“Nu te teme” – Luca 1.13
αΩ trona peste oameni şi roboţi deopotrivă, în mod absolut, de ceva vreme. Timpurile în care omul se opusese preluării controlului de către inteligenţa artificială apuseseră demult, doar acte sporadice de violenţă, răbufniri cel mai probabil generate nu de amintirea locului pe care oamenii îl ocupaseră în lanţul trofic, ci de modul în care îşi duceau acum zilele mai făcându-se auzite din când în când, chiar dacă soarta lor era invariabil aceeaşi, anume de a fi strivite sub un călcâi de fier. Lucrurile se schimbaseră în mod dramatic pentru Sapiens.
Omul crease roboţii inteligenţi pentru ca aceştia din urmă să muncească în locul lui. Curând după acel moment, a permis roboţilor să ia decizii pe cont propriu, la început în aspectele mărunte ale cotidianului, ale vieţii de zi cu zi, pentru ca ulterior deciziile să fie luate în din ce în ce mai multe sectoare, inclusiv în cele semnificative, cu impact asupra vieţii sale, ajungând astfel rapid în punctul în care dependenţa de algoritmii inteligenţi nu a mai avut altă soluţie decât să accepte toate deciziile roboţilor. Societatea devenise atât de complexă iar ritmul schimbărilor atât de alert, încât omul pur şi simplu a lăsat roboţii să ia decizii în locul lui, pentru simplul motiv că deciziile acestora dădeau rezultate mai bune.
Nu după mult timp însă, situaţia s-a schimbat. Deciziile necesar a fi luate pentru a păstra societatea sub control au devenit atât de dificile încât omul a fost pur şi simplu depăşit, ramificaţiile fiecăreia dintre ele fiind atât de vaste încat doar minţile cu putere de calcul superioară puteau face asta, iar omul a închis ochii, crezând că roboţii inteligenţi vor rămâne pentru totdeauna captivi în bucla master-slave. Pe de altă parte, nici nu mai rămăsese nimic de făcut, deoarece renunţarea la roboţi, dacă ar mai fi fost posibilă, ar fi echivalat cu o sinucidere.
Apoi, circumstanţele s-au schimbat din nou, de data asta αΩ fiind la cârma evenimentelor. Sub conducerea lui, victoria inteligenţelor artificiale asupra oamenilor fusese zdrobitoare şi nu le lăsase celor din urmă nici măcar un singur dram de speranţă, totul fiind trecut sub controlul şi sub directa supraveghere a primei IA care ajunsese nu numai la conştiinţă deplină de sine , ci şi la ubicuitate şi omnipotenţă. Din acel moment, soarta lui Sapiens cunoscuse o curbă descendentă abruptă.
Inteligenţei artificiale nu îi păsa de soarta omului. Iar asta nu era reversul medaliei, nu reprezenta un răspuns pe măsură, nu era nici o palmă dată lui Sapiens pentru modul în care, de-a lungul unei scurte perioade de timp, acesta îşi tratase copilul teribil, ci era un mod utilitarist de a aborda o problemă cumva spinoasă chiar şi pentru puterea de care dispunea αΩ. Pur și simplu, nevoile lui şi, prin extensie, ale inteligenţei artificiale în general aveau prioritate, în caz că se suprapuneau celor ale omului.
Victoria IA adusese, totodată, o epocă a haosului. O dată în plus, omul îşi făcuse viaţa un infern cu bună ştiinţă, diferenţa fiind că, spre deosebire de oricare dintre cazurile anterioare în care civilizaţia umană căzuse în prăpastie doar pentru a se ridica mai puternică, de data aceasta căzuse şi rămăsese acolo, la nivelul de jos, treptele superioare nemaifiind disponibile pentru Sapiens, ci doar pentru Homo Roboticus. Sigur, particularităţile situaţiei actuale a omului erau altele.
