- Era cât pe ce să-mi pierd Singurătatea. Ne-am mai certat noi de multe ori, dar nici chiar așa. Fiecare citea liniștit pe fotoliul său de răchită și, din senin, a sărit pe mine cu reproșurile. Habar n-am ce-o apucase, însă nu se mai oprea. Zici că înnebunise de tot. Am încercat să-mi țin cumpătul cât am putut de mult. Cred că stăpânirea de sine e cea mai importantă și, totodată, cea mai dificilă. Dar nu am suportat mult și i-am tras o palmă de i-au căzut amintirile plombate pe jos. Instant i-au dat lacrimile, s-a retras suspinând într-un colț și nu a vrut să-mi mai vorbească o lună de zile. Mi-am cerut scuze, m-am rugat de ea, i-am adus flori, cutii cu bomboane de ciocolată, sandvișuri toast, bijuterii handmade, rochii de mătase, portjartiere și corseturi, ochelari de soare și ochelari de vedere, tot felul de creme, parfumuri și săpunuri, bilete de teatru și scaune de cinema, fotografii nud, riff-uri de chitară, halbe de bere, cești de cafea, cuburi de zahăr, pitici de grădină, cai de mare, buburuze mergând pe monocicluri, purici sărind de pe titirezi, până și viroze, ciroze și nevroze, nimic. Absolut nicio reacție. M-am deprimat. Până la urmă i-am spus că nu mai pot trăi fără ea și că o să mă sinucid. M-am suit pe scaun, mi-am pus ștreangul de gât și mi-am dat drumul în gol. M-a prins în brațe și m-a salvat. Orice numai să nu care cumva să scap de ea.
- Între timp am cumpărat un pick-up alături de o grămadă de vinyl-uri de la târgul de antichități din pădure. Bârlogul s-a umplut cu muzică, iar Singurătățile noastre s-au transformat în totemuri. Adara m-a legat la ochi făcându-mă să o urmez printr-un tunel secret doar cu ajutorul mirosului. M-am trezit direct sub apă, într-o mlaștină de culoare verde închis. Nu mi-a venit să cred. Adara este o înotătoare desăvârșită și de abia m-am ținut după ea. Apa se mulează perfect pe trupul ei fusiform. A vânat cu o dexteritate neobișnuită moluște, pești mici și amfibieni. Eu m-am chinuit să prind câțiva necăjiți de viermi. Muzica din bârlog a coborât din tuneluri după noi și a intrat și ea în apă ca o naiadă, umanizându-ne. Dintr-o dată, în mlaștină au crescut note muzicale, iar plantele au început să se miște mlădios, hipnotizând peștii, salamandrele și broaștele. A fost un spectacol pe cinste.
- Singurătățile noastre suferă împreună de sindromul Munchausen. Se prefac că sunt bolnave și se tratează cu mare grijă una pe cealaltă. Fiecare își alege ziua în care este bolnavă. Au pe rând febră, crampe, dureri în piept sau migrene. Își induc stări vomitive, mimează crize nervoase și leșinuri, simulează chiar și atacuri de panică și anxietate. La acestea se adaugă de obicei traume din copilărie, tulburări de dispoziție sau tulburări de personalitate. Vorbesc de față cu noi despre noi ca fiind morți demult. Cea care joacă rolul de doctor o interoghează pe cealaltă, care joacă rolul de pacient, în legătură cu așa-zisa boală de care suferă, încercând să-i diagnosticheze cât mai corect presupusele afecțiuni. O supune unei examinări medicale riguroase, îi face teste psihologice și analize de laborator, verifică diferite simptome în tratatele de medicină, îi face, după caz, CT-uri sau RMN-uri și, dacă consideră că este necesară operația, atunci o supune unei astfel de intervenții. Amândouă joacă cu un devotament extrem rolurile de doctor-pacient.
Fragmentele fac parte din romanul „Exerciții de haos”
