1
Ninsoarea cădea din cerul plumburiu ca făina din ciur. Sau ca zahărul pisat peste plăcinta cu brânză. Sora Eufrosina se gândea la plăcinte deoarece îi era foame. Dar, mai presus de starea aceea de lihneală, care o cuprinsese de mai bine de trei ceasuri, de cum ieșise pe poarta mănăstirii Secu, o apăsa neliniștea. Se apleca tot mai des și își afunda degetele rășchirate în omătul așternut pe cărare. Își încorda auzul și arunca priviri furișe cu coada ochiului spre cetina îngreunată de omăt. Nici un zgomot, doar șoaptele fulgilor care se așterneau. Un murmur continuu. Lua în pumn puțină zăpadă afânată și o punea pe limbă. Zăpada se topea, lăsându-i în gură un strop de apă și un gust fad, leșios. Sau poate doar i se părea așa, din cauza amărelii și a uscăciunii. „Răbdare, răbdare, mai e puțin și ajung la culmea Șomoiaga, de unde se vede turla schitului, se amăgea. Cale de un ceas înainte. Dacă merg tot așa repede și nu fac popas, ajung înainte de vecernie. Și pe urmă, o s-o rog pe măicuța Sofronia să-mi facă un ceai de roiniță. Și să-mi pună dinainte două – trei bucăți de poale-n brâu, aburinde și mirosind a șofran și vanilie. Au pregătit poale-n brâu, nu-i așa? Ca în toți anii de lăsata secului. Trei bucăți”. Salivă.
Auzi un pocnet în spatele ei. Se opri și rămase țeapănă. Nu avea curajul să se uite îndărăt, deși știa că nu fusese decât o creangă ruptă.
Cel mai tare se temea de lupi. „Umblă lupii prin tot Ceahlăul ca precupeții în zi de târg, îi zisese părintele Ioanichie de la Secu. Mai ales iarna. Soră Eufrosina, te rog mult, nu pleca noaptea prin pădure. Dar dacă, așa cum văd, ești musai hotărâtă să te duci la Cuvioasa, la schit, ia măcar cu tine un felinar. Și toiagul acesta al meu”.
A ascultat măcar în parte sfatul bătrânului. Felinar a luat. Dar toiag nu s-a învrednicit. Ar fi fost cu amândouă mâinile ocupate. Fusese convinsă că, la nevoie, ar fi găsit iute un băț prin pădure. Dar, câtă vreme urcușul a fost lin și poteca largă, nu s-a abătut din cale ca să caute o creangă uscată, potrivită ca să se sprijine în ea. Acum, când drumeagul urca pieptiș iar picioarele i se afundau în zăpadă până la o palmă sub genunchi, îi păru rău că n-a ascultat de părintele.
Felinarul arunca umbre frânte în spatele fiecărui trunchi de brad. Cetinile aplecate sub povara omătului se scuturau din când în când, lăsând să cadă câte o lopată bună de zăpadă. Auzea atunci o bufnitură înfundată, urmată de un fâlfâit ușor de aripi. Pesemne, vreo bufniță deranjată își luase zborul din cuibul ei. I se năzărea uneori că vede mii de ochi aprinși în beznă și că aude, în spatele ei, scârțâitul unor încălțări înfundându-se în omăt.
Sunt năluciri, se îmbărbătă. E, fără doar și poate, zăpada înghețată sclipind în lumina felinarului.
Și atunci, îl văzu. Era uriaș, negru și stătea chiar în mijlocul potecii, la cincizeci de pași înaintea ei. Lupul o aștepta răbdător, șezând pe coadă, fixând-o cu ochi rotunzi și galbeni, două luminițe strălucitoare în beznă. Fuioare de abur îi ieșeau din nări. Eufrosina simți cum îi îngheață sângele în vine. Mâna în care ținea felinarul prinse a-i tremura, făcând umbrele copacilor să danseze nebunatic, în stânga și în dreapta cărării. „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătoasa!”, șopti în nodul broboadei. Când sălbăticiunea se ridică pe cele patru picioare și făcu un pas către ea, femeia își făcu iute semnul crucii și se gândi la moarte. Venise ceasul ei. Eufrosina începu, împăcată, rugăciunea domnească: „Tatăl nostru, carele ești în ceruri…”
Auzi, atunci, o răsuflare în ceafă și pași grăbiți în urma ei. Întoarse capul și înlemni de o nouă groază. Din spatele ei se apropia un diavol. Arăta ca o fiară uriașă, ca un urs ridicat pe picioarele dindărăt. Aducea întrucâtva cu un bărbat neînchipuit de voinic, înalt de mai bine de doi metri, cu spatele lat și pieptul gros. Dar era gol, cum îl făcuse muma lui. Nu avea veșminte pe el. Tot trupul îi era acoperit de o blană deasă, lucioasă. „Doamne, Măiculița Domnului, ce grozăvii mi-ai mai arătat în noaptea asta, pentru neascultarea mea!”.