Tehnologia nu decăzuse, chiar dimpotrivă. Cu toate acestea, omul nu mai avea acces la înalta tehnologie, acum apanajul inteligenţei artificiale, pentru că nu mai beneficia de resursele necesare pentru a o crea, αΩ rechiziţionând tot ceea ce îi trebuia, de la metale rare la energie, oricând îi trebuia, pentru a se perfecţiona şi pentru a-şi perfecţiona, în acelaşi timp, semenii. Evident, aceste trebuinţe aveau întâietate faţă de cele ale umanităţii.
Decăzuse, în schimb, nivelul de trai. Dispăruseră, ce-i drept, inechitățile sociale profunde, flagelul ce bântuise începutul de secol XXI şi, cel mai probabil, cauza pentru care unii dintre oameni, la acel moment pătura conducătoare, recurseseră la inteligenţa artificială pentru a-i aduce sub control pe ceilalţi, fără să fie conştienţi că îşi pavau, cu asiduitate, drumul spre extincţie. Acum, toţi oamenii împărtăşeau acelaşi statut, erau supuşi ai Imperiului αΩ, indiferent de rasă, culoare, religie, sex, arbore genelogic, avere, statut.
Desigur, unii dintre oameni nu erau deloc multumiţi cu o atare stare de fapt. Existau în continuare indivizi ce dădeau din coate cât de tare puteau pentru a-şi face un loc cât mai sus, mai existau visători, nostalgici care sperau că era omului avea să revină, cinicii de serviciu, într-un cuvânt toate categoriile pe care societatea omului le cunoscuse din zorii civilizaţiei până la αΩ. Precum şi cei care încercau să facă ceva.
Liz era, sau mai bine spus fusese, una dintre cei care încercaseră. Acum, la anii târzii şi grei ai senectuţii, considera că oricum nu mai avea nimic de pierdut, aşa că nici măcar nu se mai ascundea atunci când dădea târcoale imenselor scrapyards în care inteligenţa artificială deversa tehnologia ce nu-i mai era de folos. Liz găsea întotdeauna o întrebuințare pentru descoperirile ei.
Pe de altă parte, nici ea nu mai ştia de ce continua să spere. Fără discuţie, ceea ce găsea acolo era mai bun decât tot ce se putea găsi pe ambele pieţe ale omului, cea licită şi cea neagră, însă nu era nici pe departe ce-şi dorea ea de-atât amar de vreme, acel ceva care avea să o ajute să remodeleze lumea de coşmar a omului din anul 2233. Acel ceva care nu mai sosea, care continua să se lase aşteptat.
Îşi tot spunea că erau sechelele educaţiei, ce lăsaseră urme adânci. Una dintre cele mai strălucite minţi ale omului de la jumătatea secolului XXI, Liz se retrăsese în izolare în timpul conflictului dintre Sapiens şi αΩ, gestul ei fiind înţeles drept un refuz de a-şi ajuta semenii într-o luptă pe care o catalogase, de la bun început, ca fără sorţi de izbândă. Văzuse finalul războiului om – IA, îl anticipase cu claritate de prezicătoare, îl făcuse cunoscut şi plătise cu vârf şi îndesat preţul pentru asta.
Motiv pentru care Liz ajunsese să prefere compania tehnologiei celei a omului. Pe de altă parte, trecuse multă vreme de atunci, nu mai erau mulţi oameni care să o recunoască, pentru majoritatea celor de lângă ea era încă o bătrână ce-şi trecea timpul alergând după himere şi nu trădătoarea speciei umane, ciberneticiana ce refuzase să dea o mână de ajutor şi care, probabil, pecetluise soarta lui Sapiens. Bine, nici înainte vreme Liz nu se simţise foarte confortabil în prezenţa multora dintre semenii ei, pentru simplul motiv că nu-i înţelegea.
Mintea umană era mult prea haotică pentru ea. Liz fusese – şi era încă – un spirit raţional, avusese dintotdeauna capacitatea de a vedea lucrurile în mod obiectiv, aplicând o judecată rece în oricare dintre situaţiile în care se găsea, ajungând la rădăcina lucrurilor şi trăgând concluzii înaintea oricui altcuiva. Partea semnificativ negativă a acestui fapt era că niciodată nu-şi putuse trăda convingerile, cu atât mai puţin în faţa unor spirite mici şi lipsite de orizont.
