că matricea aceea își face treaba.
Am murit într-o zi de 4 septembrie, la doar trei ani de la contractul cu Armata. A fost ziua în care am realizat că lumea mea e cimentată în legi vechi, cunoscute perfect și de-a dreptul chinuitoare: nevasta numărul cinci s-a dovedit la fel de scorpie ca și primele patru, iar surghiunul suferit în copilărie de Laney s-a transformat, probabil fără intenția ei, în anunțul că se mărită cu un ofițeraș marțian și că merge să cultive ciuperci în zona polară, recent terraformată. Am sărutat-o pe frunte, i-am transferat toți banii din cont, deși știam că nu îi vor folosi niciodată pe Marte, m-am asigurat mai întâi că dispozitivul integrator pe care mi-l montaseră este sincronizat cu serverul Armatei, ca să-mi păstrez ultimele amintiri. În focul dansului încins pe terasa suspendată a hotelului selenar unde îmi serbam ziua de naștere, mi-am scos casca și apoi am sărit în gol. Cred că m-am asfixiat înainte de a ajunge în praful lunar.
Titlu: eu 2.0
Autor: Dan Doboș
Editura Media-Tech
Colecția: SciFiScop
Ilustrația copertei: Ionuț Bănuță
Gen: beletristică
Subgen: science fiction
Anul apariției: 2015
Număr de pagini: 214
ISBN: 978-973-8364-34-9
Șapte povești SF de dragoste, o singură femeie, un univers – DemNet.
Cea mai recentă carte scrisă de Dan Doboș este o împletire a șapte povești de dragoste, care descriu din perspective diferite iubirea pentru Cassandra, un personaj feminin urmărit de-a lungul existenței sale. Presărate cu teme de meditație, care nu-și pierd niciodată actualitatea, dar și cu scurte predicții pe termen mediu, povestirile sunt construite păstrând o anectodică solidă, din dorința a oferi cititorului o experiență mai îndelungată, de a oferi ceva de care să își aducă aminte. Tocmai de aceea, textura pe care o formează povestirile se completează abia în final, după lectura tuturor povestirilor. Cartea este de asemenea și o incursiune într-un univers familiar cititorilor romanului DemNet și își păstrează dorința de a anticipa evoluția omenirii în secolul următor. În volum sunt pomenite prima încercare de colonizare a planetei Marte, liniile de transport suborbital, începutul construirii Inelului sau rețeaua medicală NanoSan.
Povestirea care dă numele volumului, eu 2.0, este descrierea tulburătoare a transformărilor pe care le suferă conștiința unui scriitor dincolo de moarte, precum și încercarea sa de a-și recompune iubirea care i-a definit existența pământeană.
Cele șapte povestiri care formează cuprinsul cărții sunt: eu 2.0; Ultimul marțian; Corsetul Julietei; Orbilanier 12 C; Fata cu batic galben; Banca de sub ulm; Zahanaua Șapte stele. Șapte povestiri sau șapte feluri de a o iubi pe Cassandra.