La vederea acestui uriaș, lupul slobozi un scheunat jalnic și dispăru în pădure, alergând cu coada între picioare. Eufrosina dădu să răsufle a ușurare. Dar o nouă încercare, cea de a treia, mai amarnică decât toate, o aștepta.
Acela care izgonise lupul se întoarse apoi către ea, arătându-și chipul. Fața îi era acoperită de o barbă lungă până la piept, toată neagră ca tăciunele. Sub burtă i se vedea, ițindu-se din blana cârlionțată, pudrată cu fulgi de nea, ca un păpușoi de porumb, mădularul întărit. Sora Eufrosina icni deodată și o luă la goană la vale, bezmetic. Nu după multă vreme, cizmele i se îngreunară de zăpadă, felinarul îi scăpă din mână și femeia căzu într-un noian. Se prăbuși, după aceea, cu fața în zăpadă și cu mâinile rășchirate, lac de sudoare și tremurând. Fu momentul în care monstrul se aruncă asupra ei, cu toată greutatea.
Răcnetul slobozit de femeie fu atât de puternic, încât străbătu văzduhul cale de cinci kilometri și ajunse până în urechile măicuțelor care luau cina, în trapeza schitului. Maica Sofronia își făcu o cruce largă și se uită, îngrijorată, către munți.
2
Andreea Bibescu zăcea în patul de spital, cu ochii fixați asupra unei pete imaginare din tavan. Mâinile ei, încleștate, strângeau în pumni cearceaful șifonat. Când și când, fără de veste și fără a-și muta privirile, slobozea câte un urlet răgușit, care răsuna înfiorător pe culoarul spitalului de psihiatrie. Fabian, care stătea la căpătâiul ei pe un scaun, tresărea, se oprea din povestit și o cerceta stăruitor. Relua, după aceea, șirul cuvintelor rostite molcom, ca o incantație. Medicul îl sfătuise să-i citească ceva, orice, măcar o oră pe zi. Asta ar ajuta-o mult să revină la realitate. Fabian adusese cu sine Filocalia, dar alesese, în schimb, să-i povestească ce mai e pe acasă, despre Laurențiu, despre pățania cu doctorul Mao. După ce epuiză toate aceste subiecte, începu să-i vorbească despre vizita sa la Kiev, dar se opri înainte de a isprăvi. Nu era pregătit să-i spună de Liuba. Nu încă.
Doctorul, însoțit de o soră, intră în salon, îl salută pe Fabian și se apropie de Andreea. Îi măsură acesteia tensiunea, apoi îi făcu semn sorei să-i pună perfuzia.
— Se mai face bine, domnule doctor?
— Dacă își ia medicația cu regularitate, da. Două săptămâni nu va ieși din spital, zise. Încă nu vorbește. Dar crizele de schizofrenie s-ar putea să revină. Trebuie supravegheată tot timpul. O să vă dau, la externare, toate instrucțiunile. Dar s-a ivit o altă problemă. Nu știu dacă…
Psihiatrul se opri, vădit încurcat. Își scoase ochelarii și-l privi stăruitor pe Fabian.
— Nu știu dacă vă dau o veste bună sau proastă. Soția dumneavoastră, domnule Bibescu, este gravidă în luna a patra. Știați?
Chipul lui Fabian se mohorî dintr-o dată. Nu scoase nici un cuvânt.
— Din punct de vedere strict ginecologic, reluă doctorul, nu este absolut nici o problemă. Sarcina evoluează bine. Dar din punct de vedere psihiatric… Doamna nu este capabilă, fără un sprijin calificat, să o ducă la capăt. De aceea, m-am gândit că… dar decizia asta o veți lua numai dumneavoastră. Împreună cu soția, când își va reveni și va înțelege situația.
Sigur că da. Doctorul nu-și asumă niciun risc. Deși un avort terapeutic ar fi pe deplin justificat în cazul acesta. Fabian deschise gura, fu cât pe ce să-i mărturisească psihiatrului că soția lui lipsise de acasă în ultimele șase luni și deci nu era copilul lui și că cel mai probabil Andreea fusese victima unui viol. Și că el era de acord cu avortul. Dar nu zise nimic.
— M-am gândit că cel mai bine o internați într-o clinică de specialitate, reluă doctorul. Știu una foarte bună, și are și contract cu Casa. Deci cea mai mare parte din costuri va fi decontată. Nu e chiar ca la un hotel de cinci stele, dar vă asigur că e curățenie lucie și are un personal foarte dedicat.
În momentul acela, Andreea ieși din starea de stupoare în care zăcuse în ultimele trei zile și se strânse cu mâinile de burtă. Din gura ei ieși un vaiet deznădăjduit, urmat de un șir de silabe fără sens.
— U-ma-du-ma! O-mo-no-mo! U-na-du-na!
Fabian se repezi și-și lipi urechea de gura ei.
— Ce spui, iubire? Ce vrei să spui?
— Omonom, mai șopti femeia, cu glasul stins și își dădu, lent, ochii peste cap. Pe fața ei se întipări din nou masca aceea prelungă, cu bărbia mult lăsată în jos, ca în tabloul lui Edvard Munch. Personificarea groazei.
