Cutremurul
Era o dimineață noroasă, tulbure, ningea încet şi era atâta liniște că se auzeau fulgii de zăpadă căzând pe pământul înghețat. Sunetul semăna cu cel pe care îl scot viermii de mătase când rod frunze de dud. Dar era suficient ca Olive Neyar să se întrebe de unde așa o minune, pentru că stătea prost cu auzul sau poate i se desfundaseră urechile peste noapte de la picăturile pe care le folosea.
O oră mai târziu, când au început să bată clopotele bisericii din oraș, Olive începu să bombăne că nu pricepuse niciodată de ce mai exista biserica aceea mică de cărămidă, de ce n-o dărâmase nimeni. Rămăsese ca un cui ruginit într-o cutie nouă de scule, pe care nimeni nu-l aruncă pentru că sigur mai folosește vreodată la ceva. Și iată că acum clopotele ei îi spărgeau timpanele.
De multă vreme Olive considera că viața lui e monotonă și previzibilă, că se adâncește într-o rutină fără scăpare, dar spera undeva în străfundul sufletului să se întâmple ceva, fie și un lucru groaznic, să-l scoată din somnul nesfârșit al existenței sale fără culoare din ultima vreme. Nu conta ce, doar să se întâmple, să-i tresalte inima de frică, de surpriză, să nu mai aibă somn și să se simtă în sfârșit viu.
Îl încerca o stare de vioiciune, așa că se ciupi singur de obraz ca nu cumva să viseze și se repezi în dormitor să se îmbrace. Răsturnă reșoul și piatra pe care o pusese deasupra ca să încălzească încăperea și scânci de durere sărind într-un picior exact când auzi un muget înfundat, prelung, care de atunci i se întipări în memorie; era sunetul unic al pământului ce se mișca în străfundurile lui ca un uriaș adormit. Clopotele au tăcut brusc și blocul în care stătea s-a cutremurat scurt câteva secunde, ferestrele au zăngănit, iar brațele lustrei au început să se legene. A fost suficient ca Olive să fugă ca din pușcă, îmbrăcat cu ce-i picase în mână.
Olive Neyar îşi aminteşte că a fugit ca disperatul până la gară, că turnul de apă din apropiere căzuse şi se oprise curentul electric în toată zona.
Dorea să ajungă înapoi acasă, să vadă ce se întâmplă, pentru că tot orașul era cuprins de panică. Îl opreau diverși oameni și îl rugau plângând să-i ajute să care răniții.
Acasă a ajuns după două ore şi a văzut că pe drumul către pod era un bloc căzut. Nu s-a gândit nicio clipă că scara pe care locuia el nu mai exista. A încercat să ajungă cumva cât mai aproape, dar a fost imposibil.
Cutremurul îi luase în doar câteva secunde toată agoniseala. Așa numea el toate lucrările, toată munca lui de-o viață după care acum suferea cumplit. Și cu toate astea, mai târziu, în fiecare zi îi mulţumea lui Dumnezeu că în momentul fatidic nu fusese nimeni altcineva în odaia lui.
Oamenii erau panicați. Le era frică, încă se căutau printre dărâmături, se tot spunea: s-a mai găsit unul, s-a mai găsit unul. Alții tot așteptau și încă sperau să mai scoată pe cineva de sub dărâmături din familia respectivă. A fost o tragedie! Era o mare de fum peste tot. Nu ştia nimeni dacă e fum sau altceva. De fapt, era praf şi nimeni nu-și dădea seama, pentru că nu se vedea nimic. Abia după vreo două-trei minute au început să zărească și nu le venea să creadă că atâția oameni ieşeau din ruine plini de sânge şi şchiopătând, iar alţii nu mai ieșeau deloc.
Cei care au supraviețuit spun că au văzut un cer roșu, au auzit un vuiet puternic, au simțit cum curg fațadele blocurilor. O femeie despletită țipa:
— Unde să mă duc, că nu mai există nimic! Sunt oameni morți în baie, curg pe străzi cu căzile de baie cu tot, o să umple râul Ynge, o să curgă sânge așa cum a curs la nașterea pământului ăsta. Numai insula aia e de vină, SantinelaDoi, e blestemată. Trebuia să o dinamităm de mult.
De aici, de la marginea orașului, nu putea nimeni să vadă insula fără binoclu. Ochii ar fi jucat feste oricui în a desluși ce se întâmplă acolo; imaginea insulei cu macaralele carierei veșnic în mișcare – ca niște meduze plutitoare într-un păienjeniș de metal, sub un cer mereu schimbător – le-ar fi dat doar dureri de cap.