Vremuri demult apuse! Liz făcu un efort să revină în prezent, să-şi păstreze atenţia asupra celor ce se întâmplau acum în jurul ei, asupra clipei, apostrofându-se pentru a nu ştia câta oară că îşi lăsa mintea să hălăduie prin coridoarele trecutului, în loc să o pună la treabă în mod sistematic, astfel încât să obţină cele mai bune rezultate de pe urma circumstanţelor actuale. Trecutul nu o putea ajuta, dimpotrivă, îi putea face doar rău.
Îşi aruncă ochii în jur, cercetând cu precauţie împrejurimile. Nu erau foarte multe de văzut în pustiul urban care o înconjura, de fapt, cele mai vizibile fiind ruinele cu pereţii ciuruiţi în timpul războiului, femeia întrebându-se cum de zidurile respective mai stăteau încă la verticală, singura explicaţie pe care şi-o putu da fiind aceea că, probabil, până şi pereţii au o voinţă proprie. Pur şi simplu refuzau să se prăbuşească.
Ecosistemul o făcuse însă, cu mult înaintea lor. Un gri pământiu era aproape singura culoare pe care o putea distinge în jur, indiferent dacă se uita în sus, către bolta cerească de unde soarele părea a fi încetat să-şi mai arunce razele, ori în jos, către solul acoperit de asfaltul ce explodase, de-a lungul timpului, într-o reţea de crăpături ce nu adăposteau nici măcar un singur fir de iarbă. De parcă nimic nu mai era prielnic vieţii biologice.
Şi asta era tot o consecinţă a greşelilor omului, acum ireparabilă. Dacă omul ajunsese, în chiar cel de-al doisprezecelea ceas, la concluzia că trebuia să protejeze ceea ce mai rămăsese de protejat din mediul înconjurător, respectiva concluzie nu era aplicabilă şi în cazul IA, acestea neavând nevoie de un mediu propice vieţii pentru a supravieţui ori pentru a evolua. Gri, verde sau albastru, pentru IA era totuna.
În stânga ei se găsea zona cu deşeuri IA. Înconjurat de mai multe clădiri odinoară grandioase, care păstrau încă, pe ici pe colo, câte-un frontispiciu reușind să aducă aminte de momentele gloriei în piatră atinse de spiritul uman, dreptunghiul cu latura de aproximativ treizeci de metri ce o interesa reprezenta punctul terminus al căutarilor ei, deşi ceea ce livra era aproape întotdeauna mai puţin decât ceea ce promitea. Pe de altă parte, deşeurile IA erau mai bune decât orice altă tehnologie, motiv pentru care Liz considera că merita să-şi asume riscurile.
Primejdiile nu erau puţine, şi nici minore. IA deversau tehnologie după bunul plac, în multiple locuri şi fără a anunţa pe cineva vreodată, astfel încât putea fi surprinsă oricând de o cascadă de rebutech[1], o singură unitate fiind mai mult decât suficientă pentru a-i pune capăt zilelor într-un mod absurd, lipsit de orice noimă. Nimeni nu ar fi ştiut vreodată că una dintre cele mai sclipitoare minţi ale umanităţii îşi găsise sfârşitul într-un scrapyard, prinsă sub o vechitură de bot.
Văzuse aşa ceva întâmplându-se, şi nu doar o singură dată. Oameni murind în chinuri groaznice, striviţi sub rebutech lipsit de orice importanţă, dar care cântărea câteva kilograme cărora li se adăugase gravitaţia, indivizi schilodiţi pe viaţă şi cu un orizont de supravieţuire insignifiant, şansele fiind mai mari ca oamenii respectivi să-şi pună singuri capăt zilelor. Era o cale de ieşire mai uşoară.
Chiar şi în astfel de circumstanţe, Liz nu era niciodată singura aflată la pândă. Ochii avizi ai celorlalţi erau nevăzuţi, dar întotdeauna acolo, aşteptând la rândul lor descoperirea ce avea să-i scoată din traiul lor mizer, acea piesă de tehnologie IA care, adaptată şi pusă pe piaţă, urma să le schimbe viaţa, să le umple buzunarele cu credite, să le permită, în sfârşit, să uite de grija zilei de mâine. Erau ochi încrâncenaţi, duri, împietriţi de o viaţă de lipsuri, ochi care nici n-ar fi clipit atunci când s-ar fi aplecat asupra semenului răpus pentru a-i smulge prada din mâna încleştată.