Fabian se simțea ca și cum ar fi primit o măciucă în cap. Ieși, sprijinindu-se cu mâinile de pereți, din spital și își căută din ochi mașina. N-o zări. Uitase cu desăvârșire unde și-o parcase.
— La naiba, ducă-se.
Se urcă în primul autobuz care opri în stația din fața spitalului de nebuni, fără să-l intereseze numărul traseului. Se uita indiferent la clădirile pe lângă care trecea. Nu recunoștea niciuna, de parcă s-ar fi aflat într-un alt oraș, necunoscut. I se făcu, deodată, cumplit de greață. Îi veni să verse. Se așeză pe scaunul rezervat bătrânilor și invalizilor, suportând privirile dezaprobatoare ale unor cetățeni cu înaltă conștiință civică. Le adresă, în gând, câteva înjurături și își strânse capul între umeri. Își dori să dispară în momentul acela, să nu mai rămână nimic de pe urma lui. După patru stații, se ridică de pe scaun ca împins de un resort și coborî.
Recunoscuse unde se afla. După cincizeci de metri de mers pe jos, cu mâinile în buzunare și cu cozorocul șepcii tras peste ochi, se găsea lângă calea ferată care ducea la București. Halta Palas. Deschise ușa bodegii de lângă gară și merse la bar. Comandă un whisky dublu și un pahar de apă plată cu lămâie. La mesele jegoase, navetiști amețiți povesteau în gura mare chestii lipsite de importanță. Fabian se așeză la una din mesele libere, cu spatele spre ceilalți consumatori. Își aprinse o țigară. Când în pahar mai rămăsese băutură de un deget, se simți întremat. Curajul și optimismul îi reveniră la suprafață și câștigară bătălia cu gândurile negre.
În clipa aceea, îi sună telefonul. Se uită pe ecran și nu-i veni să-și creadă ochilor. Era soția lui.
— Andreea? Ce faci? Ți-ai revenit?
După câteva momente, apelantul vorbi. Și avu parte de o nouă surpriză.
— Dobrîi vecer, Fabian. Ia Liuba. Liuba Medvedciuk.
3
— Sora Eufrosina!
Strigătul maicii Sofronia izbucni peste capetele plecate cu nasul în farfurie ale mesenilor. Micul sobor al schitului Cuvioasa Elefteria număra șase viețuitoare, cărora li se adăuga bătrânul părinte ieromonah Iustin. În data de 24 februarie a anului 1962, de Lăsata Secului pentru postul Sfintelor Paști, peste tot Ceahlăul se abătuse urgia. Vântul urla înverșunat, îngrămădind norii negri de furtună. Cerul se întunecase în plină zi, iar din vârful Panaghia se vedeau izbucnind fulgere, lucru nemaivăzut în plină iarnă de părintele Iustin, în ciuda venerabilei sale vârste de 87 de ani.
— Ce-i cu dumneaei?
— E în primejdie de moarte, răspunse maica.
— Nu se poate! Ce ți s-a năzărit, măicuță? De ce tulburi pacea cu închipuiri? O certă maica stavroforă Agafia.
— Nu sunt închipuiri, am auzit-o cu urechile mele când a strigat.
— Eu n-am auzit nimic.
— Nici noi, răspunseră, în cor, mai multe voci din jurul mesei.
— Ba mie mi se pare că am auzit ceva, ridică glasul maica Iuliana.
— Ei, ei, se răsti maica stareță, ți se pare, sau ai auzit? Că nu se face să ieșim degeaba în viforul de afară. Lupii…
Maica Sofronia se ridică, fără veste, de pe scaun. Merse în chilia ei, își puse pe umeri dulama groasă din blană de oaie și se îndreptă spre ieșire, strigând în urma ei:
— Sunt sigură că am auzit. Și n-aș mai dormi noaptea dacă mâine o s-o găsim moartă în cărare, la douăzeci de pași de sfânta mănăstire.
Părintele Iustin se propti cu mâinile în tăblia mesei și se ridică cu greutate în picioare.
— Așteaptă-mă, măicuță, vin și eu să te însoțesc. N-o să-ți fiu de mare ajutor, dar lupii nu știu că sunt neputincios. Ei se uită la număr. Și, ca număr, ies și eu la socoteală.
Ca la un semn, toate maicile se ridicară de la masă și merseră să-și pună hainele groase.
Peste cinci minute, șase femei și un moșneag porniră la vale prin ninsoare, cu felinare și ciomege în mâini, chiuind și strigând. Nu au întâlnit lupi, sau poate erau dar nu s-au arătat la vedere. Sau poate că erau sătui. După douăzeci de minute, chiar când se hotărâseră să facă calea întoarsă, zăriră în vârful culmii o mogâldeață neagră trântită în zăpadă.
— Soră Eufrosina! Soro! Curaj, am ajuns la tine, strigă maica Agafia din toate puterile.
Grăbiră pasul. Ajunseră, gâfâind, lângă ceea ce li se păruse a fi Eufrosina. Acolo, pe locul unde părea că se dăduse o luptă, nu găsiră decât rasa și sumanul femeii, scăldate în sânge. Le culeseră în tăcere și priviră în jur. Urme adânci se pierdeau în pădure.