Când a sosit în Aranides, Olive Neyar avea visuri mari, spera să scrie un studiu despre legenda Florii de Oran și să-i dea pe spate pe profesorii lui care n-au crezut nicio clipă în povestea florii; și iată că, după șase ani petrecuți în ținut, chiar dacă n-avea la îndemână decât izvoare orale, consemnase în detaliu tot ce auzise. Acum, că suntem aici, cred că nu numai pe profesori ar fi vrut să-i impresioneze; mai erau și două fete pe care le admira în secret și pe care ar fi dorit să le vadă că se uită la el cu admirație. Știa că nu trebuie să facă ceva înadins pentru a le arăta altora că era deștept, dar oare era un păcat să-și dorească să fie admirat? Cine n-a zâmbit satisfăcut când a văzut că munca lui e recunoscută? De fapt, Olive era un suflet de copil într-un trup de adult trecut de prima tinerețe, cu ochi rotunzi și pătrunzători, păr negru tuns scurt, cu mustaţă şi cioc. Purta costume deschise la culoare, cu o croială adâncă potrivită cu statura lui înaltă. Întotdeauna se bucura de lucrurile primite în dar și de laudele celor apropiați. Dar munca lui era pe primul loc și dorința de a fi apreciat era la fel de mare ca efortul pe care îl făcea.
Când lucrurile s-au mai liniștit, după ce Olive s-a mutat într-un hotel mic de lângă gară, tocmai când se uita pe fereastră fumând o țigară de foi, a văzut o coloană de oameni tăcuți, majoritatea purtând torțe, ce se îndreptau către podul ce lega Aranides de un braț al râului Ynge. Când a ieșit din casă, a aflat și de ce mărșăluiau îndârjiți, voiau să dea foc insulei și să-şi răzbune morții.
În orașul care stătea liniștit sub povara zăpezii, convoiul se îndrepta în direcția podului care traversa brațul râului Ynge. Nu se îmbulzea nimeni, oamenii ieșiseră din case îmbrăcați bine, cărând cu ei și copiii care nu prea înțelegeau ce se petrece, dar foloseau fiecare petic de drum acoperit de gheață să-și ia avânt și să alunece câțiva metri. Se auzea un murmur continuu, acompaniat de un tropăit de picioare ca al unei mici armate repetând mersul în formație.
Orașul înghețase, iar frigul devenea din ce în ce mai înțepător pe măsură ce se lăsa noaptea. Când era vară, străzile aveau iz de sodă și uneori de nămol fermentat, acum mirosul de praf din clădiri era singurul parfum care nu avea de gând să dispară. Olive se încadrase în coloana care înainta tăcut, cu hotărârea să incendieze singurul feribot care făcea legătura cu SantinelaDoi. Odată pornit, focul ar fi ajuns în câteva minute la cisternele de combustibil de la intrarea insulei, care ar fi fost cuprinse de flăcări, iar restul ar fi făcut vântul care se întețise.
Blestemul s-ar fi risipit, morții ar fi fost răzbunați.
Titlu: Fata Cea Mică A Timpului
Autor: Doina Roman
Anul apariției: 2022
ISBN: 978-606-023-402-9
Nr. pag.: 274
Când insula SantinelaDoi se desprinde din coasta Makkoniei și începe să migreze, din nou, pe apele fluviului Ynge, iar în peisaj își face apariția și un imens bulgăre incandescent, care se va dovedi un monstruos vierme al timpului, toată lumea presupune că va urma o apocalipsă.
Doi magi puternici se vor înfrunta în numele unei trădări petrecute cu sute de ani în urmă. Amândoi pariază pe finalul lumii, unul pentru a o controla total, celălalt pentru a-i oferi un nou început. Din fericire, soluția regenerării îi este predestinată unei tinere înrudite spiritual cu marile preotese ale Timpului din străvechea Makkonie și unui misterios locatar al etajului 6 dintr-un bloc zaurond. Magie și mister, animale fabuloase, creaturi descinse parcă din poveștile horror, dragoste și devotament, înșelătorie și decepție, toate se adună într-o singură istorie a unui popor fermecat și a moștenirii sale de neînțeles pentru cei din prezent… Dar când viermele timpului își face din ce în ce mai simțită nestăvilita plăcere de a distruge, totul capătă forța amețitoare a unei adevărate tornade, căreia îi vor supraviețui nu neapărat cei aleși, cât cei care pot face diferența între bine și rău.
Doina Roman este deja un nume consacrat în SF-ul românesc al ultimilor ani. Dincolo de fantastica sa capacitate de speculație, s-a impus printr-o voce în care sugestia, mai mult decât explicitul, deconstruiește realitatea, la granița dintre cunoscut și necunoscut, franjurând-o în falduri narative cu încărcătură poetică și expresivă.
Cartea de față nu face excepție. Makkonia și personajele care o cutreieră, de-a lungul fluviului Ynge, aduc cu ele sonorități, mirosuri și semne ale unor lumi pierdute, dar atât de familiare și obsedante. Ce trebuie remarcat, dincolo de munca laborioasă de construcție a acestei saga pe mai multe niveluri, este atmosfera hipnotică ce leagă toate poveștile între ele. Pe alocuri cinematică, pe alocuri simbolică, uneori cu o tristețe unduitoare și alteori cu un umor nebun, Fata cea mică a timpului vorbește nuanțat despre bine și rău, despre dragoste și război. Și, la fel ca în viață, nimeni nu supraviețuiește, doar poveștile lor nemuritoare rămân.