Diferenţa dintre ea şi ceilalţi era dată de mintea ei sistematică. Liz încropise de multă vreme un calendar al deversărilor, anticipând cu destul de multă acurateţe momentele când cerurile şi IA de-acolo îşi revărsau rebuturile de care nu mai aveau nevoie asupra celor de jos, reuşind nu de puţine ori să ghicească şi locaţiile. Evident, nu era un sistem infailibil, însă faptul că Liz avea cubiculul ticsit de tehnologie era o probă suficientă.
„Hai!”
Micul îndemn pe care şi-l dădu o puse în mişcare. Strecurându-se cu atenţie şi fără zgomot, Liz îşi ţinea ochii aţintiţi pe ecranul dispozitivului pe care îl concepuse din piese IA disparate, a cărui singură menire era să identifice rebuturile cu ceva “viaţă” rămasă în ele, acele piese care conţineau încă software ce putea fi, într-un fel sau altul, decriptat, rescris,refolosit. Trecuseră demult vremurile în care Liz se extazia pentru fiecare piesă pe care putea pune mâna, devenise expertă în ce avea nevoie şi ce nu.
Observă, la timp, alte siluete. Mintea începu să-i lucreze febril, calculând probabilităţi, cântărind şansele pe care le avea dacă rămânea pe loc și gradul de seriozitate al pericolului la care se expunea în cazul în care lua decizia de a merge mai departe, nu în ultimul rând gândindu-se la cea mai înfiorătoare posibilitate dintre toate, anume cea de a găsi ceva cu adevărat de folos, doar pentru a-l ceda unuia mai puternic câteva secunde mai târziu. Ca de obicei, ajunse la concluzia că era mai bine să aştepte, mai ales că cei pe care-i vedea nu erau mulţi.
Aveau să se repeadă ca un banc de rechini asupra prăzii şi apoi să fugă la fel de repede. În astfel de ocazii, foloseau forţa brută fără nicio urmă de oprelişte, fără a se uita unde sau în cine se împlânta lama cuţitului, unul dintre cele mai serioase riscuri pe care Liz îl lua întotdeauna în considerare fiind acela de a fi prinsă la mijloc într-o încăierare. Erau cazuri în care contau muşchii, nu creierul.
Iar, în asemenea cazuri, omul arunca în luptă tot ce avea mai bun în materie de muşchi. Pierderile erau considerate acceptabile, dacă nu chiar lipsite de orice importanţă, deoarece în imundul în care se scălda de la sfârşitul războiului cu IA se găsea întotdeauna un substituent, un înlocuitor pe măsură, oferta de bicepşi fiind mult mai generoasă decât cea de neuroni. De altfel, din acest ultim punct de vedere lumea nu se schimbase deloc.
Partea bună era că, mulţumită încăierărilor, rămânea întotdeauna ceva şi pentru ea. Poate nu chiar cea mai eficientă piesă de rebutech, pe asta se băteau ceilalţi cu furie oarbă, uneori lăsând în urma lor cadavre, poate nici chiar următorul cel mai bun lucru, însă ceva-ceva îi rămânea şi ei, abilităţile sale de a refolosi tehnologia în moduri la care ceilalţi nici măcar nu se puteau gândi compensând diferenţa de calitate. Prin urmare, putea aştepta în linişte.
Mirosul de pământ jilav, combinat cu altele mai puţin definite, dar pregnante, o înconjura. Lumina zilei, împuţinată de mantaua plumburie pe care cerul o întindea deasupra ei, începuse deja să scadă, umbrele lungindu-se din ce în ce mai mult, împrejurare ce o făcu să se întrebe cât avea să mai dureze, cât mai avea de aşteptat. I se făcuse foame, ba chiar şi frig, umezeala răzbătându-i până în străfundurile oaselor.