— Am ajuns prea târziu, din păcate. Dumnezeu s-o ierte!
— Dumnezeu s-o ierte!
Măicuțele își făcură semnul crucii fără să mai spună vreun cuvânt.
— Omadon a fost, zise bătrânul într-un târziu, după ce se uită cu atenție la urmele din zăpadă.
— Cine?
— Om Adon, fiul omului. Așa își spune, spurcatul. O fiară cu chip de om care hălăduiește prin Ceahlău. Spuneau bătrânii dinaintea mea că apare o dată la fiecare 60 de ani și răpește o femeie tânără, nemăritată. Când simte că i se apropie sfârșitul și vrea să-și lase urmași.
Călugărițele se cutremurară și își făcură, din nou, semnul crucii.
— Și dumneata chiar crezi în basmele astea? Zise maica Iuliana.
Moșul tăcu. Merseră în liniște către schit, care se vedea la o aruncătură de băț. După ce intrară în curte, ieromonahul Iustin zise:
— Cum să nu cred? Eu l-am mai prins odată. Aveam puțin peste douăzeci și cinci de ani, când a călcat satul Secu. Poștărița ducea scrisori și pensii… i-au găsit după aceea geanta și hainele în pădure. Lighioana nu se atinsese de bani, nu știa ce-i aia.
Vocea i se stinse. Intrară în biserică și întinseră masa în pronaos. Aduseră icoană, un sfeșnic cu trei lumânări și un colac. Preotul își îmbrăcă veșmintele pentru slujirea stâlpărilor. Dădu binecuvântarea și călugărițele începură să cânte un psalm. Se opri deodată din slujire și începu să plângă.
— Dumnezeu să mă ierte, surorilor! Eram logodiți și urma să ne cununăm în primăvara aceea. Dar în loc să mă căsătoresc cu poștărița, Domnul a hotărât să mă cunun cu sfânta mănăstire. Am intrat la călugărie. Pentru păcatele mele, hohoti el. Se reculese repede.
— Acum, vă rog să mă iertați pentru întrerupere.
Continuă slujba de înmormântare și o duse până la capăt, cu rostire limpede. O pomeni pe sora Eufrosina și pe toți cei adormiți înaintea ei.
4
Seara, Fabian se pomeni cu Cosmin la ușă. Îi strânse mâna întinsă și îi făcu semn să intre în bucătărie. Scoase o sticlă de vin din frigider și două pahare.
— Hopa! De când bei? Sau bei de bucurie că m-ai văzut?
Turnă în pahare, fără să răspundă. Îi întinse scrumiera mai aproape.
— De fapt, beau ca să uit. Să uit de viață, de tot.
Își puse capul pe brațele încrucișate.
— Ce-ai pățit, iubitule? Ce ți s-a întâmplat?
Fabian izbucni într-un hohot de râs ți-l atinse pe obraz cu pumnul, încet.
— Hei, zise el, nu suntem încă iubiți. Și nici nu vom fi vreodată. Sunt hetero, dacă n-ai uitat.
Se simțea relaxat în prezența lui Cosmin.
— Ce face Andreea, apropo?
— Face rău. Am fost azi la spital. E în altă lume.
Cosmin îl privi cu seriozitate. Fire empatică, suferința prietenului său îl afecta vizibil.
— Lasă, nu fi trist. O s-o faci tu bine. Mergeți la vară într-o excursie, o stațiune, ceva. La munte. Mai uită de boală.
— Apropo, mâine plec la Durău. E o stațiune în munții Ceahlău, pe lângă Lacul Bicaz.
— Nu ești normal? Ce să cauți la Durău? Nevastă-ta e în spital și ție îți arde de plimbare?
— Nu mă duc la plimbare, am o treabă acolo.
Cosmin își arcui sprâncenele, în semn de întrebare.
— Ei, e o poveste mai lungă. Când am fugit cu Liuba din Ucraina, de frica războiului și a lui Vitali, ea s-a hotărât să rămână la Piatra Neamț. Ca să fie mai aproape de casă, zicea ea, dar eu cred că a vrut să se ascundă în munți. Să-și șteargă urmele, cât mai departe de Vitali și de Popov. M-a lăsat în fața gării, iar Land Rover-ul ei s-a amestecat, după aceea, în coloana de mașini care se îndrepta către Bicaz și a dispărut din vedere.
— Cine e Popov?
— Trepădușul lui Vitali Viter, un mafiot putinist cu ceva funcție în contraspionajul ucrainean. De fapt, ciripea la Moscova. Acum, Vitali e la mititica, dar Anton Popov e at large, cum spun americanii. Liber.
— Și ce treabă ai tu cu rakeții ucraineni?
— Eu nu am treabă, dar Liuba are. Și, deoarece eu am treabă cu Liuba, implicit…
— Chiar și așa, tot nu înțeleg ce treabă ai tu cu Liuba. Iar mă văd nevoit să-ți atrag atenția: Andreea e în spital. Și tu umbli după fusta ukrei. Rușinică!
