Liviu Surugiu (n. 10 octombrie 1969, Roșiorii de Vede) este un scriitor și scenarist român. Principalele genuri abordate în creațiile sale sunt science fiction-ul, ficțiunea speculativă și thrillerul religios. În 2013 a fost finalist al concursului de scenarii de film organizat de HBO în colaborare cu TIFF. În 2015 a câștigat premiul pentru cel mai bun roman cu Atavic, iar în 2016 premiul pentru cel mai bun roman cu ERAL și premiul pentru cel mai bun volum de povestiri cu Rămășițele viselor.
Debut: septembrie 1994, proză scurtă în Jurnalul SF. A publicat în revistele: Jurnalul SF, SuperNova, Curierul Național, Helion, Gazeta SF, Argos, Nautilus, CPSF, CPSFA-Nemira și Ficțiuni. Edituri unde a publicat: Tritonic, Tracus Arte, Univers. Volume: „IMMAN”, „ATAVIC”, „IUBIRE ȘI MOARTE PENTRU TOTDEAUNA”, „RĂMĂȘIȚELE VISELOR”, „ERAL”, „ACESTA ESTE TRUPUL MEU”, „P U L S A R”.
Fata de pe Drumul Mătăsii
[..]
Dell terminase de spus totul de minute bune, dar Anna încă avea impresia că-l mai aude. Cuvintele tatălui ei continuau să i se învârtă în minte, de data asta haotic. Însă indiferent în ce sens le-ar fi reascultat, sfârșitul era mereu același. Întâi aveau să moară copiii, apoi adulții, apoi bătrânii, în ordinea inversă îmbătrânirii lor. Cu toții în aceeași zi.
— Acum înțeleg cuvântarea de ieri a președintelui, vorbi ea, într-un târziu.
Mike închise ochii și rememoră începutul discursului: Pentru evoluționism, omul nu e decât un produs final. Pentru religie, lumea abia cu el începe.
— Mă crezi? întrebă el clipind.
Nu se mai văzuseră de aproape un an și fusese surprins cât de repede ajunsese Anna până acolo. Doar câteva ore îi despărțiseră atâta timp.
— Te-aș fi crezut, oricum, zise ea. De mică am crezut că poveștile pe care le scriai erau adevărate. Nu ți-am spus niciodată, dar totdeauna ai fost scriitorul meu preferat. Acum înțeleg la care sfârșit se referea Roberthy, ieri. Știi la ce mă gândesc, tată? Cu toate că nu am decât treizeci și trei de ani… îmi pare rău doar că nu vom lăsa în urmă nimic, nici măcar amintirea.
Anna era la fel de frumoasă, dar avea în păr fire albe pe care nu le văzuse până atunci. Întinse mâna spre ea, de parcă ar fi fost tare departe și spuse:
— Singura ființă care s-a oprit din evoluție este omul, fiindcă, din dragoste pentru puii săi, și-a dereglat mecanismul selecției naturale. Pentru a-i salva pe cei care, imperfecți, altminteri trebuiau să moară. Cândva voiam să scriu despre asta, Anna. Despre cele cinci miliarde de litere ale genomului uman și cât de mult îți ia până înțelegi un om.
Trase aer în piept și întrebă:
— Ce face Danny? De ce a mers direct în cameră?
— Nepotul tău doarme acum. Și o face atât de frumos încât n-am de gând să-l trezesc.
— Nu mi-ai zis cum a reacționat anul trecut, când i-ai spus că tatăl lui nu mai e.
Anna aruncă o privire în jur, de parcă voia să se asigure că se afla cu adevărat acolo. Totul era neschimbat, mobila, covorul, draperiile vechi. Putea fi un vis, atât de neschimbat era totul. Nimic nu se transforma, niciodată, în jurul lui Dell, nici măcar el însuși.