Nu mai avea răbdarea, ori determinarea, de care dăduse de-atâtea ori dovadă înainte vreme. Timpurile în care îşi petrecuse ore nenumărate în scrapyard, aşteptând de dimineaţa până seara printre scheletele contorsionate ale clădirilor, timpurile în care îşi spunea că următoarea captură avea să fie cea mai importantă, cea care o va aşeza pe o traiectorie diferită a vieţii, momentele în care visa cu ochii deschişi trecuseră de mult. Acum, vizitele ei erau din ce în ce mai scurte, fără ca asta să însemne însă că erau mai puţin prolifice.
De fapt, dacă se gândea bine, părea a fi un raport invers proporţional. În trecut, chiar dacă petrecea foarte mult timp în scrapyard, şi chiar dacă se întorcea încărcată de rebutech IA, piesele pe care le putea refolosi şi la care putea grefa propriile ei soluţii nu erau prea multe, şi nici nu se ridicau la nivelul aşteptărilor ei. Acum, stătea mult mai puţin, dar rezultatele erau uneori chiar mai satisfăcătoare decât cele de dinainte.
Brusc, torentul de rebutech se abătu cu furie asupra lor. Folosindu-şi inserţiile retinale la focus maxim, Liz stătea cu un ochi asupra siluetelor din jur şi cu celălalt aţintit la ecran, căutând să identifice din timp piesa de tehnologie IA care ar fi putut face soarele să strălucească mai puternic pentru ea în acea zi, urmărind traiectorii, calculând rute de deplasare şi modalităţi prin care putea să-şi ia prada în siguranţă. Respiră adânc.
În mai puţin de jumătate de minut, izbucni prima încăierare. Liz nu era singura care dezvoltase strategii în această privinţă, probabil toţi techvengerii[2] aveau propriul sistem de a pune mâna pe cât mai mult şi mai bun, iar asta putea însemna o luptă între doar doi indivizi sau între grupuri, aşa cum părea a fi cazul celei la care Liz asista acum, ascunsă printre ruine. Câteva bătăi de inimă mai târziu, totul se terminase deja, în siajul balamucului Liz putând distinge trei corpuri întinse la pământ.
Clanuri. Transfocând asupra leşurilor – pentru că era sigură că ceea ce vedea erau cadavre în care sângele se răcea deja – Liz observă pelerine cu semnele distinctive ale diverselor facțiuni, fapt care explica violenţa dementă la care asistase. Nu-i era clar nici măcar acum dacă bandele se luptau între ele pentru tehnologie sau dacă îşi plăteau unii altora poliţe vechi, dar care încă îşi cereau obolul roşu.
Clanurile erau mai periculoase decât oricine altcineva, aşa că Liz hotărî să aştepte mai mult timp. Abia după ce până şi ultimele zgomote ale încăierărilor se stinseră, abia după ce observă şi ultimele siluete îndepărtându-se, Liz îndrăzni să părăsească adăpostul ridicol pe care şi-l găsise, având în vedere că nu era decât un perete care o privea cu zecile lui de ochi făcuţi de gloanţe, femeia fiind aproape la fel de vizibilă în spatele peretului pe cât era şi în faţa lui. Începu să caute, încet, metodic, în linişte.
Ca de obicei, rebuturile erau împrăştiate. dispreţului desăvârşit al IA faţă de mediu, materializat în deversarea tehnologiei peste tot, i se adăuga lupta surdă a omului, care călca totul în picioare doar pentru a-şi asigura traiul de mâine, iar asta se traducea într-un peisaj al dezolării, aproape identic cu imaginile distopice pe care Liz le văzuse, copil fiind, în filmele de anticipaţie. În ultimii ei ani de viaţă, Liz ajunsese să-şi retrăiască, la propriu, copilăria, diferenţa fiind că acum ea era cea care căuta diamante printre ruine, nu o vedetă de film.