Fabian umplu din nou paharele. Își aprinse o țigară. Privindu-l pe prietenul său, cu ochii mijiți printre rotocoalele de fum, continuă:
— Stai, că nu ți-am spus totul. Azi m-a sunat Liuba, de pe telefonul Andreei. Asta a fost un șoc pentru mine. A găsit astă toamnă telefonul neveste-mei într-un șanț, în Durău. Și a sunat la toate numerele din agendă ca să afle al cui e telefonul pierdut.
— Ca-n filme, băiete! Dar ce căuta telefonul Andreei tocmai acolo?
— Păi… asta vreau să aflu și eu. În vara trecută, Andreea a dispărut de acasă. Nu se știe unde a fost. S-a întors abia săptămâna trecută, cu mințile rătăcite. Așa că, mâine dimineață plec la Liuba. Strada Speranței, la parter, vorba cântecului.
— Merg și eu cu tine, zise Cosmin, grăbit. E iarnă, nu se știe ce vreme e pe-acolo. La Constanța plouă, dar…
Fabian protestă vehement.
— Nu, nu mergi și tu. Asta e o treabă strict personală de-a mea. Vreau să lămuresc niște chestiuni. Pe care, iartă-mă, chiar nu vreau să le împărtășesc cu alții.
— Ok, cum vrei, zise Cosmin.
Fabian citi un pic de dezamăgire pe fața prietenului. Nu găsi altă consolare decât să-l mângâie ușor pe obraz.
5
Anton Popov sosi în stațiunea Durău la ora patru a după-amiezii. Opri în centru și intră într-un supermarket. Scoase telefonul din buzunar, căută o imagine în galerie și i se adresă persoanei de la casa de marcat:
— Dobrîi deni. Gavarite pa ruskii1?
Casiera clătină din cap.
— English?
Femeia răspunse că da, puțin.
— Ok, zise Popov și continuă în engleză. Ați văzut-o cumva pe această femeie? E o prietenă de-a mea din Kiev. Refugiată din Ucraina. Liuba o cheamă.
Casiera se uită îndelung la poză și, în cele din urmă, clătină din cap, zâmbind.
— Îmi pare rău, nu cumpără de la noi. Dar, dacă vreți, mergeți în cartierul de la marginea dinspre pădure, acolo sunt multe vile noi, închiriate de ucraineni. Întrebați acolo, poate dați de ea.
— Spasiva2! zise bărbatul și ieși. Afară, se uită în stânga și în dreapta dar nu văzu nici o pădure la orizont. Vru să se întoarcă în magazin și să ceară mai multe detalii, când auzi vorbindu-se ucraineana lângă el. Se urcă în SUV și așteptă ca cele două femei care discutau în parcare să plece. După ce își încărcară cumpărăturile în portbagaj, ucrainencele porniră. Se luă după mașina lor. Cele două îl conduseră într-un cartier care părea, într-adevăr, situat lângă o pădure. De fapt, toate vilele de acolo aveau pădurea în spatele lor. Citi pe o plăcuță: strada Speranței. Încetă să se mai țină după mașina urmărită și începu să conducă încet, uitându-se cu atenție în stânga și în dreapta. Căuta un Rover cu număr de Kiev. Găsi mai multe mașini din Ucraina, dar niciuna nu era Land Rover. Sau poate că era în garaj.
Nu se descurajă. Văzuse, în trecere, o băcănie. Opri și merse direct la casieră. De data asta, avu mai mult noroc.
— Da, desigur! Zise femeia. Vine la fiecare două zile la noi și cumpără de mâncare. Pâine, lapte, ouă și altele. Azi a fost, dimineață. Dar nu pot să vă spun unde stă. Nu știu.
Popov ieși și rămase, impasibil, pe trepte. Își aprinse o țigară. Se uită în sus și jos, de-a lungul străzii. Își puse mâinile în buzunare și porni pe jos. După nici o sută de metri, se opri. Privi iute în jur, după care intră în curte. Pășea precaut, uitându-se la urmele întipărite în zăpadă. O singură pereche de încălțări, de damă. Merse la ușă și apăsă încet pe clanță. Ușa era încuiată. Căută într-unul din multele buzunare ale gecii și scoase un șperaclu.
În fine, se deschise. Stătu cu spatele acoperit de ușă și cu un pistol cu țeavă scurtă în mâna dreaptă, cu care baleie, rapid, încăperea. Când ochii i se obișnuiră cu semiîntunericul, intră, lăsând ușa larg deschisă în spatele lui.
Femeia, ținând în mână o pungă cu mâncare pentru pisici, era în bucătărie, aplecată peste castronul motanului. Când îl văzu pe Popov, scăpă punga jos și scoase un țipăt. Se sprijini cu mâna de masă și rămase ca paralizată.
— Dobrîi deni, daraghia minea. Salutări de la Vitali! Dar ce, te-am speriat?
Liuba simți că se sufocă. „Cum naiba…”.
— Ce vrei de la mine, Toni?