— Încă nu înțelege noțiunea de moarte, zise ea strângându-și degetele într-un gest de durere. Uneori mi se pare că nici eu n-o înțeleg. Danny tot mai speră să-și revadă tatăl. Cine știe…
— Nu, Anna, zise repede Dell. Nu există nimic dincolo. Pur și simplu se termină.
Ea izbucni în plâns.
— Indiferent de asta, tată, sfârșitul lumii n-ar trebui să fie îngrozitor. Toată lumea moare! Diferența e că n-o mai facem pe rând, ne ducem toți împreună, în aceeași zi, nu-i așa?
El tăcu, deși ochii îi erau plini de cuvinte.
Anna își șterse lacrimile și continuă, cu durere și revoltă neascunsă:
— Poate e mai bine așa, să nu mai murim pe rând. Să nu mai sufere nimeni în urmă – fiindcă nu e drept să sufere mereu cineva în urmă!
Mike îi atinse, în sfârșit, părul și, pentru prima dată după ani de zile, o mângâie. Nu-și mai aducea aminte când o făcuse ultima oară. Îi veni să plângă, să strige și să se jelească, fiindcă abia acum înțelese că suferința Annei fusese tot timpul mai mare decât a lui.
— Întâi am pierdut-o pe mama, atât de tânără, spuse ea. Apoi, soțul meu…
Un zgomot de sticlă spartă îi întrerupse. Deschiseră repede ușa de la dormitor. Danny se trezise și încercase să bea din paharul cu apă aflat pe noptieră. Însă vasul îi scăpase din mâini și se făcuse zob, pe podea.
Copilul rămăsese pe pat, părând că doarme.
— Nici măcar nu mai pot să plâng, vorbi încet Anna, de parcă ar mai fi putut să-l trezească. Nu știu ce-ar trebui să fac acum. Tată? întrebă ea, tremurând din tot corpul.
— Ușor, zise Dell, cu ochii în lacrimi, ușor… Doar așază-te lângă el. Ușor… Probabil nu mai e mult până la tine. După aceea, îți promit că mă voi așeza și eu, pe fotoliul de alături.
Anna își sărută pe obraz tatăl, apoi se întinse în pat lângă băiatul ei și-l luă în brațe. În câteva clipe, încremeni așa, pentru eternitate, ca o mamă cu fiul surprinsă de lava invizibilă a unui Pompei din viitor.
Mike Delvin își șterse lacrimile, după care se așeză în fotoliul vechi de piele, privind pierdut pe fereastră. Ar fi vrut să iasă afară, în grădina din spate, dar nu putu pleca de lângă Anna și Danny. Rămase așa, cu ochii pe albastrul de dincolo de geam – cerul pe care n-avea să-l mai vadă niciodată de jos.
Fata de pe Drumul Mătăsii – Liviu Surugiu
Titlu: Fata de pe Drumul Mătăsii
Autor: Liviu Surugiu
Editura: Polirom
Colectie: EGO. PROZĂ
Numar pagini: 256
ISBN: 978-973-46-8636-0
Tip editie: broșată
Format: 130×200
An aparitie: 2021
Prezentarea editurii
Pentru Liviu Surugiu, realismul-magic și fantasticul sînt două dintre încăperile inimii sale. Ajuns la vîrsta de cincizeci de ani, autorul știe că are ceva de spus. Încă ancorat în ficțiunea speculativă care l-a urmărit de-a lungul primelor șapte volume, în Fata de pe Drumul Mătăsii Surugiu strecoară elemente autobiografice, începînd din primul text, cu povestea fantastică, dar adevărată a dramei părinților săi. Poveste după poveste, scriitorul ne duce ușor spre alte zone, tot mai depărtate de granițele pămîntescului, pe care visele nu ne lasă să le părăsim pînă la ultimele pagini, unde se întoarce la eterna problemă a existenței.
„Da, mersul nu e nimic altceva decît un șir de căderi controlate. Tot timpul cădem. Și, orice am face, oriîncotro am merge, oricît de siguri am fi pe noi înșine, fiecare pas nu e nimic altceva decît următorul spre moarte.”