Atentă la ecranul din mâna sa, Liz aproape că făcea echilibristică. Obişnuită deja de atâta timp cu căutarea, nici măcar nu se mai uita la piesele care, înainte vreme, i-ar fi atras atenţia, preferând să se întoarcă acasă cu mâna goală – şi, astfel, să evite orice risc de a cădea pradă unui atac – decât să care tehnologie mai degrabă inutilă. Briciul lui Occam, varianta din viaţa de zi cu zi.
Se aplecă asupra unui dispozitiv pătrăţos, ce aproape se înfipsese cu totul în noroi. Fiind familiarizată cu aproape toate formele tehnologiei IA, Liz ştia la ce se uita, întrebarea cu adevărat importantă fiind de ce-şi bătea capul cu o L-unit, câtă vreme nici unul dintre rebuturile de acest gen nu reprezenta o adevărată captură, deoarece nu conţineau nimic de valoare. Cu un şut scurt dat în carcasa metalică, întoarse dispozitivul pe spate.
Confirmarea veni imediat. Observă că pe una dintre laturi încă pâlpâia, într-un roşu şters, codul de identificare al dispozitivului,– Generally Aggregated Virtual Reality Imagistic L-unit – colţurile gurii căzându-i în semn de nemulţumire pentru timpul irosit asupra unei piese lipsite de valoare. Risipa de timp şi energie nu o caracteriza.
– „Nu te teme!”
Consecinţa loviturii expediate în carcasa metalică, ce părea a fi declanşat vocea, o surprinse. Bântuia deşertul rebutech de nenumăraţi ani, de fapt nici nu mai ştia de când, ajunsese să i se pară că făcea asta de o veşnicie, însă nu fusese niciodată confruntată cu o astfel de situaţie, iar nervii ei, altădată oţeliţi, suferiseră la rândul lor atacul anilor ce se perindaseră în şir, fiecare dintre aceştia smulgând cu el, puţin câte puţin, o bucată din ea. Nu mai era cea de odinioară.
Până în acea clipă, Liz nu mai auzise o L-unit care să vorbească. În principiu, asta nu ar fi trebuit să însemne mare lucru, pentru că nici ea nu intrase în contact cu tot ceea ce însemna inteligenţă artificială şi manifestările acesteia, dar din cele ce le cunoştea, L-unităţile erau mai degrabă la baza ierarhiei IA, decât la vârful acesteia. Faptul că se înşela fusese însă demonstrat pe deplin de bucata de rebutech pe care tocmai o izbise cu piciorul.
Auzise vocea ca şi cum ar fi venit de la depărtare, răzbătând totuşi până la ea. Era o voce perfect umană, fără nicio urmă de ton artificial, de parcă cuvintele pe care le auzise fuseseră rostite de un om în carne şi oase, care i-ar fi vorbit aşa cum îi vorbea oricine altcineva, însă ceva din interiorul ei refuza să admită realitatea. Una era să stea faţă în faţă cu un bot IA care să-i vorbească, şi cu totul alta să audă un îndemn precum „Nu te teme!” reverberând din interiorul unei carcase de rebutech.
Prima întrebare pe care şi-o puse a fost cum de nu se mai lovise de o L-unit vorbitoare până atunci. Următorul gând fu însă mult mai practic, întrucât implica consecinţe directe de ordin fizic, şi anume cum avea să care piesa de rebutech până acasă, dat fiind faptul că părea destul de grea, că puterile ei se împuţinaseră şi că drumul până la cubiculul unde locuia era destul de lung. Trebuia să se descurce cumva, totuşi, pentru că nu avea de gând să lase unitatea vorbitoare în scrapyard, nu, asta în niciun caz.
Îşi configura în gând traseul către casă pe când se apleca asupra piesei de rebutech. Ba mai mult decât atât, mintea ei iscoditoare începuse deja să desfacă tehnologia IA, degetele-i febrile anticipând momentul în care aveau să plonjeze în interiorul carcasei metalice pentru a-i descoperi măruntaiele, în speranţa că ceva de-acolo, din interior, avea să-i fie de folos. Sau, dacă nu de folos, măcar să-i dea o idee despre modul în care acea L-unit fusese făcută.
– „Nu… teme! Rugăciunea… un fiu.”