Voia să-l întrebe cum dăduse de ea, apoi, dintr-o străfulgerare, își dădu seama. Sunase, ca proasta, la Zoo din Kiev ca să se intereseze de soarta pisicilor ei, pe care le lăsase în custodia lor. Le dăduse și adresa unde stătea, numărul de telefon, e-mailul, totul ca să o poată contacta, în caz că se ivea vreo problemă. Nu era nicio problemă, îi ziseseră, numai că erau curioși dacă nu voia să-și vândă animalele sau să le facă act de donație. Din cauza războiului, erau nevoiți să înstrăineze câteva dintre ele, măcar pe cele mai mari, sau să le elibereze în natură. Stăteau cam prost financiar, de la o vreme.
— De la tine, nimic, dragă Liuba. Tot ce vreau, e să-mi spui unde este ibovnicul tău. Românul acela, cum îl cheamă? Parcă Fabian, nu?
Femeia păli. Își încleștă mâinile și-și mușcă buza de jos. Ucraineanul văzu schimbarea de pe fața Liubei și zâmbi sarcastic.
— Număr până la trei. Unu… doi…
În clipa aceea Liuba privi, siderată, peste umărul lui.
— Ce truc ieftin! Ascultă, iubita, nu ți-au rămas decât două variante: vorbești, sau…
Ridică piedica trăgaciului, cu un clic.
În acel moment, simți degetele în jurul gâtului. Ridică mâinile ca să se elibereze, dar nu-și duse gestul decât până la jumătate. Gâtul îi pocni scurt și brațele îi căzură, inerte, pe lângă trup. Fața i se congestionă rapid, globii oculari îi evadară din orbite iar limba îi ieși din gură și îi atârna, flască și umflată, ca un mușchiuleț crud de porc. Când degetele enorme se desprinseră, Popov se prăbuși la podea ca un sac de cartofi. Monstrul îl hurducă pe umeri, ca pe un prosop de baie. Ucraineanul încă mai răsufla.
6
Ușa casei de pe strada Speranței numărul 3 era larg deschisă. În curte era o mașină, un Land Rover, cu număr de Ucraina. Urmele de pași imprimate în zăpadă arătau că cel puțin două persoane intraseră în casă: o femeie și un bărbat. Și un individ desculț, a cărui amprentă de picior măsura trei laturi de palmă. Asta însemna o mărime excepțională de pantofi, undeva pe la numărul 56 spre 60. Fabian se retrase puțin în spatele tocului ușii și ascultă. Nici un zgomot. Păși peste prag și aruncă o privire interiorului. În încăpere se aflau o canapea și două fotolii, așezate cu vedere la fereastră, în fața unei măsuțe joase de cafea. Șemineul zidit în perete iradia încă puțină căldură, deși focul din el era stins. La picioarele sale, văzu un pistol. Scoase un șervețel din buzunar și apucă arma de țeavă, precaut. Era un Tocarev, un pistol rusesc cu muniție de 7.62 mm. Se uită în încărcător: nu lipsea nici un cartuș. Cineva sau ceva îl neutralizase pe raket, mai înainte ca acesta să poată trage măcar un singur foc. Lăsă pistolul așa cum îl găsise și porni mai departe să cerceteze casa.
Livingul comunica cu restul casei printr-o ușă, aflată pe peretele opus, deschisă și ea. Intră, pe rând, în cele două dormitoare, în debara și în bucătărie. Nici urmă de Liuba. Camerele păreau în ordine. Nu găsi obiecte ne la locul lor, nici haine răvășite. Deci jaful era exclus. Nu mai rămăsese decât ipoteza unei răpiri. Sau a unei crime premeditate.
Se întoarse în living. Formă numărul Liubei și auzi pe undeva un telefon sunând. Îl descoperi sub patul din primul dormitor. Tot acolo, dădu peste o pisică. Ochii cu pupile dilatate ai motanului Grișka îl fixau îngroziți.
— Hei, salut, unde-i stăpâna ta?
Motanul scoase un mieunat subțire. „Asta, în limba pisicească, înseamnă că nu știe nimic”.
Fabian se îndreptă din șale și ieși din casă, închizând ușa în urma lui. Rămase pe trepte și privi în jur. Atenția îi fu atrasă de mașină. Se apropie, puse mâna pe capotă. Rece. Se uită prin geamurile fumurii, dar nu văzu nimic.
Se uită, din nou, la urmele din zăpadă. Curios lucru, acestea indicau că Liuba și atacatorul ei intraseră, dar nu mai ieșiseră din casă. Trebuiau să fie, însă, pe undeva, nu se putuseră evapora fără urmă. Casa nu dispunea de subsol, iar chepeng sau scară pentru pod nu văzuse. Nu mai înțelegea nimic.
Ieși în stradă. Hotărî să meargă pe jos până la barul pe lângă care trecuse cu mașina, mai devreme, și să bea o cafea, ca să-și limpezească gândurile. În apropiere de acesta, găsi, pe marginea drumului, o Toyota Land Cruiser cu număr de Ucraina. I se păru cunoscută. Mai văzuse mașina asta undeva.