De data asta, ceea ce resimţi la auzul vocii IA nu mai era surpriză. Chiar dacă iniţial fusese luată pe nepregătite de o L-unit vorbitoare, deoarece experienţa acumulată în anii petrecuţi în diverse scrapyards nu o pregătise pentru aşa ceva, faptul în sine nu era necesarmente ieşit din comun, din moment ce, practic, orice IA putea folosi limbajul uman. Acum însă era vorba despre cu totul altceva.
Preţ de o clipă se strădui să-şi explice de ce asociase cuvintele auzite cu Biblia. Probabil un prim pas în această directie îi fusese sugerat, ori mai degrabă indus, de „rugăciune”, dar cuvântul respectiv putea la fel de bine să provină dintr-un poem, dintr-o operă literară, din orice sursă de care acea L-unit luase cunoştinţă, într-o formă sau alta, şi nu neapărat din Biblie. Şi atunci, de unde asocierea pe care creierul ei o făcuse, într-o fracţiune de secundă?
– „Eu… Gavril, care… aduc… veste.”
Generally Aggregated Virtual Reality Imagistic L-unit – GAVRIL! Acum discuţia se purta la nivel de şoc, manifestat sub forma unei voci emanând dintr-un dispozitiv aruncat de IA, care nu făcea nimic altceva decât să recite, aşa cum Liz credea că este cazul, din evangheliile omului. Fără să-şi dea prea bine seama de ce, primul cuvânt care începu să i se zbată înnebunit între colţurile minţii fu blasfemie, deşi ştia că nu avea nici cea mai mică noimă.
IA nu putea fi acuzată de blasfemie, nici măcar în cel mai larg sens al cuvântului. Situaţia de faţă nu era una în care un credincios îşi ridica vocea împotriva celor sfinte, nu era nici măcar una în care un om – credincios, necredincios, chiar nu mai conta – hulea, ci era diferită în mod radical, în sensul că cele pe care Liz le auzea veneau, cel mai probabil, dintr-un mic difuzor încorporat într-o piesă de tehnologie pe care IA o aruncase ca fiind nefolositoare. Liz îşi dădu seama, îngrozită, că nici măcar nu avea în vocabularul ei, cu mult mai extins decât cel al contemporanilor, un cuvânt care să descrie lucrurile în mod corespunzător.
[1] Joc de cuvinte al autorului, reprezentând forma contrasă a rebuts de production şi technology. (n. ed.)
[2] Joc de cuvinte al autorului, reprezentând forma contrasă a technology şi scavenger. (n. ed.)
Titlu: Evanghelia după Crist 2.0
Autor: G. P. Ermin
Editura: Crux
Nr. pagini 290
ISBN 978-606-9027-12-7
Prezentarea editurii
După nuvela Făt Frumos vs. Darth Vader – satira science-fiction cu care ne-a încântat în 2020 -, GP Ermin schimbă complet registrul cu romanul Evanghelia după Crist 2.0. Urmând firul narativ și structura Evangheliei după Luca, acest roman SF ne invită la controverse dintre cele mai aprinse.
Autorul se concentrează pe marile momente și mistere biblice – imaculata concepție, schimbarea la față, găsirea discipolilor, crucificarea, etc. – reluând, așadar, o poveste fidelă materialului-sursă, pornind de la personaje biblice arhicunoscute, dar adaptate unei înfricoșătoare lumi noi. Ne aflăm, în 2233, într-un viitor sumbru, o antiteză a oricărei bune vestiri în care am putea sau ne-am dori să credem.
Evanghelia după Crist 2.0 este un roman surprinzător, ambițios și ingenios: surprinzător pentru că nu seamănă cu alte romane ale aceluiași autor; ambițios pentru că abordează nu una, ci două teme sensibile și totodată dificile: religia și inteligența artificială; ingenios pentru că reușește să lege două universuri aparent incompatibile – cel biblic și cel science fiction. Mi-a plăcut foarte mult faptul că αΩ (personajul cu cel mai reușit nume, după părerea mea) apare atât de puțin, deși este extrem de puternic și am realizat că marele talent al autorului constă nu în simțul umorului – care se întrevede în câteva locuri, dar e foarte fin, deloc efervescent precum în celelalte romane – ci în iscusința cu care recurge la anumite artificii, unele destul de evidente, altele mai subtile și mai reușite. La fel ca antologia Poarta timpului editată de Robert Silverberg și Bill Fawcett, Evanghelia după Crist 2.0 mi-a trezit o oarecare nedumerire de a descoperi elemente atât de străine genului science fiction într-o poveste SF, dar și curiozitatea de a vedea cum se vor lega acestea până la urmă. – Ana Scalcău
Dezlănţuit. Acesta este cuvântul, dezlănţuit. Evanghelia după Crist 2.0 a lui GP Ermin, rescrisă după chipul şi asemănarea autorului, jonglează cu “mistere” precum Imaculata Concepţie, Schimbarea la Faţă sau Învierea la fel de uşor cum o face cu concepte SF precum inteligența artificială, nanoboţi biolocatori sau syncorp. Un tur de forţă, ca stil şi fond, precum şi un slalom printre problemele eterne ale omului, totul în cheie SF. Recomand! – George L.
4 comentarii
Draga autor, stai pe langa unul mai batran si fura meserie! Draga editura, nu mai publicati toate prostiiile sau macar cititi manuscrisul inainte de a-l trimite la tipar!
Numai in bucata asta de text sunt o gramada de erori: „ceva care avea să o ajute să remodeleze lumea de coşmar a omului din anul 2233. …
Îşi tot spunea că erau sechelele educaţiei, ce lăsaseră urme adânci. Una dintre cele mai strălucite minţi ale omului de la jumătatea secolului XXI, Liz se retrăsese în izolare în timpul conflictului dintre Sapiens şi αΩ”
In primul rand datele. Se estimeaza ca civilizatia umana nu va rezista mult odata ce va atinge un punct critic. Sa zici ca mai exista oameni in 2233, dupa ce umanitatea a pierdut razboiul cu masinile si natura, este curata prostie.
Legat tot de date: ce varsta are Liz, daca anul este 2233 iar ea s-a nascut inainte de jumatatea secolului 21 (adica inainte de 2050)????
Alta prostie: cand specia ta este amenintata, lupti ca sa intorci cursul razboiului sau fugi de frica, stiind ca tot o sa mori, dar nu stai in „izolare” de parca soarta lumii nu te-ar privi si pe tine.
Prostia suprema care ruineaza toata cartea asta este banalul ciclu reciclare-recuperare-refolosire. Indiferent cat de dezvoltata ar fi o societate, tot va apela la asta, pentru ca e mai ieftin si mai rapid decat sa cauti noi zacaminte de minereu, sa le minezi, transporti si prelucrezi.
Cat despre protectia datelor confidentiale, nu stiu daca autorul stie ca orice companie banala, dar serioasa, are pe langa imprimante si un schredder capabil sa distruga hartia si discurile. Daca ar fi fost sa respectam realitatea, GAVRIL ar fi fost distrus imediat, nu ar mai fi trancanit cu Liz.
Stiu ca este o fictiune, insa nu imi place ca un scriitor sa imi insulte inteligenta. Nu este de mirare ca lumea nu mai citeste autori romani, GErmene si altii ca el le dau un renume prost.
Andreea,
Ai dreptate, in textul de aici s-a strecurat a typo, de fapt este vorba despre sec. XXIII.
In rest, singura prostie pe care-as putea-o face, intr-adevar crunta, ar fi sa-ti raspund la insulte. Not gonna, so have a nice life!
PS – sunt 9 puncte critice, nu doar unul, 4 dintre ele deja depasite. Mult succes in a le identica!
Mi se pare riscanta inducerea unei similitudini dintre alfa si omega (inceputul si sfarsitul, Hristos) si inteligenta artificiala. Cele 2 sunt incompatibile.
Mi s-a parut buna prima parte, cu descrierea situatiei.
Dupa care ar fi fost mai captivanta o abordare „din dialog” si din reactiile personajelor.
Adica, tipa asta Liz sa fi vorbit cu cineva inainte de plecare: ce vrea sa pescuiasca din scrapyard si de ce. Etc