Luă o cafea la pahar și ieși să-și aprindă o țigară. Și atunci înțelese.
Trebuia să se întoarcă la vilă și să se uite în spatele casei. Doar pe acolo putuseră ieși. Pe ușa din spate.
Luă cafeaua și porni, grăbit, înapoi. Când trecu pe lângă Toyota, își aminti și unde mai văzuse mașina aia. La Kiev. Chiar se urcase în ea. Iuți pașii. În curte văzu, de data asta, cum urmele acelea desculțe XXXL ieșeau din casă, ocoleau clădirea pe latura scurtă și, după colț, se îndreptau către o spărtură făcută în gardul de plasă. Doi piloni ai acestuia zăceau, dărâmați, la pământ. Dincolo de gard începea pădurea.
7
Prin deschizătura peșterii răzbeau afară un fum negru și un miros piperat de carne friptă. „Cineva face grătare”, își zise Fabian, scoțându-și fesul din cap și răvășindu-și părul transpirat. Răsufla greu. Urcușul durase vreo patru ore și nu fusese deloc ușor. Urmele îl conduseseră printre copaci, ocolind cărarea și alegând traseele cele mai izolate și mai dificile. Aprinse o lanternă, pe care avusese inspirația să o ia cu sine în ultima clipă, dar o stinse iute din precauție. Urmă direcția de unde veneau fumul și căldura și după câteva răspântii ajunse într-o sală cu tavan înalt, în centrul căreia ardea un foc puternic. Și atunci, văzu oroarea. Se cutremură de groază.
Deasupra vetrei se părpălea Popov. O gorilă enormă învârtea deasupra flăcării, de unul din capete, ceea ce părea o bară de fier-beton groasă de o jumătate de țol. Bara, sprijinită la cele două extremități pe doi stâlpi clădiți din bolovani, îi fusese înfiptă bietului om în anus și-i ieșea prin gura căscată. Hainele de pe victimă se făcuseră deja scrum, în afară de cureaua de la pantaloni și de bocanci. Pielea îi plesnea pe burtă, lăsând stropii de grăsime să picure pe jar. De brațul stâng îi atârna un ceas de aur cu cadranul spart. Un Rolex.
Jivina se întoarse deodată spre el și, cu o sprinteneală greu de prevăzut, făcu un salt și-i ateriză direct în spate. Fabian nu avu nici o șansă. Sub greutatea de cinci sute de kilograme a lighioanei, simți că-i plesnesc coastele. Fu, îndată după aceea, imobilizat cu mâinile legate la spate cu o bucată de sârmă, pe care hominidul i-o înfășură de mai multe ori în jurul brațelor, neuitând să răsucească, la sfârșit, capetele sârmei, ca să nu se desfacă. Fabian observă și la Popov același mod de legare a mâinilor. Lucrul acesta nu fu de natură să-l liniștească. Probabil, se gândi, va fi pus la păstrare pentru a doua zi sau pentru ziua când bestia va rămâne fără mâncare. Într-adevăr, zări în penumbră o siluetă umană stând în șezut, sprijinită cu spatele de stâncă.
— Liuba, tu ești? Șopti.
Femeia întoarse cu greutate capul către el, deschise ochii și gemu. Își pierdu însă, îndată după aceea, cunoștința. Fabian se uită la creatura care se tot învârtea în jurul focului, aruncând crengi peste pălălaie și strângând tăciunii care se împrăștiaseră. Un dram de inteligență mimetică, care-l făcuse în stare să se folosească de tehnologia omenească îl diferenția net de maimuțe. Era, cu siguranță, un hominid. Poate chiar un neanderthalian. Poate ultimul. „Cum naiba de supraviețuise specia aceea până în zilele noastre?” Se întrebă.
Dar poate că… nu era ultimul. Un gând de groază îi strânse inima. Progenitura lui se dospea, chiar în acele clipe, în pântecul Andreei.
La un moment dat, creatura se uită la el și se bătu cu pumnii în piept.
— Omadon, articulă. Omadon! Omadon!
— Încântat de cunoștință, răspunse bărbatul. Fabian. Zi după mine: Fa-bi-an.
— Bian.
— Nu, clătină omul, energic, din cap. F! F! uită-te la gura mea: FFFF!
— Bian.
— Hai, las-o baltă.
Omadon împunse cadavrul pârjolit cu un băț. Se pare că acesta era deja pe gustul lui, căci smulse un antebraț și începu să roadă la el. Se așezase în fund, cu fața la foc și cu spatele la Fabian. „Ca să nu-mi facă poftă”, își zise acesta. Când termină de mâncat, aruncă oasele în foc și dădu să se ridice. Își sprijini brațele în genunchi și își aplecă trunchiul înainte, exact cum fac oamenii. Fabian aștepta de multă vreme momentul acela de echilibru precar. Era pregătit. Își arcui spinarea. Își proiectă ambele picioare înainte, cu toată puterea, în spatele lui Omadon. Acesta se dezechilibră și căzu cu pieptul drept în foc. Într-o fracțiune de secundă, blana lui fu cuprinsă de flăcări și ființa aceea, debusolată, începu să se zvârcolească în jarul aprins, întețindu-și focul de pe trup. Nu dură mult și înțelese ce îi pricinuia durerea. Se ridică și alergă, urlând, afară. Era o torță vie.
Zbierătele lui se auziră mult timp, dar din ce în ce mai încet, până ce încetară cu totul.
Trecuseră vreo două ore de la ultimul urlet de durere al lui Omadon și lui Fabian tot nu-i venea a crede că scăpase. Își dădu, însă, seama că nu făcuse altceva decât să-și amâne sfârșitul cu câteva zile de agonie. Va muri în curând, fie de foame și de sete, fie de cangrenă, fie devorat de lupi. Focul se stinsese și întunericul și frigul puseseră stăpânire peste peșteră. Se ridică anevoie în genunchi, apoi în picioare și păși cu grijă ca să nu se împiedice și să-și spargă capul de vreo piatră. Bâjbâind pe lângă perete, găsi, în cele din urmă, culoarul spre ieșire. Nu vedea nicio rază de lumină. Se lăsase noaptea. Stătu în fața grotei un timp, sperând să vadă sau să audă pe cineva. Știa că nu departe, mai sus, era un schit. Dar oamenii nu se aventurează noaptea în pădure. Și nici nu se afla lângă vreo cărare umblată. Strigă după ajutor. Îi răspunseră lupii, urlând.
În cele din urmă, reveni în peșteră. Îi înghețaseră picioarele. Se așeză cu spatele la perete și încercă să adoarmă. Nu reușea. Cel mai tare îl îngrijorau mâinile. Nu și le mai simțea de la încheieturi în jos. Toată noaptea gemu și avu coșmaruri cu viziunea lui Popov tras în țeapă și prăjit.
O strigase de mai multe ori pe Liuba, dar aceasta nu răspundea.
Spre dimineață se trezi din ceea ce părea un fel de somn paradoxal. „Urgent, trebuie să fac ceva”, își zise și urină în pantaloni, îndelung. Se îndreptă imediat după aceea spre ieșire. Zorii se vedeau spre răsărit. Era prea devreme să plece. Dar nu mai avea răbdare. Zări, nu departe, zăcând în zăpadă, trupul lui Omadon. O jumătate de tonă de carne însângerată, încă fumegând. Nu murise, dar era în agonie. Horcăia și pe gură îi ieșea o spumă albă. Întoarse ochii către Fabian și acestuia i se păru că cerșește ajutor. Trase cu piciorul niște zăpadă și încercă să-i acopere rănile de pe spate. Omadon închise ochii. Parcă se odihnea.
După o oră, se ridică să plece. În momentul acela observă un om urcând printre brazi. Se învioră deodată și strigă tare. Vocea care răspunse din vale i se păru cunoscută. Chiar foarte cunoscută. Uluit, nu-i veni să creadă când îl recunoscu, urcând anevoie muntele, gâfâind și tușind gata să-și scuipe plămânii, pe Cosmin.
— Tutunul, vezi unde te aduce? Nu mai ai suflu. Să nu mai fumezi. Hai mai repede și mă dezleagă, ca să mă mai prinzi în viață.
Prietenul său se apropie și-l îmbrățișă.
— Ce ți s-a întâmplat? Ești palid, buhăit la față și abia te mai ții pe picioare. Parcă ești moartea.
Fabian se întoarse cu spatele la el.
— Dezleagă-mă!
— La naiba, nu pot cu mâinile goale, zise Cosmin, după câteva tentative.
— N-ai un patent? Firește, desigur că nu ai. Ce întrebare! Du-te repede înapoi la Durău și cumpără un patent. Dar grăbește-te și să nu te rătăcești în pădure, că n-o să mă mai găsești viu. Deja cred că am făcut cangrenă. Și înăuntru zace Liuba. E pe moarte. Are picioarele rupte.
— Ba, firește că am patent, zise Cosmin, scoțând la iveală din buzunarul de la spate un briceag elvețian multifuncțional. Am învățat asta la cercetași. Nu plec niciodată fără scula asta la mine. Hei, dar dihania asta ce e? Ce-a pățit?
— A fumat prea mult. Cu siguranță, e un exemplar de Homo. Poate erectus.
Cosmin afișă un zâmbet strâmb în colțul gurii. Nu știu cum să interpreteze gluma și tăcu. Mâinile lui Fabian păreau, cât de cât, în regulă. Din fericire, sârma fusese petrecută prin exteriorul antebrațelor, așa că nu-i strangulase venele. Palmele erau tumefiate și reci, dar în scurt timp își vor reveni. Merseră în peșteră și o ridicară pe Liuba. Femeia avea, într-adevăr, picioarele rupte în zona gambei. O scoaseră afară, sprijinind-o de subțiori. Cosmin sună la 112, apoi se așezară jos, pe o piatră, așteptând echipa de salvare.
— Ei, ai rezolvat, până la urmă, problemele pentru care ai venit aici?
Fabian oftă. Mai rămăsese una de rezolvat.
